De același autor
Praga si Copenhaga au insemnat invitarea in NATO si o data, 1 ianuarie 2007, pentru UE.
Dupa 1990, tarile care au iesit din comunism si-au propus la unison, fara sa se inteleaga una cu cealalta, un obiectiv principal, si anume integrarea euroatlantica. Este un semnal foarte interesant si nou, nu doar pentru tarile in aceasta situatie, ci si pentru tarile membre in UE, unele si in NATO, dar si pentru Statele Unite si Uniunea Sovietica. Era in fapt recunoasterea unor valori care tin de ceea ce noi numim in mod obisnuit civilizatia occidentala. Civilizatia occidentala, in interiorul ei, a suferit insa schimbari, mai ales in urma unor mari diferente de dezvoltare si de atitudine in politicile de securitate militara, in strategiile geopolitice, intre tarile vest-europene si Statele Unite. PIB al SUA pe cap de locuitor in 1980 era cu 10% mai mare decat in Europa de Vest. Astazi diferenta este de 43%. America merge inainte, Europa de Vest a ramas pe loc. Pe de alta parte, exista ceea ce Robert Kagan, cunoscutul istoric si politolog american, numea, in Policy Review, o diferenta filozofica tot mai accentuata intre americani si vest-europeni. Americanii sunt hobbesieni, adica continua sa considere ca viata internationala si evolutiile statelor se bazeaza pe raporturi de forta, in care cel mai tare castiga si-si impune valorile.
UE a intrat intr-un fel de consensualism al valorilor comune, care se bazeaza pe negocieri si pe compromisuri pentru atingerea unor rezultate medii acceptabile pentru toti in acelasi timp. Asta aduce cu sine o slabiciune, un fel de minima rezistenta. Intr-un moment cand civilizatia occidentala, cum o intelegem noi, rasaritenii, ar trebui sa aiba forta americana si in acelasi timp nuante, forme de compromis de tip vest-european. Faptul ca tarile iesite din comunism au vrut integrare euroatlantica reprezinta un nou inceput de epoca istorica, pentru ca ele sunt chemate sa-si refaca nu doar propria istorie, intrerupta, suspendata, amanata, deformata, ci si sa refaca o cupola de valori, pe care si americanii, si vest-europenii nu o mai cunosc acum decat in mod partial. Americanii se bazeaza excesiv pe forta, vest-europenii, excesiv pe tranzactie. Avem de-a face cu un moment strategic de arhitectura geopolitica si strategica de importanta celor de la 1878, Congresul de la Berlin, 1918, sfarsitul primului razboi mondial, 1945, refacerea Europei in felul dramatic cunoscut, cu caderea Cortinei de Fier in 1947 si destramarea ei in 1989. Sunt niste date care depasesc politicile nationale si prin care civilizatia occidentala se reface, stimulata de un suflu nou al est-europenilor.
Romania a prins trenul asta, se pare.
Da. Romania a intrat in aceasta garnitura a Orient-Expres-ului care se-ntoarce la Paris si Londra de la Istanbul, via Bucuresti si Budapesta.
Exista obiectii ca atunci cand Romania va fi membra cu drepturi depline in NATO, ii va gasi acolo pe rusi.
Asta o spune des, cu destula ironie asumata, premierul Adrian Nastase si le-o spune, de obicei, rusilor. In realitate, in 1990 NATO nu a renuntat la lovitura nucleara, la strategia de flexible response, (reactie flexibila), care include posibilitatea folosirii fortei nucleare impotriva altor forte nucleare, respectiv a Uniunii Sovietice, care ramane adversarul cel mai important, competitiva cu cea nord-atlantica. Strategia loviturii nucleare, a echilibrului terorii sau a descurajarii mutuale prin teroare ramane valabila, chiar daca a intrat in adormire. "Ori NATO, ori Rusia" continua asadar sa fie un enunt mult mai valabil decat "si NATO, si Rusia".
In momentul in care Romania intra in NATO, chiar in faza intermediara, de ratificare, pana in 2004, ea se bucura de toate garantiile de securitate: integritate teritoriala, apararea frontierelor statale, a suveranitatii, raspuns colectiv in cazul unui atac. E pentru prima oara cand Romania se bucura, de fapt, de garantii de securitate de acest gen, egale cu cele ale Americii, cu cele care functioneaza in cazul Germaniei, Frantei, Italiei, Angliei. Niciodata Romania nu a facut parte dintr-o astfel de alianta. Garantiile NATO sunt garantiile de securitate militara non-negociabile in cazul unui conflict, riguros activabile.
Cazul Turciei subliniaza conflictele dintre americani si europeni
La Copenhaga cazul Turciei a fost un punct important pe agenda summit-ului.
Turcia este un caz extrem de interesant, pentru ca sprijinirea Turciei, respectiv respingerea Turciei in acest proces de apropiere a ei de UE developeaza climatul de tensiuni care exista astazi intre Statele Unite, Europa de Vest si, in mod secundar, Orientul Apropiat, bazinul caucazian si Rusia. De ce? Pentru ca Turcia este o democratie musulmana cu o putere laica adesea autoritarista. Turcia este principalul aliat, in Alianta, al Statelor Unite si al Israelului, in Orientul Apropiat. Turcia este, de asemenea, in mod istoric, adversarul in echilibrul de putere, daca putem spune asa, al Rusiei. In ultimii zece ani, sfera de influenta a Turciei s-a extins foarte mult, indeosebi in republicile cu populatii turcice, turcofone, din bazinul caspic.Turcia este un element de echilibru, intr-un context mai larg, care include Ucraina, Rusia si, prin prezenta economica puternica in bazinul Marii Caspice, in primul rand Statele Unite si dupa aceea Europa Occidentala. Turcia este sprijinita de catre Statele Unite, din perspectiva militara sau de securitate, impreuna cu Grecia, intr-o masura asemanatoare. Bugetul militar al Greciei si Turciei sunt cele mai mari bugete din NATO, iar intrarea lor in NATO in ‘52 a fost garantia inexistentei unui conflict militar, aproape programat, intre Grecia si Turcia. A fost primul succes de securitate in Europa continentala.
In ultimii 50 de ani, Turcia si-a pastrat totdeauna un rol cheie in NATO si in interesele de securitate americane. Acest rol, de fapt, a fost preluat din perioada mai veche, cand Turcia a fost, ne amintim, sprijinita de Marea Britanie, ca factor de echilibrare intre Imperiul Habsburgic si Imperiul Tarist. Acest rol al Turciei redevine foarte actual in conditiile unui potential de conflict in Orientul Apropiat, prin criza insolubila israeliano-palestiniana, prin posibilitatea izbucnirii unui razboi impotriva Irakului si, in general, prin extinderea focarelor de conflict, in ceea ce Robert Kaplan numeste "Orientul Mijlociu Extins", care ar incepe undeva in Algeria sau chiar in Maroc si s-ar termina in Afganistan. In aceasta suita, Turcia este veriga cea mai sigura. Pe de alta parte, Turcia, cu o populatie de 70 milioane, isi trimite emigrantii saraci de decenii in Germania, in Franta, in Belgia, in Olanda. Este o populatie care nu se naturalizeaza si nu se integreaza. Un cetatean turc care traieste decenii in sir in Germania si care ar putea sa obtina cetatenia dupa opt ani, potrivit ultimelor reglementari, stie ca, daca face acest lucru, nu va putea fi niciodata ingropat dupa ritualul islamic in propria sa tara. Avem aici doar un singur exemplu de conflict cultural practic insolubil, pe care nu-l pot solutiona nici vest-europenii si nici turcii.
Dar, avem aici, de asemenea, si exemplul problemelor vest-europene, care sunt de alta categorie in raport cu lumea musulmana, si cu turcii in cazul nostru, decat problemele americanilor. Americanii considera ca Turcia trebuie sa intre in UE pentru a garanta acestei tari destinul de putere occidentala la care Turcia aspira in mod incomplet, imperfect, dar constant. Statele Unite au in vedere ansamblul, incercand sa transforme Turcia si intr-o putere economica sigura, in masura in care acest lucru este posibil, prin integrarea ei mai rapida in UE, pornind de la rolul ei foarte important in relatiile cu Israelul, pentru ca este, totusi, aliatul cel mai important al Israelului in regiune si, mai ales, pornind de la posibilitatea concentrarii unor efective militare americane, de aceasta data nu doar in Kuweit, la sud, in cazul unor interventii in Irak, spre Irak, ci si la nord, in asa-zisul Kurdistan. 85% din populatia turca, potrivit unor ultime sondaje, se opune prezentei americane efective, prin trupe, pe teritoriul Turciei.
Turcia este o tara sensibila in continuare, a rezistat atacurilor islamismului din interior printr-o cultura a securitatii interne de tip sud-american. Generalii turci, mai mult decat generalii greci, sunt scoliti si instruiti de decenii in Statele Unite si Marea Britanie si sunt un fel de "caine (rai) de paza al democratiei". Europenii, in ideea lor, cam fantasmatica, de globalizare, prin UE, in sensul refacerii unei comunitati crestine, in parametrii simbolici ai Imperiului Roman de Apus caruia i se alatura, eventual, fragmente ale Imperiului Roman de Rasarit, au acum argumente noi impotriva aderarii Turciei, mai ales dupa 11 septembrie 2001. Americanii, singurii care se afla in razboi asumat impotriva terorismului islamist, au in schimb o practica mai directa a globalizarii, in prezent, care tine mai mult de eficienta si aparare colectiva, de disponibilitate in interventia militara rapida decat de codex-uri cultural-religioase oarecum iluzorii, greu de refacut sau respectat.
Crezi ca sunt numai argumente de ordin economic? Au intrat in UE tari sarace: Portugalia, Grecia.
E adevarat. Erau totusi mai dezvoltate. Erau totusi tari integrate in cultura europeana. Argumentele lui Giscard d’Estaing, de exemplu, sunt: daca intra Turcia, cu o populatie musulmana foarte importanta, intr-o buna zi si Tunisia va cere acelasi lucru, si chiar si Israelul, spune Giscard d’Estaing, si atunci caracterul UE se deformeaza, se perverteste, nu mai este UE.
Americanii au facut mari presiuni.
Cazul Turciei subliniaza conflictele dintre americani si vest-europeni, pentru ca la propunerile americane de sprjinire a Turciei s-au raliat atlantistii cei mai proamericani din interiorul UE: Marea Britanie, Spania si Italia. Exista cateva tari care au inca rezerve, sa zicem, moderate: Olanda, Finlanda, Suedia. Exista tari care au rezervele cele mai ferme: Franta si Germania. Deschiderea frontierelor, prin intrarea Turciei in UE, ar insemna ca exigentele integrarii marii minoritati turce din Germania sa dispara, prin crearea unor societati perfect paralele, in temeiul acordului de aderare. Este un motiv pentru germani sa fie atenti, pentru ca Germania este si tara cu economia cea mai amenintata astazi. Este singura tara atinsa de recesiune si cu perspectivele cele mai putin optimiste pentru urmatorii ani. Germania si Franta si-au impus punctul de vedere, si anume, negocierile sa inceapa in 2005, pe baza unui raport final privind performantele turcilor in privinta respectarii drepturilor omului si a democratizarii institutiilor la sfarsitul anului 2004.
In definitiv, oricat de importanta din punct de vedere geo-politic pentru SUA, Turcia nu respecta criteriile politice ale integrarii in UE. O politica excesiv pragmatic-proamericana risca sa anuleze nuantele si hasurile, in favoarea unei Schwarzweissmalerei, in care nu mai exista decat binele si raul, albul si negrul. Uneori trebuie sa vezi lucrurile si asa, de cele mai multe ori insa lucrurile sunt mult mai complicate. Americanii sunt directi, europenii complicati.
Din aceasta cauza, primii sesizeaza si solutioneaza mai bine si mai repede conflictele politice si militare moderne, in timp ce europenii au tendinta sa le escamoteze prin suprainterpretare.
Problemele UE
UE a tot amanat reformele in interior si s-a trezit cu niste asalturi la care face fata cu greu. La Copenhaga Polonia a cerut mai multi bani.
UE a pornit de la obiectivul evitarii unui razboi fratricid intre Franta si Germania, vreo 400 de ani francezii si germanii se tot razboisera. Avem nevoie de consolidarea UE, in definitv, spunea cu cativa ani in urma Helmut Kohl, ca sa restrangem sau sa incercam sa eliminam probabilitatea unui nou razboi intre europeni. Interesele economice si boom-ul economic vest-european au dus, sub umbra de securitate americana din timpul Razboiului Rece, la care partenerii europeni nu trebuiau sa contribuie prea mult, la crearea unei imense institutii care s-a concentrat indeosebi asupra securitatii economice. A fost neglijata dimensiunea de securitate militara si de aparare colectiva. S-a vazut cat de grava a fost aceasta deficienta in timpul razboaielor balcanice postiugoslave, cand UE nu a fost capabila sa intervina hotarator si a fost nevoie de o noua debarcare, sa zicem, americana, de acea data, in conditiile cunoscute: in 1995, Pacea de la Dayton, apoi in Macedonia. Si astazi americanii se afla acolo.
Si atunci, de ce sunt nervosi europenii si atat de antiamericani?
Vest-europenii au o nervozitate care tine, in primul rand, de esecurile tot mai evidente ale unui anumit model economic, care e foarte greu de schimbat, atata vreme cat, totusi, desi performanta economica in Germania, sa zicem, este mult inferioara fata de performanta economica americana, asigura un grad de securitate si confort economic si social cetateanului, necunoscut inca in Statele Unite, de exemplu. Pe de alta parte, vest-europenii au invatat sau au reinvatat foarte greu raspunderea, care, adesea, aduce cu sine si o imensa povara, a intereselor proprii de securitate, si au avut si au raspunderea relatiilor cu Estul Europei mai mult decat au avut americanii. Europenii au purtat raspunderea relatiilor noi cu Rusia si pleaca de la premisa ca Statele Unite, de fapt, si-au schimbat centrele de interes in ultimii ani. Nu Uniunea Europeana sau nu Europa in sine este unul dintre obiectivele cele mai importante ale intereselor americane, ci, cum bine stim, Asia de Sud-Est, bazinul caucazian, Orientul Apropiat, China, India, Rusia si de-abia dupa aceea Europa. Statele Unite sunt singura putere globala care poate interveni cu trupe. In 70 de ore pot sa desfasoare brigazi intregi. Sunt tot mai mari diferentele de performanta militara intre americani si vest-europeni. In aceasta situatie, plecand si de la recesiunea economica manifestata indeosebi in Germania, dar si in Franta, diferentele sunt in crestere, se adancesc.
La Copenhaga Polonia a dat multa bataie de cap.
Dupa Copenhaga, toata lumea ar trebui sa fie multumita, inclusiv cele zece tari care vor fi primite, in ianuarie 2004. E normal ca pana in ultimul moment, in aceasta zona a negocierilor care este Europa, unii sa pretinda si ceilalti sa reziste. Resursele sunt limitate. Germania e cel mai mare contribuabil in materie de economie al UE si se afla intr-o situatie dificila in raporturile cu Franta: intelegerile franco-germane care au asigurat pivotul dezvoltarii UE sunt destul de amenintate. Din considerente de reconciliere politica datorata, Germania a tot platit in timp ce Franta s-a impacat, incasand. Pe de alta parte, Germania, care plateste cel mai mult, nu numai la UE, ci si in NATO, dupa Anglia, ii alimenteaza cu subsidii, exagerate din punct de vedere al Berlinului, pe agricultorii francezi. Polonia are o agricultura foarte deficitara, dar importanta in acelasi timp. UE sprijina financiar o anumita cota din productia de lapte in Franta, in Irlanda, in Grecia. Polonezii cer ca aceasta cota stipendiata, subventionata de UE sa fie de 11,5 milioane tone pe an. UE nu accepta decat 9,5. Razboiul acesta al cotelor ne va cotropi si pe noi in anii care urmeaza.
Prevad niste probleme imense in Romania, datorita inapoierii agriculturii. In Romania ponderea agriculturii in PIB este de peste 14%, cea mai mare din zona tarilor aspirante la integrare, iar 44% din populatia activa este ocupata in agricultura. Dar ceea ce e important este ca aceste tari, de fapt, trebuie sa intre in UE, nu numai pentru ca este interesul lor, ci si interesul vest-europenilor. E vorba de noi piete, e vorba de securitatea in profunzime, la care aspira, de fapt, toate statele nationale si astazi, in Europa, si pretutindeni in lume. E vorba de un nou statut de securitate, pe care vest-europenii nu-l vor putea atinge niciodata in situatia in care la granitele rasaritene ale UE continua sa fie o zona deficitara din punct de vedere economic, expusa unor pericole sau angoase traditionale, imposibil de digerat daca ele vor ramane tintuite in no man’s land.
Pe de alta parte, Statele Unite, care au cea mai limpede constiinta, prin caracterul global al puterii si performantelor lor, al intereselor de securitate mondiala, vor ca aceste tari sa faca parte din Europa, poate nu in ultimul rand pentru ca stiu prea bine ca ele aspira in mod natural la refacerea unitatii euroatlantice, pe care vest-europenii nu o mai percep ca atare. Sunt dispusi sa creada ca Europa este un centru de putere autonom, economic, militar, cu propriile interese, cu propriile valori, si ca Statele Unite sunt o putere separata, cu interese eventual diferite si poate, in anume situatii, divergente. Or, aceasta refacere a comunitatii euroatlantice este imposibila, in conditiile date, fara integrarea celor zece acum in UE si fara venirea Romaniei si a Bulgariei.
Statele Unite - o creatie a europenilor
Tarile care se pregatesc sa intre acum in UE, inclusiv Romania si Bulgaria, dar si Turcia sunt sprijinite puternic de America. Nu va veni un moment in care, in interiorul UE, prin aceste tari nou venite, va exista o influenta a SUA?
Aceste tari nou venite vor aduce vigoarea de care vorbea presedintele Bush la Varsovia, in vara anului 2001. O noua vigoare in directia citadelelor euroatlantice. Nu cred ca va exista acest pericol. Vor exista insa tensiuni care vor creste.
De fapt, Statele Unite raman cea mai importanta putere europeana, care au dus proiectul occidental, democratic, liberal european mai departe decat vest-europenii au reusit si pot sa inteleaga. Statele Unite sunt o creatie a europenilor, au invatat toate lectiile si au tras toate concluziile in urma esecurilor politicilor nationale, conflictuale, chiar si tranzactionate, negociate in interiorul UE. Statele Unite au reusit performanta de a fi prima putere militara a lumii si de a se vedea confruntata in mod direct si violent cu un pericol nou. UE nu a aflat acest lucru inca, nu vrea sa ia nota de faptul ca lumea occidentala se afla intr-un razboi care a inceput, care are faze mai calme, faze mai violente, dar care nu poate fi escamotat, nu poate fi amanat. Noii veniti in NATO si in UE intra acum, prin refacerea contextului international si a zonelor de interes, teatrelor strategice, in care americanii sunt interesati, intr-o noua configuratie.
Pentru Romania exista pericolul ca in interiorul capitolelor negociate cu UE, tara sa nu se europenizeze
Romania are probleme serioase: institutiile nereformate si, nu in ultimul rand, coruptia. Cum isi va trece examenele in fata UE?
Actuala echipa guvernamentala a avut succese indiscutabile, care tin de faimoasa deja "coerenta", adica functioneaza lantul de comanda, cum spun militarii americani: cand primul ministru da o dispozitie prin secretarul general, prin Cozmanca, si functionarii cei mai mici din primarii indeplinesc ordinele. In timpul administratiei Constantinescu nu se intampla asa. Intr-o tara ca Romania era un dop care nu putea fi perforat. Exista insa pericolul ca aceasta coerenta, sustinuta eventual printr-o realegere anticipata a echipei actuale de guvernare in anul 2003 sa fie absolutizata. Nu e suficient sa existe doar functionare. E adevarat ca exista o mai buna mobilizare a fortelor, dosarele se inchid sau se fac, se redacteaza cu mai putin amatorism. Coerenta aceasta, chiar fortata uneori si impusa de sus in jos, este necesara. Dar pe de alta parte, totusi, Europa nu inseamna coruptie institutionala sau sistemica, nu inseamna subordonarea politica a justitiei, nu inseamna ineficienta administratiei locale, care continua sa sufere de centralism sau de birocratie.
Toate astea nu se pot asigura prin revenirea la modelul partidului unic, fie el si necesar intr-o anume perioada din perspectiva coerentei, sa zicem. Aici sunt cateva mari probleme: adica, un model politic sud-american, de tip clientelar si bazat pe polarizare, lipsit de transparenta, totusi, nu poate intra in Europa. Lipsa de transparenta, favorizarea clientelismului deja duc la imputinarea volumului de investitii straine. Aud pe primul ministru care vorbeste de nevoia de investitii mai mare decat nevoia de privatizare. Pentru Romania exista pericolul sa se negocieze, sa se inchida capitolele de negociere, dar, in interiorul capitolelor negociate, tara sa nu se europenizeze. Exista pericolul functionarii corecte a unui mecanism de integrare euroatlantica, dar care nu este bazat pe transparenta si pe toate valorile democratiei liberale de tip european.
Cum ramane atunci cu data de 1 ianuarie 2007?
Este vorba de mobilizare, de noul interes national. Orice stat are nevoie de proiecte colective. In absenta ideologiilor de mobilizare colectiva, acum obiectivele acestea euroatlantice concentreaza atentia colectiva si atentia populatiei.
Baronii locali, despre care aflam ca au niste averi colosale, si care pot sa influenteze si puterea politica, ce fac ei cu UE?
Exista pericolul ca sa se creeze cuiburi de rezistenta in baroniile acestea locale. De exemplu, multe din intelegerile la care a ajuns la un moment dat sau la care ar fi vrut sa ajunga partea romana dupa vizita lui Adrian Nastase la Moscova, in ianuarie 2001, nu pot fi transformate in realitate, din cauza rezistentei unor grupuri de interese, in Romania mai mult decat in Rusia. Multe din intelegerile sau memorandumurile la care s-a ajuns intre Romania si Germania, care la un moment dat, puse in practica, ar duce la volume bilaterale de schimburi care depasesc trei miliarde de dolari, nu pot deveni realitate, practic, din aceleasi motive: exista grupuri de interese mai apropiate de partidul de guvernamant, pe care partidul de guvernamant le cunoaste, dar, probabil, nu le poate debloca, pentru ca puterea politica este direct dependenta de sustinerea economica si intr-un fel politica a acestor grupuri de interese, care pot frana procesul.
Esti optimist?
Da, sunt optimist, pentru ca Romania a depasit o capcana foarte periculoasa: aceea a polarizarii excesive, care include si interese geopolitice adverse, incompatibile. Occidentalizarea, reala sau mimata, a stangii postcomuniste si profesionalizarea, oricat de lenta, a dreptei sunt garantiile iesirii din marasm.
