De același autor
Cele mai pesimiste predicţii s-au adeverit: haosul politic din Italia s-a agravat după proba urnelor de pe 4 martie. Cum niciunul dintre partide ori coaliţii nu a obţinut suficiente voturi pentru a avea majoritate, primele clasate îşi revendică ambele victoria şi dreptul de a guverna. Jumătate din numărul total de alegători a pus ştampila pe partide populiste, eurosceptice şi anti-establishment: Mişcarea Cinci Stele (M5S), care a cules voturile italienilor din sud, sătui de şomaj, imigraţie şi corupţia clasei politice tradiţionale, şi Liga ce a luat voturile nordului şi parte a unei coaliţii bătând spre extrema-dreaptă, împreună cu formaţiunea lui Berlusconi şi un partid mai mic, neofascist. Ambele sunt eurosceptice şi au ajuns în vârf pe valul unor promisiuni fantasmagorice, precum tăierea de taxe (în condiţiile în care Italia are o datorie suverană uriaşă, de 130% din PIB) şi cheltuieli exorbitante, gen venitul minim universal de 800 de euro (doar această singură măsură ar costa Italia 15 miliarde de euro anual!). Ambele forţe politice şi-au stabilit acelaşi „duşman extern“ – imigraţia – şi au promis deportarea imigranţilor deja ajunşi pe teritoriul italian şi împiedicarea altora de a intra.
Matematic, niciun guvern nu poate fi format fără una dintre cele două formaţiuni populiste şi fără cei doi „regi“ ai lor – unul al Nordului (Matteo Salvini - Liga), celălalt al Sudului (Luigi Di Maio - M5S), unul mai demagog decât celălalt. Oricare dintre ei are însă nevoie de o mică „proteză“ din partea centrului ca să ajungă, tot matematic, la majoritate. M5S a lansat chemări la negocieri cu fostul partid de guvernare (deşi a promis în campanie că nu se va alia cu niciun alt partid după alegeri), în timp ce coaliţia de dreapta din care este parte Liga face şi ea lobby pentru propriul său drept de a guverna şi îi curtează, de asemenea, pe democraţi. Aceştia (PD), marii perdanţi ai alegerilor (23%) din pricina referendumului constituţional şi a reformelor economice respinse de italieni, ar putea, teoretic, să joace rolul de joker. Matteo Renzi a respins categoric (şi înainte, şi după alegeri) ideea unei alianţe cu „cei care ne-au insultat atâţia ani şi care reprezintă opusul valorilor noastre“.
Pe de-o parte, are dreptate. Alternativele sunt, pe termen lung, mai jalnice decât perspectiva trecerii în opoziţie: M5S promite un venit minim universal, renunţarea la reforma pensiilor şi transformarea Italiei într-o democraţie digitală directă. Mişcarea e condusă de un personaj de 31 de ani (Luigi Di Maio), lipsit de orice fel de experienţă administrativă şi care încă răspunde la comenzile mentorului său, Beppe Grillo. Analiştii politici italieni îl consideră pe Di Maio o marionetă a acestuia. Spre deosebire de acesta, Di Maio e un tânăr telegenic, cu discurs mai moderat şi cu priză la tineri, dar în acelaşi timp dispus să asculte de ordin. Di Maio a fost ales şef de partid şi candidat prin vot online, dintr-o serie de candidaţi cvasi-necunoscuţi, o mişcare considerată de presa italiană drept o încoronare orchestrată de Beppe Grillo, împreună cu consilierii săi. (La o lună după ce a fost ales pe listele M5S, în 2013, pe când avea 26 de ani, napolitanul Di Maio a devenit vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.) O treime dintre italieni au considerat, prin votul lor, că el ar trebui să fie viitorul premier.
Nici celălalt rege nu pare a fi mai luminat. Şeful Ligii, Matteo Salvini, a încercat în ultimii ani să schimbe imaginea formaţiunii sale. A reuşit doar cu numele şi cu retorica: dacă până nu demult susţinea secesiunea nordului de restul Italiei, acum a renunţat la termenul „nord“ din denumire şi a făcut alianţe transnaţionale – de pildă, cu Frontul Naţional al lui Marine Le Pen. Dacă până nu demult cataloga moneda euro drept „o crimă contra umanităţii“ şi ameninţa cu deportarea în masă a imigranţilor, acum şi-a temperat mult discursul şi spune (la fel ca Di Maio, de altfel), că „poate nu e momentul chiar acum ca Italia să renunţe la euro“. Matteo Salvini şi-a întins şi el antenele către rivalii democraţi, dar a exclus (pentru moment) o alianţă cu M5S.
Deşi şi-au mai „spălat“ discursul public, nimeni nu îşi face iluzii că, odată ajunse la guvernare, formaţiunile populiste vor pune în aplicare o serie de măsuri extreme şi distructive pentru şi aşa şubreda economie italiană.
Cea mai mare parte a presei italiene susţine că răul mai mic ar fi totuşi o alianţă M5S – PD. Însă partidul lui Di Maio nu va face concesii, pentru că fie şi aparenţa unor aranjamente cu rivalii riscă să-i îndepărteze pe cei care l-au votat tocmai pentru că nu mai cred în politica tradiţională. Cu alte cuvinte, democraţii ar trebui să accepte termenii populiştilor.
Dacă PD refuză să se alieze cu oricare dintre cele două şi dacă nu cumva vom asista la mariajul forţelor populiste, preşedintele poate numi un guvern tehnocrat cu durată de viaţă limitată (pentru schimbarea legii electorale) sau îi poate chema din nou pe italieni la urne. Niciunul dintre scenarii nu e o veste bună pentru italieni, în ciuda speranţelor învestite în populişti: finanţele publice se vor şubrezi şi mai mult, iar problemele structurale care au afectat până acum creşterea economică se vor agrava.
