De același autor
Păţit deja, ştiam că BB nu mi se adresează. De aceea nici nu am vizitat expoziţiile pentru a vedea lucrările, evenimentele, faptele, ci pentru a vedea reacţiile celor ce erau, pasămite, vizaţi de ele. Uneori, fenomenul publicului este mult mai relevant şi mai suculent estetic decât fenomenul artistic. Din experienţa ediţiilor trecute ştiam că trebuie să mă grăbesc dacă vreau să prind publicul în săli, pentru că la o săptămână de la deschiderea expoziţiilor acesta era deja sublim în desăvârşita-i lipsă. Aşa că acum am parcurs expoziţiile a doua zi după vernisaj, atunci când ar fi trebuit să abunde publicul-ţintă al lui BB4, adus de tirade, cocarde şi parade. Am început undeva pe Batiştei (Paradis Garage, un fel de debara pentru maşina de tuns iarbă, într-o curte interioară betonată). În garajul minuscul se proiecta o serie de filme ale grupului Otolith. Dar filmele nu se proiectau tot timpul. Dura minute bune până începea programul. În semiîntunericul din garaj am desluşit, prin aburul olfactiv penetrant, vreo şase siluete înghesuite pe o canapea şi trei scaune. Siluetele conversau relaxat în diverse limbi germanice, lucru care nu le împiedica defel să emane, simultan, remarcabilul miros de picioare descălţate: pe jos se zăreau sandale, bocanci şi picioare goale. Atmosferă de cămin sau cazarmă. Simpatic damf, pe gustul unora, cred. Pe gustul celor de acolo, credeam, va fi şi filmul.
Filmul era o capodoperă în genul lui, oricare ar fi fost acela: o distopie socială SF, decupată din cărţi cu poze pe post de teorii, despre „martians“, „alien“, „myth“, „cosmos“, „history“ (care era demascată, desigur, ca „trap“), pentru a atinge profunzimi de genul „Today we live in a space of friends“. O pledoarie subversivă pentru diversitate, globalizare, multiculturalitate etc., convingătoare, poate, dacă ar fi durat 10 miimi de secundă. Dar, în total, dura peste două ore! Primele cinci minute au fost gustate din plin de către siluetele desculţe însetate de artă: doar două tinere şi-au tras încălţările şi, târşindu-şi şic tălpile, au deschis uşa şi au plecat, întrebându-şi alene din prag colegii dacă lor nu li se pare că filmul este chiar mai plictisitor decât performance-ul pe care, se pare, îl văzuseră cu o seară înainte. Nu au primit nici un răspuns şi am înţeles imediat de ce: celelalte trei tinere dormeau deja, chinuite, dar fericite. Între ele, singurul băiat din grupă era cu ochii aţintiţi pe telefonul mobil, cu care filma filmul otolitelor în garajul Batiştei. Cum uşa a rămas întredeschisă, am văzut şi că ceea ce unea grupul erau ecusoanele atârnate de gât, ca la orice ziarist aflat în exerciţiul funcţiunii. Funcţia somnului a mai durat însă ceva timp la tinerele din garaj, iar când una a început să se întindă, băiatul a decis că filmase destul material pentru toţi şi că e cazul să o întindă. Şi-au pus bocancii şi au plecat.
Am rămas singur-cuc în garajul muced, singur cu filmul gol. Totul era „trendy“ şi „crazy“, ca un show MTV. Un fel de situaţie arhetipală a artei actuale. M-am consolat cu ideea că derizoriul acesta cras, farsa şi provizoratul, tezismul şi jemanfişismul, militantismul şi habarnismul, derulate laolaltă, metodic şi haotic, reprezintă, în fond, portretul plenar al spiritului vremii, atât de angajat şi totodată atât de degajat, atât de profesionist şi totodată atât de amatoricesc în dorinţa-i neţărmurită (şi poate nesăbuită) de divertisment revoluţionar. Faptul că aceste plate încropeli hilar-critice, întâmpinate abulic şi somnambulic de un public calificat prin plictis, se petreceau, totuşi, în spaţii neconvenţionale, alternative prin improvizare, reprezenta un plus în ordinea adecvării, în raport cu evenimentele asemănătoare, radicale şi subversive la adresa culturii burgheze „dominante“, realizate (la noi, dar nu numai) în spaţii expoziţionale somptuoase, în castele, palate şi parlamente, de acolo adresându-li-se (sanchi!) celor mulţi, pe banii celor puţini (e drept însă că şi BB amenajase spaţii precare pentru discursuri contestatare, dar tot cu banii mulţi ai celor puţini şi cu adresabilitate „populară“, care tindea, iată, către minus infinit: e greu de ales între două monede la fel de calpe care, în plus, au curs la cei legaţi la ochi şi descheiaţi la minte). Am mai savurat neantul garajului vreo cinci minute şi am plecat cu certitudinea că acolo, în ţările lor germanice, tinerii comentatori vor face valuri cu impresiile şi textele lor despre minunatele otolite din minunatul garaj din minunatul Bucureşti. Era un punct câştigat, pentru că ceea ce contează este promovarea, nu realitatea. Doar noi, românii, am reuşit să-i ducem cu preşul pe ceilalţi mereu (şi am ajuns unde am ajuns, dar asta pare să aibă mică importanţă, chiar şi acum, în ceasul al 13-lea). Şi-apoi, era o realitate parţială cea din garaj, mi-am zis, o întâmplare.
Şi am mers mai departe, la un centru cu un nume clinic, ceva între secţie şi frecţie, unde BB avea expoziţie (Centrul de Introspecţie Vizuală). Acolo era oarecum mai bine, căci nu era întuneric şi nu trebuia să aştepţi ca să te edifici. Pe pereţi erau poze (de Maryam Jafri), cu – evident! – diverse întruniri şi posturi (post)colonial-dictatoriale indiene, africane etc. Libertatea (lumii a treia) ca oglindă fidelă a autoritarismului occidental. Revelaţie de crestomaţie. Artă politică pură şi dură, deconstrucţie, îndemn la rebeliune împotriva rebeliunii. Idei mai degrabă trezite decât trăznite, împărtăşite şi de ceilalţi artişti expozanţi – Martin Beck şi Florin Tudor/Mona Vătămanu. Poze făcea şi singurul – aparent – vizitator al Centrului. Numai că făcea cam multe. Fotografia neîncetat, cu aparatul nedezlipit de pe ochi, de parcă nu avea nevoie să privească ceea ce fotografia. Şi era de înţeles de ce: şi el purta ecuson, iar engleza lui impecabilă nu putea fi decât aceea a unui german (să fi fost chiar Martin Beck?!), lucru vizibil şi din politeţea de tanc cu care veghea să dispari din peisaj fără să calci pe bec, mai precis pe bucăţile de tablă vopsită de pe jos, un fel de minimalism featuring programul Rabla. Din Garaj am plecat pentru că rămăsesem singur, din Centru am plecat fiindcă ne-vizitatorul vroia să rămână singur.
Dar am mers mai departe, în miezul lucrurilor, la Muzeul de Geologie, acolo unde improvizaţia BB trona în toată splendoarea ei, admirată doar de doi domni străini, cu jeanşi foarte strânşi pe picior şi care (se) studiau (în) fiecare piesă în parte timp de fix trei minute. La parter era o instalaţie sadică, pretins ecologică, de Asa Sonjasdotter. Stive de europaleţi, cu borcane morbide pe ele, în care se zvârcoleau firave, palide mlădiţe, însoţite de multe file cu o poveste zguduitoare despre felul în care au fost marginalizaţi cartofii autohtoni, mici şi buni (prăsiţi în borcanele în cauză), de către cartofii globali, mari şi nesimţiţi (găsiţi, în vrac, în hipermarketurile pierzaniei). Odată ajunsă pe mâna artei – aflată la capătul lanţului trofic de diversiuni culturale convenţionale – problema (reală, indiscutabil) îşi demonstrează nu actualitatea, ci caducitatea: din moment ce a eşuat în artă, e clar că nu se mai poate face nimic. Problema a devenit temă. Devine mină de lucru, ca în Criminal file, de Andrea Geyer, filmul din sala următoare, în care un actor ambigen declamă depoziţiile tuturor participanţilor la procesul lui Eichmann, încapsulând, nu-i aşa, binele şi răul laolaltă. Scolastică, pure exerciţii academiste de retorici binevoitoare. Activism pe stoc şi hybris pasteurizat, aseptic, bun pentru drenat fonduri: e deprimantă nu mimarea sentimentelor, ci mimarea ludică şi cinică a resentimentelor, a traumelor, afectarea unor stări şi căutări de către nişte profesionişti ai conştiinţei conformiste. Simplu joc, relativismul lor culpabilizează privitorul prin ştergerea graniţelor dintre noţiunile de bine şi de rău, întinse pe patul procustian al unor drepturi ale omului văzute atât de generic şi rigid încât victimele pot oricând să basculeze în călăi şi viceversa. Printre asemenea realizări primitive şi bombastice, căptuşite cu criticism şi anarhism de consum, se pierde şi panoul foto al lui Ion Grigorescu, cu instantanee dintr-un miting electoral din anul 1975, în care figurile patibulare de activişti şi securişti par simple jocuri de rol, atunci când le vezi pe fundalul celuilalt panou din preajmă, mult mai mare, pe care cuplul Cabello/Carceller propune – cum altfel?! – un „gender play“ la modă, cu femei travestite în bărbaţi, dar în bărbaţi feminizaţi care, şi ei (s-ar putea crede), sunt tot femei, doar cu identitate temporară de bărbaţi, care sunt travestiţi în etc. În acest context, Ion Grigorescu face cu BB ceea ce face de mai mult timp: se autopiratează. Într-un ultim mare proiect neodadaist de simultaneitate şi ubicuitate, el îşi multiplică traseele şi liniile de fugă, ataşamentele şi apartenenţele. Este pretutindeni şi nicăieri, se dizolvă în mulţime pierzându-şi urma, creând confuzie prin difuzie, pentru a menţine instabilitatea şi impermanenţa în miezul artei sale, care este actuală tocmai prin perimare şi sincronă tocmai prin disonanţa pe care o introduce şi prin clandestinitatea pe care o cultivă. Lunecos prin contaminări încrucişate, Ion Grigorescu nu pierde nimic.
Dar ce câştigă ceilalţi? Ce câştigă cei care, într-un ultim efort, pătrund în „creierul“ lui BB, la Pavilion Unicredit, unde dau de acelaşi discurs conformist-anarhist, a cărui pedantă paradigmă este lucrarea Wartime Knitting Circle de Sabrina Gschwandtner? Instalaţia prezintă, în tipărituri, ţesături şi alte tricotaje, teza fulminantă potrivit căreia munca manuală a mamelor şi soţiilor de militari occidentali, pe parcursul mai multor războaie (de la cel de-al doilea război mondial până la recentele conflicte cu lumea musulmană), a produs nu doar mănuşi şi moletiere pentru dragii lor bărbaţi înrolaţi, ci şi învelişuri tricotate din lână moale pentru grenade şi alte dispozitive explozive cu naturelul sensibil, ce trebuiau dădăcite până la proba contrară, când urmau să-şi reverse tăria de caracter asupra inamicilor, risipindu-le maţele-n zări. Candidă, concluzia lucrării nu poate fi decât una: femei, sunteţi mistificate de puterea macho-imperialistă, ale cărei unelte inconştiente aţi devenit! Luaţi seama şi scuturaţi-vă de jugul dominator al discursului patetic, paternalist şi patriotic! Tricotaţi diferenţa! Precum în (prea)cunoscutul slogan cu proletarii şi cu unirea lor din toate ţările, lucrarea aceasta ţine să ne dea jos de pe ochi un văl, pentru a ne pune altul: pe o masă din faţa instalaţiei sunt aşezate uneltele (andrelele) şi materialul (lâna) cu care orice aspirantă la conştiinţa de sine se poate demarca de gloată, tricotându-şi în expoziţie propria-i expresie lânoasă, urmând instrucţiunile scrise cu care artista a înzestrat fiecare poziţie la bancul de lucru (furnizarea de instrucţiuni şi tehnici de opoziţie semănând foarte mult – ca idee, ca tip de poziţionare – cu instrucţiunile pentru producţia casnică de bombe, ce pot fi găsite pe Internet de amatorii de anarhism ceva mai radical). Tricotarea diferenţei, potrivit instrucţiunilor artistei, este şi ea un văl, căci instrumentalizează în chip asistenţial libertatea publicului, exact cum face orice mecanism al societăţii incriminate. Însă publicul, la Pavilion Unicredit, lipsea în acel moment. Nu erau nici măcar străini cu ecusoane. Pentru animaţie, cele trei tinere supraveghetoare (sau pentru supraveghere, cele trei tinere animatoare) din Pavilion s-au instalat la masă şi au început să tricoteze conştiincios. Emulaţie după reţetă, sau după contract. Fetele erau vesele, BB era vesel. Totul era o distracţie, totul era bine în cea mai bună lume posibilă, iar vidul susura ca un nectar de farse coapte sub soarele promovării. A doua zi urma să aibă loc, în piaţa din faţa lor, mitingul disperaţilor, al celor ce-şi vor pierde veniturile ce le asigurau subzistenţa, prin măsurile de austeritate ale guvernului. Dar ce le pasă radicalilor? Ei ne vorbesc despre lucruri infinit mai grave, globale, despre mistificări cosmice, relaxante pentru noi şi lucrative pentru ei.
Se va spune că alăturarea lui BB şi a demonstraţiilor e curat populism: ce are de-a face una cu alta, Arta cu Piaţa? A ciupit bebe ceva din pensiile amărâţilor? Evident că nu. Problema este alta, aceea a diversiunilor şi a formelor fastuoase de oportunism ce se proclamă fond, umflate tocmai atunci când adevăratul fond ne sugrumă. BB trece dincolo de Artă, se vrea o demonstraţie pe firul demonstraţiei din Piaţă, un know-how al acesteia, dar nu depăşeşte stadiul de teoria lui mi, ţi, li, ne, vă, şi. Iar aici are o mare problemă. //
