Andronescu şi contrareforma

În România, unde plagiatul şi apartenenţa la clan aproape că s-au transformat în uzanţă de ascensiune academică, e normal ca apele să se tulbure în faţa unor legi care ameninţă eşafodajul de interese şi complicităţi.

Despre legile educaţiei propuse de comisia prezidenţială condusă de Mircea Miclea s-a scris în ultima vreme, dar în şcoli şi în universităţi sunt puţin cunoscute. Puţini, extrem de puţini sunt aceia care ştiu schimbările prevăzute de aceste unice demersuri legislative coerente din ultimul deceniu, în care conducerea educaţiei a pendulat între amatorism şi incompetenţă. Şi mai puţini sunt aceia care le înţeleg cu adevărat spiritul, consecinţele pe care adoptarea şi buna lor aplicare le-ar avea pe termen lung asupra învăţământului româ­nesc.

În şcoli, într-o măsură mai mare decât în universităţi, singurele mesaje despre reforma propusă de Miclea sunt strigătele distorsionate, împrăştiate prin goarna federaţiilor sindicale. Mult mai active sub guvernările pesediste decât în cele de dreapta, sindicatele din educaţie rămân un esenţial instrument al contrareformei. Ele se fac nu doar portavocea politicienilor care văd în compromiterea reformei lui Miclea un succes asupra lui Băsescu însuşi. Dincolo de aceste interese cu iz electoral, sindicatele din educaţie luptă cu înverşunare pentru menţinerea propriei lor supremaţii. Isvoranu şi ceilalţi ca el sunt de 20 de ani regii neîncoronaţi ai ţării. S-au schimbat guverne şi preşedinţi, am scăpat de Ion Iliescu, dar Gheorghe Isvoranu, preşedintele Federaţiei „Spiru Haret“, cel mai puternic sindicat din educaţie, nu doar că a supravieţuit, dar chiar şi-a consolidat puterea, râzându-i ironic lui Miclea şi bătându-i obrazul că are tupeul să impună legi, deşi nu mai e ministru.

Cheia acestei „împărăţii“ cu aspiraţii la veşnicie este sistemul centralist al învăţământului preuniversitar. Sunt titularizările la nivel de ţară, pe care Mircea Miclea vrea să le limiteze în favoarea titularizărilor pe şcoală. Decenii în şir, aceste titularizări naţionale au menţinut turma din învăţământ unită. Au perpetuat un sistem depersonalizat, în care mediocritatea şi performanţa se confundă în grilele de salarizare.

Sunt multe prevederi în legile lui Mircea Miclea care lezează interese la nivel înalt, obligă la modificări de comportamente, pun la muncă şi responsabilizează oameni, ameninţă acea viaţă dulce care domneşte de ani de zile în multe dintre şcolile şi universităţile noastre, unde calitatea educaţiei rămâne pentru unii o lozincă, pentru alţii un deziderat la care aproape că nici nu mai pot spera. Într-o ţară ca a noastră, unde plagiatul şi apartenenţa la clan aproape că s-au transformat în uzanţă de ascensiune academică, e normal ca apele să se tulbure în faţa unor legi care ameninţă eşafodajul de interese şi complicităţi.

Dar în şcolile şi universităţile noastre nu sunt numai mediocri sau plagiatori. E nedrept să uităm de miile de oameni competenţi şi devotaţi, pasionaţi de munca lor şi sufocaţi tocmai de acest climat pe care liderii sindicali şi actuala conducere a ministerului vor să îl perpetueze. Ei sunt adevăraţii supravieţuitori ai acestui sistem anchilozat şi demotivant. Pe ei nu îi reprezintă strigătele răspândite de goarna sindicală. Sunt şi ei la fel de indignaţi de icnelile diriguitorilor educaţiei şi s-ar bucura ca principii ca acelea promovate de legile lui Mircea Miclea să fie aplicate cât mai curând. Numai că mulţi nu le cunosc. Poate nu chiar atât de puţini, dar mult mai puţini vocali, aceşti profesori competenţi şi pasionaţi sunt „masa critică“ ce ar putea asigura succesul unei eventuale reforme.

Trebuie spus că există în aceste legi ale lui Mircea Miclea şi prevederi care, în absenţa unor norme stricte de aplicare şi a unor metode dure de control şi răspundere, pot avea efect de bumerang, pot fi surse de abuzuri. În universităţi, creşterea autonomiei senatelor academice, bună şi nobilă în esenţă (care se traduce prin dreptul de a înfiinţa facultăţi, doctorate şi masterate fără niciun aviz din exterior), ar putea crea derapaje periculoase. Numai nişte comisii de evaluare a calităţii, dure şi incoruptibile, ar putea preveni înflorirea unor fabrici de diplome scăpate de sub control. Dar soluţia nu este înlăturarea acestor legi, ci crearea unor pârghii solide pentru buna lor aplicare. Da, există multe riscuri, dar ele trebuie asumate, căci acest demers al lui Miclea ar putea schimba faţa şcolilor româ­neşti prin care mai bântuie încă fantoma lui Ceauşescu.

Sindicatele spun, printre altele, că desfiinţarea titularizării naţionale şi puterile mari acordate directorilor, în special în ce priveşte angajarea personalului, ar putea face din cancelarii, mai ales în mediul rural, adevărate case de cumetrie. Dar ele se tem nu numai de înflorirea cumetriilor din şcoli, cât mai ales de diluarea marii cumetrii sindicale din educaţie, cea mai puternică din ţară. Şi cum, la noi, sindicalismul a fost de atâ­tea ori instrument de diversiune politică, liderii sindicali din învăţământ îşi dau mâna cu ministrul Ecaterina Andronescu şi năşesc contrareforma. Poate, cândva, li se va rezerva un loc în muzeul tristelor figuri care au frânat dezvoltarea României. //