De același autor
Frexit, Nexit, Italeave, Outstria, Czechout, Portugone. Blogofera a anticipat, mai în glumă, mai în serios consecințele undei de șoc produse de rezultatele referendumului din Marea Britanie. “Mulțumim, UK! Acum e rândul nostru”. Sloganul a rezonat, coordonat sau nu, în toate statele europene unde populismul și extrema dreaptă sunt pe val. Votul britanic reprezintă însă doar semnul exterior al unei noi crize de proporții în Europa, una care exista de mult, în surdină. Criza de legitimitate.
Brexitul a dat un suflu nou euroscepticilor de peste tot să ceară referendumuri pentru ieșirea, cu totul, a propriilor țări din blocul comunitar sau, cel puțin, pentru abandonarea unor politici europene importante.
În Franța, extrema dreaptă a speculat momentul Brexit la maximum. „Franța are de o mie de ori mai multe motive decât Marea Britanie să iasă din Uniune”, a explicat șefa Frontului Național, Marine Le Pen. Explicație? Spre deosebire de Marea Britanie, Franța face parte din Eurozonă și din Schengen, două creații ale unui Bruxelles „totalitar”. De ani la rând, platforma lepeniană include o opoziție feroce față de construcția europeană și o antipatie profundă (deși bine disimulată) față de imigranții care trăiesc în Franța. Numai că, de această dată, Marine Le Pen chiar ar putea ajunge să-și țină promisiunea, ajutată de precendentul Marii Britanii și de o popularitate în creștere. Toate sondajele arată că va ajunge cel puțin în turul al doilea al prezidențialelor de anul viitor. Iar Frontul său Național este deja legitimat prin vot public: a obținut cele mai multe voturi în primele runde ale alegerilor locale și europene din utimii doi ani. În speranța că va reuși să fure din nou din voturile extremei drepte printr-o radicalizare a propriului discurs, așa cum s-a mai întâmplat, un alt candidat la președinție, Nicolas Sarkozy (dreapta), și-a înăsprit și el retorica anti-Bruxelles. Fostul președinte se declară pregătit să-i consulte pe francezi prin referendum asupra unui nou tratat european: Schengen 2, adică restabilirea controalelor la frontiere și blocarea procesului de extindere a UE (pe șleau, blocarea oficială a negocierilor de aderare cu Turcia, temă favorită a fostului locatar de la Elysée).
În Olanda, situația e la fel de problematică. După Brexit, e rândul Nexitului, proclamă liderul extremei drepte, Geert Wilders. “E timpul pentru un referendum olandez. Olandezii trebuie să-și spună și ei cuvântul”. După succesul Brexitului, aceste cereri vor căpăta mai multă forță în Olanda, mai ales că și aici urmează alegeri generale la începutul anului viitor. Formațiunea pe care o conduce Wilders, PVV (anti-imigrație și anti-islam), a câștigat mai bine de o cincime din voturile de la ultimele alegeri generale, de anul trecut. Or, guvernul olandez a trecut deja printr-o încercare anul acesta, când acordul de asociere cu Ucraina a fost respins prin plebiscit.
În Italia, Mișcarea anti-establishment Cinci Stele a cerut marți un referendum asupra apartenenței Italiei la UE. “Simplul fapt că o țară ca Marea Britanie ține un referendum privind părăsirea Uniunii ne arată eșecul blocului comunitar”, a explicat liderul Beppe Grillo. Nu sunt singurii din Italia care cer asta. Liga Nordului (partid xenofob și anti-imigrație), solicită și ea ca Italiei să i se dea șansa de a decide singură. “Mulțumim, UK, acum e rândul nostru”, a scris pe Tweeter liderul formațiunii, Matteo Salvini.
Confruntat cu presiuni bugetare și cu creșterea de popularitate a eurocepticilor lui Beppe Grillo (care tocmai a câștigat 19 alegeri pentru primari din 20, inclusiv la Roma și Torino), premierul Matteo Renzi cere Uniunii să-și schimbe atitudinea birocratică greșită și să devină mai flexibilă. Sunt șanse mari însă ca, în întregul context creat de Brexit, să piardă referendumul din toamnă, prin care le propune italienilor o reformă contituțională, menită să îmbunătățească instituțiile statului.
Unda de șoc s-ar putea propaga și în state care nu vor neapărat un referendum de ieșire, dar își doresc mai puține constrângeri sau dreptul de a lua anumite decizii pe plan național și nu european. Ungaria lui Viktor Orban nu acceptă deciziile europene în privința imigrației. Polonia, care și-a ales anul trecut o majoritate ultraconservatoare, nu este exclus să ceară eliminarea obligației de a adopta moneda comună (o idee care nu le surâde deloc polonezilor), dar și să se opună unei politici comune de apărare. Nu în ultimul rând, Brexitul alimentează din nou speranțele separatiștilor catalani. Imaginea care li se arată acum este că Uniunea devine mai flexibilă și că realitatea politică poate fi “adaptată”, după cum explica președintele catalan, Carles Puigdemont.
Efectul de contagiune al Brexitului nu poate fi așadar negat. Chiar dacă vor fi blocate un timp de partidele mainstream aflate (încă) la putere, noile solicitări de plebiscit nu sunt atât de absurde și lipsite de fundament pe cât ar părea la o primă vedere. Ele se sprijină pe o realitate ignorată mult timp, care acum răbufnește. Un proces treptat prin care europenii și-au pierdut încrederea în construcția europeană. Realitatea e confirmată cât se poate de clar de ultimul studiu Pew Research: în cel puțin zece state din cadrul blocului comunitar, doar puțin peste jumătate (51%) dintre cetățeni mai au o opinie favorabilă despre Uniune. Iar trendul este descendent.
În altele (chiar în state fondatoare), lucrurile stau mult mai rău. Francezii văd chiar mai puțin favorabil Uniunea decât britanicii. O dată cu încetinirea economică și creșterea în forță a FN, proporția de francezi cu o opinie favorabilă față de UE a căzut la 38% (față de 69% în 2004!). În Spania, scăderea e la fel de abruptă: de la 80% la 47% în prezent. Chiar și în Germania, 43% dintre cei chestionați consideră că o parte din puterea predată Bruxelles-ului trebuie să revină la nivel național. În Grecia, de așteptat, doar 27% mai au o opinie favorabilă despre UE. Același studiu arată că o mare parte dintre suedezi, dar și dintre danezi sprijină încă acțiunile Bruxelles-ului. Însă politicienii se așteaptă ca publicul să vrea totuși același drept pe care l-au avut britanicii: să aibă un cuvânt de spus. Iar asta poate fi Cutia Pandorei. Principalele îngrijorări ale europenilor se referă acum la securitate (prezența jihadiștilor), politică externă și controlul frontierelor (problema refugiaților).În egală măsură, mulți votanți europeni împărtășesc antipatia britanicilor față de birocrația euro.
Ostilitatea propriilor cetățeni fracturează continentul de la nord și de la est la vest. Antipatia a crescut brusc în ultimii doi ani din pricina felului în care Bruxelles-ul a procedat în criza imigranților, venită după alte nenumărate încercări gestionate prost de Bruxelles: criza economică, criza din Grecia, creșterea fără precedent a șomajului și forțarea unor ani la rând de austeritate.
Guvernele naționale și înalții funcționari de la Bruxelles au dus lupte mici, parțiale, multe insignifiante și au omis imaginea de ansamblu. Nu au reușit să-si convingă propriii cetățeni că procedează corect sau măcar că se pot înțelege pentru o poziție comună. Așa că nu e de mirare că decenii întregi de integrare sunt acum puse sub semnul întrebării. Principala victimă pe termen lung ar putea fi libera circulație, unul din pilonii construcției europene. Cert este că decizia UK schimbă datele problemei pe continent. Atât pentru Franța, Germania și Olanda, cât și pentru restul membrelor UE. Vestul este șubrezit de insurgența împotriva actualului establishment politic – și cel din majoritatea statelor membre, dar mai ales contra eurocraților de la Bruxelles. E un avertisment ce nu mai poate fi ignorat și care poate fi interpretat ușor ca un act de revoltă și un semn clar al indignării contra globalizării, al imigrației și al tăierii beneficiilor. Creșterea populismului și a extremelor de dreapta și stânga începe să semene cu ce se întâmpla în anii 1930, notează, sumbru, Financial Times.
Mulți politicieni s-au grăbit să minimalizeze efectele deciziei britanice. Declarații de genul celei făcute de președintele Parlamentului European, Martin Schulz, că Brexit nu va avea un efect contagios, sunt lăudabile, pentru că încearcă să liniștească apele, însă nu vor avea niciun efect. Cel mult, vor convinge și mai mulți europeni că Bruxelles-ul e decis să aplice și pe mai departe politica struțului.”Nu cred că alte țări vor fi încurajate să o apuce pe același drum periculos”, explica liderul PE. Schulz a promis totuși că va discuta cu cancelarul Angela Merkel despre cum să evite o reacție în lanț - o serie de alte referendumuri de “independență” față de UE. Jean Claude-Juncker, șeful Comisiei Europene, insistă și el că Brexitul nu e începutul sfârșitului pentru blocul comunitar.
Și totuși, Brexitul a creat un val de panică în cadrul guvernelor din statele care au rămas în interiorul Uniunii. Au apărut și primele declarații realiste. “Dacă vom minimaliza consecințele acestei decizii, întreaga Europă e în pericol”, avertiza un diplomat francez. “Euroscepticismul e puternic în multe state europene, iar realitatea se poate transforma în armă putrernică în mâinile populiștilor”, spunea și ministrul Italian de Finanțe Pier Carlo Padoan. Berlinul se teme și el de creșterea aversiunii publice față de UE în inima continentului, mai ales în Franța și Olanda.
Europa va rezista, dar trebuie să reacționeze și să recâștige încrederea cetățenilor săi, a apreciat, într-o primă reacție, premierul francez, Jean-Marc Ayrault.
De altfel, exact temerile privind un posibil efect de contagiune l-au făcut pe actualul președinte francez, François Hollande, să avertizeze de mai multe ori că vor exista consecințe importante dacă britanicii optează pentru ieșire.
În Germania, discuțiile sunt concentrate asupra regândirii construcției menite să lege statele europene în numele păcii și al prosperității economice. Însă nimeni nu poate anticipa deocamdată care va fi rolul Berlinului și când se va produce schimbarea. Când Germania a preluat rolul central asupra dezbaterilor importante din cadrul Uniunii – criza economică, problema Greciei, conflictul din Ucraina și criza refugiaților, forțându-i pe ceilalți să se conformeze, s-a ales cu o opoziție feroce a flancului sudic și estic.
Jean-Claude Juncker, liderul CE, a fost forțat la rândul lui să admită că Uniunea Europeană s-a amestecat prea mult în viața de zi cu zi a cetățenilor săi. Donald Tusk, președintele Consiliului European, explicase, înainte de referendumul britanic, că elitele europene “trebuie să se trezească din vise cu tot felul de utopii”, precum că entitățile naționale ar putea fi abolite. “Obsedați de ideea integrării imediate și totale, nu am reușit să vedem că oamenii normali, cetățenii Europei, nu ne împărtășesc euro-entuziasmul. Dezamăgiți de perspectivele de viitor, ne cer să tratăm realitatea din present mai bine decât am făcut-o până acum“, a mai spus Donald Tusk.
E recunoașterea înfrângerii și a neputinței de a armoniza atâtea interese naționale divergente. Mai există timp pentru o regândire și o reclădire a Europei, așa cum au cerut (poate politicianist sau poate treziți de dușul rece al Brexitului) lideri de guvern și de la Bruxelles? Destul de puțin, având în vedere cum stă deja situația, care sunt tendințele și ce alegeri importante se apropie.
