De același autor
„Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Aşa spunea Protagoras acum 2500 de ani. Această zicală poate avea multe înţelesuri, în funcţie de contextul utilizat. Dar ea se poate aplica, fundamental, actului medical, care angajează nu numai omul-pacient, care este începutul şi sfârşitul intervenţiei medicale, dar şi celălalt om: medicul, care este, în ultimă instanţă, sau ar trebui să fie, un interpret al ştiinţei medicale în limbajul comun al omului. Acest proverb reflectă, aşadar, cele două componente ale medicinei contemporane: ştiinţa (biomedicală) şi individul.
E ducaţia medicală pregăteşte tinerii studenţi pentru a deveni viitorii medici, dar în cursul acestei pregătiri totul este despre ştiinţa medicală. Şi aproape nimic despre individ. Este ca şi cum educatorii medicali ar aplica acel faimos proverb al lui Terentius: Homo sum, humani nihil a me alienum puto („Sunt un om şi nimic din ceea ce este uman nu-mi este străin”). Dar sigur, realitatea este diferită – a cunoaşte umanul din noi, sau din ceilalţi, a înţelege ce ne determină să facem sau să nu facem un lucru sau altul, este un proces foarte complicat şi subtil. Care este cu atât mai important pentru exercitarea unei profesii care depinde de interacţiunea între doi (sau mai mulţi) oameni. Este mult mai uşor să tratezi (să interpretezi o investigaţie, să diagnostichezi, să scrii o prescripţie) decât să dezvolţi un raport uman cu omul îngrijorat, anxios sau disperat.
Mai este şi faptul că medicina, bazată pe ştiinţă şi date, este considerată ca fiind obiectivă, independentă de umanul reprezentat de opinii şi subiectivităţi personale. Dar chiar şi această viziune ar trebui revizuită. Una dintre definiţiile „medicinei bazate pe dovezi”, unul dintre pilonii fundamentali ai medicinei contemporane, este că acest tip de medicină necesită integrarea dovezilor şi datelor furnizate de cercetarea clinică şi translaţională cu expertiza clinică individuală. Cu alte cuvinte, aplicarea rezultatelor din diferitele lucrări de specialitate nu se face automat, printr‑un algoritm de maşină, ci mediat de experienţa clinică personală a medicului curant. Se poate pune întrebarea retorică: este posibil ca un individ care trebuie să decidă între alternative şi să acţioneze să poată fi total obiectiv, fie la momentul deciziei, fie în procesul de elaborare a acesteia? Cum spunea un medic, fondator al medicinei bazate pe dovezi: experienţa individuală este întotdeauna influenţată de „bias-uri şi valori personale, de consideraţii economice sau politice, de principii filosofice (cum ar fi o preocupare pentru justiţie sau egalitate)”. Așadar, actul medical implica, de multe ori subliminal, o serie întreagă de valori umane.
Dacă vorbim de valori, de expresia lor la nivel personal, de expunerea unor puncte de vedere subiective, nu mai avem de-a face cu ştiinţele, ci cu umanismul, care încearcă să surprindă diferitele instanţe ale experienţei umane. O definiţie poate mai precisă a termenului de „humanities” le-ar putea defini ca descriind o serie de discipline academice ce studiază cultura umană şi variatele expresii ale minţii umane, subiecte cum ar fi: limbile clasice şi moderne, filosofia (incluzând etica), literatura sau artele teatrale şi vizuale. O definiţie şi mai completă ar trebui poate să includă şi disciplinele care studiază interacțiunile sociale şi modalităţile de interpretare culturală a lumii, incluzând, așadar, discipline ca ştiinţele sociale, istoria, antropologia, ştiinţele comunicării şamd. Pe această bază se poate acum încerca o delineare a „integrărilor umaniste” în medicină. Acestea s-ar referi la un set de activităţi interdisciplinare, care utilizează metode şi concepte din una sau mai multe discipline umaniste, investigând, analizând şi descriind diferitele aspecte ale actului medical: boala, durerea, dizabilitatea, suferinţa sau vindecarea. Scopul acestor activităţi ar fi de a oferi o mai bună înţelegere a actului medical şi dezvoltarea unei capacităţi de reflecţie critică asupra profesiei medicale.
Acestea sunt, în ultimă instanţă, doar nişte definiţii academice. Căci există şi o altă dimensiune a integrărilor umaniste în medicină, una care este mai apropiată de viaţa de zi cu zi. Studii din ultima decadă şi jumătate au arătat repetat că expunerea studenţilor medicinişti sau a medicilor la programe culturale bazate pe diferite aspecte ale integrărilor umaniste aduce beneficii atât pacienţilor (de exemplu, prin creşterea nivelului de empatie al cadrelor medicale), cât şi direct cadrelor medicale (de pildă, prevenirea sau reducerea burnoutului profesional). Diferite universităţi, mai ales din Statele Unite, oferă studenţilor cursuri de „Medical Humanities”, dar numărul acestor instituţii este destul de limitat în Europa şi se bazează în special vpe studiul eticii medicale sau al istoriei medicinei. În acelaşi timp, datele acumulate în ultimul timp prin studii independente atestă că expunerea la programe culturale aduce cu sine multe dintre beneficiile menţionate: dezvoltarea empatiei şi a inteligenţei emoţionale, creşterea competenței culturale, creşterea capacităţii de reflecţie (personală, etică şi socială) sau creşterea rezilienţei individuale. Diferite tipuri de activități culturale, în majoritate extra-academice, conduc către astfel de beneficii: cititul literaturii, de exemplu, duce la o îmbunătăţire a capacităţii de identificare a diverselor stări emoţionale, la fel cum desenul, ca activitate, creşte capacitatea de a „citi” pe fețe diferite stări de spirit. De asemenea, expunerea la arta plastică, într-o manieră critică şi analitică, dezvoltă semnificativ calitatea observaţiei clinice. Scrisul, mai ales de tip reflectiv, rezultă în îmbunătăţirea stării de bine interioare. Teatrul, atât ca spectator, dar şi ca activitate practică exploratorie, încurajează dezvoltarea empatiei şi a capacităţilor de a răspunde unor diverse stări emoţionale.
D ar ce reprezintă toate aceste activități dacă nu activităţi culturale care îmbogăţesc spiritul omenesc? Iar un medic, poate mai mult decât orice alt profesionist, căci medicul interacționează direct cu alţi oameni, are nevoie de cultură. Acesta era, de asemenea, unul dintre pilonii esenţiali ai proiectului Oslerian de educaţie medicală. William Osler, considerat de mulţi ca fiind părintele medicinei moderne, cel care a înfiinţat, la început de secol XX, faimosul John Hopkins Hospital, înainte de a se muta în Anglia, primul care a introdus rezidenţiatul medical şi a adus studenții pentru prima oară la patul bolnavilor, considera cultura ca un element esenţial al pregătirii medicale, un vaccin împotriva dificultăţilor profesiunii medicale. Pentru a înţelege poate şi mai bine rolul şi scopul culturii în dezvoltarea umanului din om, este interesant de a vedea etimologia cuvântului. „Cultura” provine din verbul latin colere, care este un termen agricol, însemnând a îngriji, a avea grijă de pământ cu scopul de a pregăti o recoltă bogată. Primul care a folosit acest concept în sens metaforic a fost Cicero, în 69 î.e.n, încurajând procesul de cultura animi, pentru dezvoltarea spiritului, a umanului din om. În ultimă instanţă, acesta este încă sensul în care înţelegem cultura: a hrăni, a îngriji, a ajuta la dezvoltarea unui tânăr spre a deveni un om format, responsabil, bine balansat, capabil să-şi asume responsabilităţi proprii, dar şi de a se integra în socialul care îl înconjoară. Acesta este un om cultivat, un om cult!
Î n lumea contemporană, în care sănătatea fizică şi mentală au devenit preocupări centrale ale existenţei, dezvoltarea şi apoi menţinerea „umanului” pot fi privite ca fiind la fel de importante ca menţinerea bunăstării fizice. Iată de ce avem nevoie, cu toţii, de aceste integrări umaniste ca activităţi culturale în viaţa noastră. Sigur, ca multe alte activităţi de dezvoltare personală, acestea necesită un anumit nivel de angajare. Şi persistenţă. Este posibil ca această practică să nu fie pentru toată lumea, cum nu toţi practicăm exercițiul fizic, deşi știm cu toții că această activitate este un medicament miraculos de eficient pentru multe dintre afecțiunile vieții moderne și pentru combaterea efectelor vârstei. Chiar şi cei care s-ar angaja într-un mod mai consistent în aceste activităţi culturale ar pleca în această călătorie de (re)descoperire a umanului din alt loc şi cu diferite bagaje. Dar această călătorie culturală este, fără doar şi poate, una care îmbogăţeşte. Cultura întotdeauna îmbogăţeşte umanul din fiecare. //
