De același autor
Populiştii din sudul şi din nordul Italiei au găsit într-un final suficient teren comun cât să formeze o coaliţie de guvernare. Este poate o veste mai proastă decât dacă negocierile ar fi eşuat şi s-ar fi ajuns la noi alegeri anticipate (după trei luni de haos, a fost cât pe ce – președintele Mattarella se pregătea să instaleze un guvern tehnocrat care să conducă ţara până la anticipate. A renunțat după cereri de revocare a preşedintelui, ameninţări, chemări la protest și după ce populiștii s-au înțeles între ei). S-a ajuns, așadar, la cel mai sumbru scenariu – un guvern populist, eurosceptic şi antiimigraţie.
Cele două partide populiste care vor controla Peninsula și vor hrăni italienii cu mult circ timp de cinci ani sunt Mişcarea Cinci Stele (M5S), care a cules voturile italienilor din sud, şi Liga (fostă Ligă a Nordului, extrema-dreaptă), care a câștigat simpatia Nordului. Împreună, au suficiente voturi pentru majoritate în parlament şi, prin urmare, nicio emoţie la votul de încredere din zilele următoare.
„Alianța fricii“ (cum a fost botezată noua guvernare de un deputat democrat) va fi condusă de un personaj ce nu are nicio legătură cu politica – Giuseppe Conte. E un profesor universitar de drept civil pe care partida populistă încearcă acum să îl vândă drept tehnocrat, deși „a sprijinit în campanie ideologia de centru-stânga a M5S“. Nominalizarea a fost cu cântec – există acuzații fondate că și-a cosmetizat CV-ul academic: patru universități de renume (New York University, Cambridge, Universitatea din Malta și Sorbona) au negat că Giuseppe Conte ar fi studiat ori predat în respectivele instituții de învățământ, așa cum susține. Lucrurile sunt de-a dreptul comice pe alocuri: în timp ce în CV a trecut că a urmat cursuri la Cambridge, singura sa legătură cu universitatea în cauză este că a făcut o vizită la prietena lui, care urma acolo un curs de vară. Un ilustru necunoscut al politicii, cu o agendă inexistentă, pe care acum Italia îl învestește punte de legătură între cei doi șefi de partid, în așa fel încât cabinetul să nu se rupă înainte de vreme.
Cei doi populiști-șefi care vor controla de facto Peninsula – Luigi di Maio (M5S) și Matteo Salvini (Liga) – s-au autoimpus ca vicepremieri cu puteri extinse. Au avut grijă din timp să-și creeze două ultraportofolii, prin care să acopere cât mai multă putere posibil. Di Maio va fi responsabil de ministerul ce combină Munca și Dezvoltarea Economică. Promite că se pune imediat pe treabă ca să creeze locuri de muncă și să pedepsească afaceriștii care se relochează din Italia, împuținând asfel locurile de muncă pentru italieni. Celălalt vicepremier, Matteo Salvini, va fi ministru de Interne, poate cel mai important portofoliu dintre toate: va controla securitatea internă, drepturile civile, imigrația și jocul electoral. Iar prima poziție de după preluarea puterii lasă prea puțină speranță pentru moderație. „Europa nu mai are cum să fie tabăra de refugiați a Europei. Făceți-vă bagajele!“, le-a transmis Salvini imigranților.
Și restul faunei din Cabinetul Conte arată la fel de ciudat: Lorenzo Fontana, adversar vehement al căsătoriilor gay și adopțiilor, precum și admirator al lui Viktor Orbán și Marine Le Pen, a fost instalat în fruntea Ministerului pentru Familii și Persoane Defavorizate, în timp ce Paolo Savona, eurosceptic declarat (avocat al ieșirii Italiei din zona euro), a fost trecut la Afacerile Europene. Tot atâția lupi păzitori la oi. Și toți deciși să pună în aplicare cât mai repede posibil ce au promis în campanie: renegocierea regulilor fiscale ale UE pentru Italia și stârpirea imigrației.
În ce privește problemele reale ale Italiei (deficitul masiv, al doilea după cel al Greciei, rigiditatea pieței muncii, șomajul de 11%, un grad mare al corupției și al evaziunii fiscale, un sistem legal disfuncțional și birocrația uriașă), promisiunile sunt fanteziste.
Ambele formațiuni populiste s-au pus de acord pentru tăieri masive de taxe, un venit minim universal de aproape 800 de euro, o pensie minimă la același nivel, renunţarea la reforma pensiilor. Toate ar costa undeva în jur de 125 de miliarde de euro (adică încă 7% din PIB), a calculat institutul Osservatorio Conti Pubblici. La toate cele expuse vine să se adauge ideea deportării masive a imigranților: Italia ar trebui să scoată 1,5 miliarde de euro pentru repatrierea celor circa 500.000 de imigranți fără documente. Bani pe care Peninsula nu îi are. De unde plănuiesc cei doi lideri să facă rost de ei? Nici mai mult, nici mai puțin decât să renegocieze cu UE Pactul de Stabilitate și Creștere, care stabilește un plafon maxim al deficitului bugetar de 3% pentru statele UE. Asta în condițiile în care Italia are deja o datorie suverană de peste 130% din PIB! Există și alte fantasmagorii: deturnarea banilor din fondul pentru integrarea imigranților către deportarea masivă (idee marca Salvini) ori pedepsirea companiilor care se relochează (chiar și într-un alt stat UE!) prin obligația de a returna subvențiile.
Așadar, nu va dura deloc foarte mult până când noii lideri italieni vor intra în conflict deschis cu UE. Nu doar pentru încălcarea regulilor fiscale, dar și pentru deviațiile pe politica imigrației (prin refuzul de a se conforma deciziilor europene și încălcarea Convenției de la Geneva) și încălcarea flagrantă a principiilor fundamentale ale UE, precum libera circulație a forței de muncă și capitalului. Problemele de până acum cu Polonia și Ungaria vor părea Bruxellesului o joacă de copii. Circul italian e pe cale să fie frumos împachetat și trimis la export.
