De același autor
Lasand la o parte explicatiile care tin de evolutiile politice franceze, vom incerca sa discutam cateva din trasaturile generale ale crizei sistemului democrat si sa vedem in ce masura ele se regasesc si in Romania.
Una din realitatile de fond ale sistemului politic occidental este, in ultimele decenii, tendinta marcata de diminuare a increderii cetatenilor in politicieni. In 1964, la intrebarea "cata incredere aveti in capacitatea guvernului de a gasi solutiile potrivite", 76% din americani raspundeau pozitiv - credeau ca guvernul gaseste intotdeauna sau foarte des solutiile potrivite. 30 de ani mai tarziu, doar 25% din americani mai credeau acest lucru.
Deficitul spornic de incredere in politicieni s-a manifestat constant si in ce priveste numarul membrilor partidelor, dar este reflectat in rata tot mai scazuta a participarii la vot. 11 milioane de francezi - angajati la dreapta sau la stanga, traditionale, democrate - au lipsit de la votul care l-a propulsat pe Le Pen in prim-planul prezidentialelor.
Se constata apoi ca, exceptand Statele Unite, si dupa 11 septembrie 2001, odata cu crearea unui nou pericol global si major, a carui prevenire sau solutionare revin in primul rand statelor si politicienilor, in majoritatea tarilor vest-europene, increderea in guvernanti a continuat sa scada. Exemplul francez este strivitor. Pe al doilea loc in preferintele unei mari natiuni occidentale, in care fenomenul imigratiei si pericolul islamic ingrijoreaza chiar mai mult decat somajul, solutia Le Pen dovedeste ca pentru milioane de alegatori provocarea xenofoba si adancirea conflictelor si ale politicilor de excludere au intaietate fata de retetele tolerantei si multiculturalismului practicate normativ in democratie. In Germania, in sfarsit, un ultim sondaj realizat de mari retele de presa, in intreaga tara, demonstreaza ca, la jumatatea drumului intre 11 septembrie 2001 si alegerile generale din septembrie 2002, increderea cetatenilor in politicieni continua sa scada - profesiunea de politician fiind creditata de doar 13% din cei chestionati, la capatul de jos al scalei ocupatiilor onorabile si atragatoare.
Ne-am putea intreba: in ce masura aceasta situatie pune in alta lumina jocurile politice din Romania anului 2000 si de astazi?
In urma cu doi ani, la Bucuresti ajungeau in al doilea tur al alegerilor prezidentiale Ion Iliescu si Corneliu Vadim Tudor. Stanga nu-si depasise, prin candidatul prezidential preferat, situatia de esec, din 1996, iar dreapta suferise o dubla schizofrenie, prin abandonul egolatru al lui Emil Constantinescu si fisurarea unei coalitii guvernamentale aflate la putere, pe de-o parte, si incapacitatea candidatilor prezidentiali de dreapta, selectati in pripa, Mugur Isarescu si Theodor Stolojan, de a deveni unul singur, pe de alta parte.
Pentru Ion Iliescu au votat in al doilea tur si adversarii sai traditionali, in numele salvgardarii democratiei, alegerea facandu-se intre un candidat de stanga si unul de extrema stanga. Dreapta crestin-democrata a fost eliminata din Parlament si opozitia democrata, chiar in urma alegerii candidatului salvator pentru democratie, a intrat in rolul unui figurant palid. Transarea dilemei s-a facut nu atat intre rau si mai rau, la nivel prezidential, ci intre un sistem democratic echilibrat si unul agatat intr-un singur cui, la nivel parlamentar si societal. Riscul exista si in Franta, chiar daca nu la stanga, ci la dreapta.
Diferentele sunt mai putine decat similitudinile. Le Pen a aparut si s-a dezvoltat in Franta cu concursul stangii, in primul rand. Mitterrand a modificat sistemul de vot in 1987, pentru a scinda dreapta traditionala; asa si-a facut aparitia in Parlament minusculul Front National.
Apoi, participarea comunistilor la guvernarea socialista, care a abandonat in exercitiul functiunii politicile de stanga, a dus la aspirarea voturilor de protest ale somerilor si saracilor intr-un partid de extrema dreapta. In Franta insa, dreapta traditionala n-a pactizat niciodata cu extrema dreapta, asa cum in Romania guvernarii stangii, intre 1992-1994, Ion Iliescu s-a bazat pe patrulaterul rosu, si implicit pe C.V. Tudor, pentru a contracara opozitia de dreapta. Chirac intalneste in al doilea tur de scrutin un adversar dintotdeauna, in timp ce Ion Iliescu si-a surclasat, in decembrie 2000, fostul aliat si ucenic vrajitor. Se pun cateva intrebari. Are democratia liberala europeana, in varianta franceza si in cea romaneasca, repere obligatorii, de neocolit, la un moment dat? Este democratia, adica, amenintata de extremism, indiferent de conditiile economice si de dezvoltare, atat de diferite in Franta si in Romania?
Exista cateva explicatii. Oamenii nu mai au incredere in politicieni, in masura in care acestia nu mai raspund asteptarilor generale, cand incep sa semene unii cu altii si cand promisiunile lor nu mai sunt respectate, in mod egal, dupa alegeri. Avem aici de-a face cu un proces de alienare si omogenizare postideologica, in substanta si stil, care, in plina mediocratie, favorizeaza intamplarea, carisma, bunul plac, retorica, mai mult decat solutiile de fond. Mecanismul este la fel, pretutindeni, si in democratiile dezvoltate, si in cele incipiente.
Marea diferenta intre unele si altele consta insa si in coeficientele diferite ale increderii in democratie, nu neaparat in politicienii democratiei. Daca in Statele Unite, in 1994, doar 25% din cetateni credeau in politicieni, 90% credeau in capacitatea sistemului democratic de a rezolva probleme. In Romania, virtutile democratiei au fost discreditate odata cu politicienii, in general incapabili si mediocri. Democratia romaneasca n-a cunoscut apoi, spre deosebire de cea occidentala, faze prelungite de prosperitate generala. Asa se explica atitudinea sceptica si confuza a romanilor, in general, fata de democratie si guvernanti, si aceasta este reteta succesului de durata al unor C.V. Tudor.
A nu crede in democratie e mai grav decat a nu crede in democrati. Aici continua sa fie principala provocare pe termen lung in Romania, spre deosebire de Franta.
In sfarsit, in Romania nu exista inca, in sondaje, o alta intrebare fundamentala: cata incredere aveti in ceilalti, nu in democratie, nici in politicieni, ci in concetateni? La mijlocul anilor '50, 53% dintre vest-germani nu aveau incredere unii in altii. In 1990, procentul a scazut la 25%. Dupa reunificarea Germaniei, procentul masiv al neincrederii se mutase in fosta RDG. El coboara in continuare, greu. Cata incredere au romanii, azi, unii in altii? Raspunsul la aceasta intrebare ne va lamuri cine si de ce castiga alegerile si guverneaza, sau nu, Romania, de 12 ani incoace.
