Urzeala tronurilor, versiunea italiană

Cele mai pesimiste predicţii s-au adeverit: hao­sul politic din Italia s-a agravat după proba ur­ne­lor de pe 4 martie. Cum niciunul dintre par­tide ori coaliţii nu a obţinut suficiente voturi pentru a avea majoritate, pri­mele clasate îşi revendică am­bele victoria şi dreptul de a gu­verna. Jumătate din numărul total de alegători a pus ştam­pi­la pe partide populiste, eu­ro­sceptice şi anti-establishment: Mişcarea Cinci Stele (M5S), ca­re a cules voturile italienilor din sud, sătui de şomaj, imi­graţie şi corupţia clasei politice tradiţionale, şi Liga ce a luat voturile nordului şi parte a unei coaliţii bătând spre extrema-dreaptă, împreună cu for­ma­ţiu­nea lui Berlusconi şi un partid mai mic, neo­fascist. Ambele sunt eurosceptice şi au ajuns în vârf pe valul unor promisiuni fan­tas­ma­gorice, precum tăierea de taxe (în condiţiile în care Ita­lia are o datorie suverană uriaşă, de 130% din PIB) şi cheltuieli exorbitante, gen venitul minim universal de 800 de euro (doar această singură măsură ar costa Italia 15 miliarde de euro anu­al!). Ambele forţe politice şi-au stabilit acelaşi „duşman extern“ – imi­gra­ţia – şi au promis de­portarea imigranţilor deja ajunşi pe teritoriul ita­lian şi împiedicarea altora de a intra.

Matematic, niciun guvern nu poa­te fi format fă­ră una dintre cele două for­ma­ţiuni populiste şi fără cei doi „regi“ ai lor – unul al Nordului (Matteo Sal­vini - Liga), celălalt al Sudului (Luigi Di Maio - M5S), unul mai demagog decât ce­lă­lalt. Or­i­ca­re dintre ei are însă nevoie de o mică „proteză“ din partea centrului ca să ajungă, tot ma­tematic, la majoritate. M5S a lansat chemări la ne­go­cieri cu fostul partid de gu­ver­nare (deşi a promis în campanie că nu se va alia cu niciun alt partid după alegeri), în timp ce coaliţia de dreapta din care este parte Liga face şi ea lobby pentru propriul său drept de a gu­ver­na şi îi curtează, de asemenea, pe de­mocraţi. Aceştia (PD), marii perdanţi ai ale­ge­rilor (23%) din pricina referendumului cons­ti­tu­ţio­nal şi a reformelor economice respinse de italieni, ar putea, teoretic, să joace rolul de jo­ker. Matteo Renzi a respins categoric (şi înainte, şi după alegeri) ideea unei alianţe cu „cei care ne-au insultat atâţia ani şi care reprezintă opu­sul va­lorilor noastre“.

Pe de-o parte, are dreptate. Alternativele sunt, pe termen lung, mai jalnice decât perspectiva trecerii în opoziţie: M5S promite un venit minim universal, renunţarea la reforma pensiilor şi trans­formarea Italiei într-o democraţie digitală directă. Mişcarea e condusă de un personaj de 31 de ani (Luigi Di Maio), lipsit de orice fel de experienţă administrativă şi care încă răspunde la comenzile mentorului său, Beppe Grillo. Ana­liş­tii politici italieni îl consideră pe Di Maio o marionetă a acestuia. Spre deosebire de acesta, Di Maio e un tânăr telegenic, cu discurs mai moderat şi cu priză la tineri, dar în acelaşi timp dispus să asculte de ordin. Di Maio a fost ales şef de partid şi candidat prin vot online, dintr-o serie de candidaţi cvasi-necunoscuţi, o mişcare considerată de presa italiană drept o încoronare orchestrată de Beppe Grillo, împreună cu con­si­lierii săi. (La o lună după ce a fost ales pe listele M5S, în 2013, pe când avea 26 de ani, napolitanul Di Maio a devenit vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.) O treime dintre italieni au considerat, prin votul lor, că el ar trebui să fie viitorul premier.

Nici celălalt rege nu pare a fi mai luminat. Şeful Ligii, Matteo Salvini, a încercat în ultimii ani să schimbe imaginea formaţiunii sale. A reuşit doar cu numele şi cu retorica: dacă până nu demult susţinea secesiunea nordului de restul Italiei, acum a renunţat la termenul „nord“ din denumire şi a făcut alianţe transnaţionale – de pildă, cu Frontul Naţional al lui Marine Le Pen. Dacă până nu demult cataloga moneda euro drept „o crimă contra umanităţii“ şi ameninţa cu deportarea în masă a imigranţilor, acum şi-a temperat mult discursul şi spune (la fel ca Di Maio, de altfel), că „poate nu e momentul chiar acum ca Italia să renunţe la euro“. Matteo Sal­vini şi-a întins şi el antenele către rivalii de­mo­craţi, dar a exclus (pentru moment) o alianţă cu M5S.

Deşi şi-au mai „spălat“ discursul public, nimeni nu îşi face iluzii că, odată ajunse la guvernare, formaţiunile populiste vor pune în aplicare o serie de măsuri extreme şi distructive pentru şi aşa şubreda economie italiană.

Cea mai mare parte a presei italiene susţine că răul mai mic ar fi totuşi o alianţă M5S – PD. Însă partidul lui Di Maio nu va face concesii, pentru că fie şi aparenţa unor aranjamente cu rivalii riscă să-i îndepărteze pe cei care l-au votat toc­mai pentru că nu mai cred în politica tra­di­ţio­nală. Cu alte cuvinte, democraţii ar trebui să ac­cepte termenii populiştilor.

Dacă PD refuză să se alieze cu oricare dintre ce­le două şi dacă nu cumva vom asista la mariajul forţelor populiste, preşe­din­tele poate nu­mi un guvern tehnocrat cu durată de viaţă limitată (pentru schimbarea legii elec­torale) sau îi poate chema din nou pe italieni la urne. Niciunul din­tre scenarii nu e o veste bună pen­tru italieni, în ciuda speranţelor învestite în po­pu­lişti: finan­ţele publice se vor şubrezi şi mai mult, iar pro­ble­mele structurale care au afectat pâ­nă acum creşterea economică se vor agrava.