De același autor
Cum se împacă totuşi o viaţă dedicată artei îmbufnate (cunoscută sub diverse nume de cod – critică, deconstructivă etc.) cu această expoziţie cripto-conservatoare, în al cărei concept se declară ritos că „arta nu mai cultivă acum patosul anti-artei. Percepţia este acum focalizată pe fundamentele culturale...“?! Nimic mai simplu. Bice Curriger este exponenta unei turnuri în arta ultimilor 30 de ani, când la comanda marilor expoziţii şi instituţii de artă a trecut un curatoriat iluminat de bibliografiile obligatorii în şcolile de umanioare dominate de stângismul universitar universal, pentru care radicalismul, nonconformismul şi militantismul poseur reprezintă biblia la modă. Conceptul de artă al acestui mediu cultural este eminamente politic, critic, criptic, revoltat, novatorist, juvenil şi subversiv. Fundamentul său bibliografic este sectar, eliptic şi centrifug (marxism, freudism, poststructuralism, feminism). În timp, reproducerea în reţea a acestei paradigme a creat o mică lume închisă care a luat în antrepriză marile probleme ale lumii, pe banii marilor trusturi transnaţionale, pentru a oferi, sub forma unor soluţii globale, un mic bufet estetic rece, în care frustrarea veselă ţine locul satisfacţiei grave, exhibarea derizoriului spilcuit ţine loc de axiologie fermă, iar aparenta subminare a puterii cosmetizează mecanismele controlului social. Un academism, pe scurt, binevoitor, rigid şi tern, precum acela de la sfârşitul secolului XIX. Doar că acum exhibarea viciilor progresiste, cumsecade şi profitabile, a luat locul etalării virtuţilor decadente şi păguboase. Ca şi academismul iniţial („curat“, regresiv şi tradiţionalist), al lui Bouguereau sau Thomas Couture, academismul actual („murdar“, progresist şi avangardist), pe care îl reprezintă curatoriatul unei Bice Curriger, este o formă de îngustare şi anchilozare prin „management creativ“ a unor valori considerate definitiv constitutive, dar care sunt doar efemere.
Acest academism pseudoprogresist a fost profund lovit de restructurarea globală a mentalului colectiv determinată de repolarizarea lumii în urma crizelor virtual-religios-militar-financiare din ultimii ani. Acestea au arătat că lumea, e adevărat, nu mai este clar împărţită în două mari blocuri conflictuale, dar este scindată, mai grav, în multiple mentalităţi conservatoare ireconciliabile care, sub masca globalizării şi a discursului divers(ionist), propagă, cu instrumentele unui democratism de paradă, o intoleranţă agresivă. Conservatorisme de diferite facturi au înflorit, în ultimul deceniu, în filosofie, politică sau finanţe, pe Net, în cluburi sau pieţe. Establishmentul instituţional al artei contemporane, oricât de stângist ar fi el ca natură ideologică, încearcă să se adapteze, oportunist ca orice birocraţie, noilor date mentale. Farsa veneţiană a lui Bice Curriger este o pildă a acestui efort. Ea a încercat, ca orice manager cultural al timpului nostru (cultura fiind, la ora actuală, apanajul managerilor, nu al autorilor, deja discreditaţi din anii ´60-´70), să împace practicile artistice entropice cu „chemarea la ordine“, cu imperativul conservator ce se aude tot mai tare pe diverse unde şi canale, nu doar veneţiene. Faptul că Bice Curriger consideră că acum aşteptăm „iluminarea minţii prin întâlnirea cu arta“ (şi nu revoluţionarea lumii cu ghioaga artei, cum cere arta critic-anarhistă) marchează o profundă schimbare de registru al aspiraţiilor.
În ultimele decenii, arta a intrat cu toate drepturile în sistemul consumist al valorilor de piaţă, a devenit un operator global de marfă şi putere, cu un lanţ de buticuri de lux (galeriile), cu hipermarketuri proprii (târgurile de artă), cu o bursă de valori (licitaţiile), cu campionate sportive (premiile de artă), cu catedrale (muzeele de artă contemporană), cu instituţii şi institute de cercetare avansată (centrele de artă tehnologică), cu organisme internaţionale de arbitraj (tot felul de onu-ri şi unesco-uri, congrese şi conferinţe de pace-n artă, cu nume belicos gogo-simbolice, de sindrom Pavilion-Unicredit), cu centre de relaxare şi dezaxare proprii (taberele de creaţie), cu papi-preşedinţi-împăraţi (nu căutaţi vreun –escu printre ei) şi cu o enormă coloană a 5-a, alcătuită din informatori, formatori şi profanatori benevoli sau în soldă. Nimic nu mai aminteşte acum de arta izolată a câtorva grupuri exaltate de absintul avangardei începutului de secol XX. Arta contemporană mondială e ca o ţară sau ca o entitate corporatistă. E o Coca mai mare decât Apple. E un partener social de bază al civilizaţiei divertismentului multilateral dezvoltat. Vinde produse şi scoate beneficii. Toate aceste avantaje ale intrării în sistem sunt însoţite însă şi de exigenţele inerente. Arta trebuie să aibă randament, să fie predictibilă şi în expansiune, ca orice valoare sigură de pe bursă. Şi de aceea a devenit, ca orice corporaţie, un veritabil dispozitiv concentraţionar, în care tot ceea ce este entropic, centrifug, marginal şi instabil tinde să fie redus la brand, model, reţetă, marfă. Marja de manevră a revoltei în artă s-a îngustat progresiv, chiar pe măsura succesului ei în crearea bunurilor simbolice actuale. Anarhia vizuală a devenit mainstream ca divertisment MTV.
Predictibilitatea aduce profituri imense, dar ea ucide libertatea, miza ultimă a artei. În locul acesteia este pus acum accesul fulgurant la transcendenţe evanescente, iluminarea, concept-tampon sub care stă o constelaţie de idei şi valori estetice clasice, conservatoare. Iluminarea chiuretează acţiunea şi tocmai din acest motiv a fost adusă, acum, în prim-plan. Acţiunea-i băţoasă şi proastă, iluminarea-i bleagă şi-nţeleaptă. E o altă vârstă a socialului, un pact cu lumea versus o palmă dată lumii. Numai că iluminarea, cu tot cortegiul ei spiritual şi preţios, ţine de valori care au fost devastate în deceniile anterioare de protest şi de-construcţie. Teoretic, este posibil să treci de la marketingul subversiunii la acela al iluminării, dar practic e mai greu.
Subminarea generalizată în postconceptualismul global a condus la o profundă denaturare şi deprofesionalizare estetică a establishmentului artei contemporane. Când aud de operă, protagoniştii scenei de artă actuale nu ştiu altceva decât să îi arunce acid în ochi, să o corodeze cu sarcasm, distanţă şi dez-identificare. Şi nu e de mirare. Asta a stat în fişa postului până acum: la noile generaţii de pe scena artei, subversiunea esteticului a ajuns un reflex înnăscut. Iar iluminarea, dacă cere ceva, atunci cere creditarea estetică a vehiculului, a suportului contemplării. A obiectului, fie că acesta se numeşte tablou, sculptură, video sau instalaţie. Nu poţi să ai viziuni iluminante atunci când socoteşti că tot ce nu este hamburger de soia bio e doar opiu pentru popor. Ieşirea din activismul artistic pur lucrativ, ce izbeşte lumea slabă de conturi grase pentru a scoate scâncete şi scântei de-un vernisaj, de-o vilă sau de-un iaht, acolo, şi revenirea în teritoriul hulit şi retrograd, dar ferm, onest şi exigent al artei ce aspiră la iluminare, la contemplare şi transcendenţă (cu toate implicaţiile de recentrare culturală şi politică pe modelul european pe care le implică aceasta) nu este un lucru la fel de la îndemână cum era împrumutarea retoricii salopetei de către profesioniştii cocktailului de galerie. Dinamismul neostoit al artei ultimei jumătăţi de secol a avut un efect abraziv asupra facultăţilor tuturor elementelor cercului estetic – artişti, intermediari, public. El a osificat aşteptările şi a anemiat organele, miopia tactilă fiind un efect automat al deceniilor de postconceptualism generalizat. //
Bienala de la Veneţia. Ediţia 54, iunie-noiembrie 2011.
Citeste si despre: boala artei contemporane, comunicare institutionala, luminism teribilist, identitati goale, mental colectiv.
