De același autor
Impregnată de clişee, sugrumată de profesionalism şi neutralitate, Anturaju şi alte întâmplări resuscita inconştient formule şi comportamente mentale pre-1989, de la antiumanismul teoretic şi servilismul ideologic până la vertijul dimensiunilor şi numerelor mari. Golden Flat&Co. (Ion Bârlădeanu, Ştefan Constantinescu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Alexandru Potecă) face acelaşi lucru, dar în mod conştient. Golden Flat&Co. arată chiar negul comunist de pe nasul societăţii noastre.
Problema expoziţiei nu este însă doar aceea, endemică MNAC-ului, a imposibilităţii de a demasca comunismul din chiar citadela înfloritoare a acestuia, din Casa Poporului. Golden Flat&Co. este o expoziţie scindată. Mai grav, o parte a ei este strict afirmativă la adresa comunismului, pe care îl îmbălsămează duios. Şi este vorba tocmai despre partea propriu-zis artistică. Partea cinematografică - Porumboiu (Pe aripile vinului, Călătorie la oraş, Visul lui Liviu) şi Mungiu (Legenda şoferului de găini, din filmul colectiv Amintiri din epoca de aur) - este doar un reper teoretic. Parcă filmate cu negrul de sub unghiile ce scurmă neîncetat în trecut pentru a scoate la iveală abrutizarea, deruta şi sărăcirea fiinţării de atunci, agonia unei lumi strivite între imperativele strictei supravieţuiri într-un vid uman fără seamăn, filmele respective (cărora li s-ar fi putut adăuga capodopera şi piatra de temelie a genului, Marfa şi banii, unde se aude pentru prima dată strigătul asurzitor al disperării, al neputinţei şi renunţării încuibate în agitaţia goală a descurcăreţilor) sunt contrazise de arta de pe pereţi. Filmele sunt reci, dure, întunecate, anti-nostalgice, aspre. Din contră, instalaţia lui Alexandru Potecă, Golden Flat, este drăguţă, cuminte, daurită. Duzini de obiecte uzate, de toate felurile - de la cuiere la sutiene - sunt frumos, chiar impecabil distribuite pe zeci de metri pătraţi din sala de expoziţie. Ansamblul arată ca o pajişte sau dumbravă minunată, şi asta nu doar pentru că obiectele provin din anii 70-80 şi nici pentru că ele evocă o expoziţie de mai an, tot de la MNAC, în care zeci de cireşi tăiaţi erau etalaţi, în zale de cupru, ci pentru că fiecare dintre aceste obiecte vechi este efectiv aurit. Ele nu sunt doar colectate şi conservate cu grijă de către artist, ci şi confiate-n materia care consacră, curăţă şi preamăreşte: aurul. Icoane ale acelor vremuri, obiectele de uz casnic nu mai poartă amprenta lipsurilor pe care le cârpeau. Aşa de multe, de cuminţi şi de blajine cum arată acum în instalaţia Golden Flat, ele denotă, nostalgic, savoarea caldă a unor vremuri - se pare că totuşi - bune, de care artistul se apropie cu o simpatie (uşor morbidă) pe care ţine să o transmită publicului.
Oricine are voie să colecţioneze şi să fetişizeze orice, fără doar şi poate, de la măşti africane la medalii naziste. Dar a proslăvi prin aurire şi prin expunere bunurile precare ale unei lumi traumatizate de lipsuri cronice reprezintă o poziţionare ideologică, nu o simplă toană privată. Este un manifest (încă unul) al direcţiei actuale cultural-comerciale de recuperare a comunismului anilor 70-80, de pe versantul bunurilor specifice timpului şi locului, bunuri care, prin comparaţie cu supraproducţia globală actuală şi cu ritmul tiranic al consumului, au devenit simpatice, naive şi calde pentru cei tineri de acum. Comunismul este rebranduit nu prin raportare la istorie şi memorie, ci prin rabatarea lui asupra consumismului entropic actual, pe care de fapt îl înteţeşte şi căruia îi şi aparţine, ca modă. În raport cu acesta, bunurile neg-entropice comuniste au aura (aurul) anticonsumului. Ele erau indigeste, incorecte politic din perspectiva visatei societăţi a abundenţei, erau greu de obţinut şi uşor de păstrat, rareori aruncate definitiv, ca acum. Erau, pe scurt, sfinte precum moaştele. Fie că erau produsele industriei comuniste (care funcţiona pe principiul ofertei făcute spre prigoana cererii – cine-şi aminteşte de puloverele de PNA, de pantofii de PVC, de conservele de mazăre şi de omniprezentele pungi cu creveţi vietnamezi înţelege principiul), fie că erau rezultatul importului clandestin din Occident, bunurile erau destinate unei (re)folosiri îndelungate: pungile de plastic erau spălate, săpunurile erau păstrate ca dezodorizante în şifoniere, printre haine, înainte de folosire, iar hainele, bune-rele, deveneau nemuritoare. Retrospectiv şi superficial, privită dinspre prezentul dezabuzat către trecutul abuzat, economia de penurie a comunismului pare un fel de Arcadie, o vârstă de aur a consumului, când toţi eram mai apropiaţi de lucruri. Numai că o asemenea perspectivă fetişistă nu ţine seama de un detaliu crucial: toate aceste lipsuri care dau acum parfumul auriu al acelor vremuri erau datorate unei politici explicite de privare de bunuri a populaţiei. Oricât de odios le pare tinerilor revoluţionari de white cube de acum, îngrădirea politică a consumului este un grav atentat la libertatea individului, fie că acestuia i se interzice lumina, untul, Levinas ori Levis.
Iar ceea ce se află sub aurul pus de Potecă peste relicvele acelor vremuri este exact acest lucru: prizonieratul colectiv în lagărul lipsurilor. A proslăvi această realitate, fie şi cu lipicioasa candoare a aurului nostalgic, reprezintă un act de reabilitare şi de promovare a celei mai crude politici comuniste de abrutizare psiho-socială.
Colajele lui Ion Bârlădeanu, expuse acum la MNAC în cantitate industrială, ca o peliculă neîntreruptă, devenind astfel ceea ce şi-a dorit autorul dintotdeauna - filme sau, mai degrabă, diafilme -, par să devieze de la politica potecii de aur a reabilitării. Ion Bârlădeanu (mai cunoscut, recent, ca Ion B., aşa cum Brigitte Bardot era B.B.) pare un demascator de profesie. El nu are nimic sfânt: liderii de partid şi de stat apar în colajele sale în posturi exclusiv groteşti, sinistre sau pornografice, sunt coborâţi de predilecţie în umor şi abjecţie, puşi să joace ca actori fără voie în „filme“ de hârtie pe carton, în care sistematic se dau de gol şi se fac de râs, însoţiţi în acest periplu hohotitor şi cauterizant de întreaga cohortă a idolilor vremii, în marea lor majoritate actori-vedete, de la Ilarion Ciobanu şi Sergiu Nicolaescu la Adrian Păunescu şi Mircea Diaconu. Ion Bârlădeanu este un primitiv a cărui junglă este consumismul, prin care-şi taie calea cu foarfeca folosită ca machete. Colajele ţin de un reflex totemic de a stăpâni prin fetişizare stihiile lumii sale imediate: foamea, setea, sexul, puterea, violenţa, moartea. Subiectele filmelor sale de celuloză (nu de celuloid) sunt perfect transparente: franzela, salamul, sânii goi şi penisurile erecte, mitralierele şi spirtoasele. Cam tot ceea ce îi lipsea unui marginal. Aici rezidă însă limita criticii sale în raport cu comunismul (pe lângă faptul că nu este expusă nici o lucrare dinainte de 1990): Ion B. este prea mare şi totodată prea mic pentru comunism.
Ca şi chinofila B.B. acum, Ion B. ar fi fost critic în raport cu orice societate. Exclus colţos şi talentat, el ar fi fost critic şi faţă de Papa Ioan Paul al II-lea, şi faţă de Maica Tereza sau Nelson Mandela. Unghiul său de atac depinde doar de ghena la capătul căreia e pus. Pentru el, toţi cei ce ies la suprafaţa oceanului mediatic fac parte din spectacolul burlesc al lumii, ajung imagine plată, abţibilduri utile filmelor sale. Ierarhiile, reperele etice, substanţa umană, responsabilitatea unei critici avizate sunt puse între paranteze de anvergura imaginii superficiale. De aici vine prospeţimea, dar şi îngustimea artei lui Ion B. El nu adaugă plusvaloare morală (ce se dovedeşte frecvent, ce-i drept, un construct cultural pasager) decupajelor sale. Mai actual decât mulţi artişti cu titluri academice, el doar taie şi lipeşte (cut and paste), aşa cum face întreaga lume virtuală contemporană. Lucrează cu suprafaţa şi imaginea. De aceea, critica sa la adresa comunismului nu poate fi luată în serios, pentru că nu e specifică comunismului, aşa cum este, de pildă, aceea a lui Ion Grigorescu, singurul artist local care a ţinut să pătrundă până la fibrele intime ale comunismului, pentru a-i înţelege mecanismul, aberaţia, (in)umanitatea.
Colajele lui Ion Bârlădeanu fac, şi ele, doar un spectacol baroc, vesel şi benign din comunism, contribuind la aceeaşi tendinţă de rebranduire consumistă a acestuia, dar nu într-o măsură egală cu cireaşa de pe tortul Golden Flat&Co., contribuţia preţioasă a lui Ştefan Constantinescu, volumul său (auto)biografic Epoca de aur pentru copii, o carte pop-up care reprezintă o piatră de hotar a revizionsmului comercial-politic actual. Ieşită pe piaţă în urmă cu mai multă vreme şi deja bine cunoscută, cartea nu are nevoie de vreo analiză, ci doar de un diagnostic. La adăpostul prezentării sincere şi directe (cu date şi imagini ale produselor politice, educative şi de larg - sau mai degrabă restrâns - consum) a epocii comuniste aşa cum a prins-o autorul, volumul acesta de pseudoantropologie este de fapt cea mai angajată apologie a unei epoci care iese „marfă“ din demersul ce-i este dedicat. Comunismul apare ca un teatru de păpuşi uşor dramatic, uşor penibil, cu lucruri ciudate, dar intens comice, infestat însă de un farmec indicibil, care vine, tiptil, din aceeaşi nostalgie fetişistă ca şi poteca daurită. Comunismul, pe scurt, vinde. E, în ciuda nevralgicilor, un brand tare. Şi nu doar atunci când are chipul şi chipiul lui Che Guevara, ci şi atunci când are un oarece de-al nostru, căci şi „Eugenia“ vinde, şi „Rom“ vinde şi, iată, ne arată MNAC, şi sărăcia vinde. Şi aşa ajungem să privim comunismul cu destindere, cu simpatie chiar. E doar o parte din istoria noastră, când toţi eram mai tineri sau nu eram deloc, şi când totul era mai „adevărat“, chiar şi minciunile. Şi, după cum se pare (căci, semnificativ, nimic din această expoziţie nu se adresează comunismului ca problemă politică), nimeni nu era comunist. Doar că unii oameni de bine aveau carnete de partid, iar partidul se numea pe atunci PCR, dar şi carnetul de partid a devenit acum un obiect-cult. Poate ca Ceauşeştii doar să fi fost comunişti sadea. Dar şi ei devin, treptat, „icons“ prea „cool“ ca să fi fost comunişti pe bune. Trebuie că făceau şi ei un joc de rol pentru „team building“, un postmodernism, ceva. Iar gloanţele acelea, trase în ei, pe lângă eul lor... ce incultură crasă, vai!! Ar trebui căutate, extrase, aurite, expuse! Unde?! Nu-i greu de ghicit. //
