De același autor
Real time este o ambiţioasă revizuire a operei lui Horia Bernea. Unica, de altfel. Dar, ceea ce a pornit ca un facelift făcut la aniversară, a degenerat într-o liposucţie devastatoare: din Horia Bernea, artistul care a prăsit, ca nimeni altul, turma iconografică a spiritualismului neo-ortodoxist, expoziţia scoate un vesel schelet de laborator, tot numai os ludic şi experimentalist.
Care să fie oare rostul acestei inginerii estetice?! Titlul, Real time, o spune. Nu numai că este - cum altfel, la MNAC?! - în limba engleză (adică Bernea, autohtonistul, grăieşte global), ci relevă voinţa de a-l actualiza prin re-modernizare tocmai pe artistul care a contribuit, cel mai mult în ultimii 20 de ani, la reconectarea publicului cu tradiţia (antimodernistă) autohtonă. Deşi încă tabu, Bernea este deja un subiect secundar în arta românească. După dispariţia artistului, opera sa a ieşit din atenţia curatorială, influenţa ei asupra noilor generaţii e nulă, iar gloria sa postumă este doar un mic procent din cea antumă. Altele sunt acum jocurile, şcolile şi mizele artei locale. Pentru a-l reinsera în circuit, expoziţia îi face o autopsie post-mortem, extragând din el alt artist. Sunt decupate începuturile lui Bernea, la care e lipită o anumită parte a operei târzii, punându-se între paranteze grosul operei, tocmai partea asociată de public cu „mitul Bernea“ – artistul care a cusut laolaltă omul actual cu credinţa, împungând ambii termeni cu andreaua picturii.
Expoziţia optează explicit pentru „începuturile conceptualiste ale lui Horia Bernea“. A considera că ceea ce făcea Bernea în anii ´70 erau mostre de artă conceptuală, doar pentru că picturile expuse se numesc H.P.E, Brarb, Verg sau Stroaeuge, reprezintă o violare bestială a noţiunii de artă conceptuală. Oricine priveşte respectivele tablouri constată că ele sunt diverse formule de artă abstract-informală, unde nu se renunţă nici la suport (pânză, şasiu), nici la mijloace (desen, pictură în ulei), nici la scop (decorativ, emotiv, distractiv). Cuprins de fervoarea juvenilă a acelor ani, Bernea a făcut şi obiecte inspirate de arta brută şi neo-dada, şi ceva acţiuni de atelier, a mai schiţat şi studii pseudo-constructiviste, a făcut de toate, inflaţionist şi neconcludent, ca orice tânăr artist de pe atunci care se respecta şi care ţinea să-şi prezinte debusolarea drept cercetare, doar pentru că suna mai tare. Poseur pedant, Bernea făcea cu apăsare opere factice. Dar nimic nu avea legătură cu purismul conceptualist, cu Buren, Cădere, Lawrence Weiner sau Joseph Kossuth. Artişti radicali ai unei singure opţiuni, ei au propagat conceptualismul drept o artă austeră a ideii, ce viza critic sistemul estetic dat. Ei au rămas fideli ustensilei conceptuale pe care şi-au făurit-o atunci, fie ea o simplă dungă de culoare, un băţ vopsit, o ştampilă cu formule fixe sau simple enunţuri de dicţionar. Or, Bernea (ca mulţi artişti români ai vremii) se agita necritic în toate direcţiile, aşa cum dovedeşte chiar această expoziţie vivace, stridentă şi sterilă. Bernea nu s-a oprit la o idee şi nici la un mijloc anume şi, mai ales, nu a avut puterea de a arunca peste bord pictura. Cât despre teorie, Bernea este chiar la antipodul conceptualismului, e un fel de Alecsandri atins de alexandrinism, ca în faimosul său manifest O anume dezordine, din 1973: „Anumite nuanţe apolinice, tehnologice, informale, biologico-antropomorfe, de echilibru clasic, protoistorice sau ştiinţifice în modul de prezentare, în concepţie sau în aspectul exterior al unor raporturi sau entităţi, care depăşesc noţiunile curente de stil şi funcţie artistică (premisele sunt schimbate!) conferă ansamblurilor marca extrem de necesară a complexităţii şi credibilităţii“. (!!) Doar Hans-Christian Andersen ar scoate de aici adevărul gol-goluţ: glosolalie. Aşa arată însă şi tablourile şi obiectele „conceptualiste“ din expoziţie, care ţine să acrediteze ideea că percepţia curentă şi comună asupra lui Bernea este o adâncă uitare şi neînţelegere a artistului, care ar fi fost mereu un experimentalist ironic, nu un erou iconic în întrecerea spiritualistă.
Ce falsifică această expoziţie este faptul că Bernea a ajuns „Bernea“, marca înregistrată a unui estetism ortodoxist-românist unanim perceput drept model în anii ´80-´90, doar prin căderea din debandada experimentalismului anilor ´70, din „cercetarea“ caco-leonardescă gen Real time. Bernea-experimentalistul a trebuit să eşueze pentru ca din el să apară Bernea-eroul, ghidul unor generaţii de artişti, oameni de cultură şi al unui larg public. Evoluţia lui Horia Bernea arată că el a fost mai lucid şi mai autocritic decât îl arată această expoziţie, care îl plasează (ca „cercetător“), în raport cu vremea şi cu locul, undeva sub Sigma, Paul Neagu etc. Bernea s-a izbit de limitele proprii şi de limitele modernităţii pentru a produce ulterior, prin repliere, un model de aventură conservatoare mult mai semnificativă hic et nunc decât aventura unei clone a artei globale. El a înţeles mai mult din acest eşec şi a făcut mai mult cu ulterioara renunţare decât au înţeles şi au făcut cei ce au rămas pradă iluziei „succesului“ neoavangardist. Contează mai puţin faptul că eroismul lui spiritualist a fost (pentru unii) păgubos şi retradatar. Dar contează că această devenire dramatică i-a dat chip de „Bernea“, că i-a arătat calea, că a impulsionat şi a alimentat un întreg curent (cel mai amplu şi original chiar) în arta românească a ultimilor 25 de ani. După gust sau interese, acest curent poate fi evaluat drept pozitiv ori negativ, drept progresist ori retrograd. Important însă este să nu adulterezi fenomenul ca atare, să nu atrofiezi artistul printr-o părelnică ameliorare.
Expoziţia de faţă îl scutură pe Bernea de cruci, de transcendenţe, de tot ceea ce e patent etno-religios şi esenţialmente post-(şi anti)-comunist, pentru a ni-l arăta pe „adevăratul“ Bernea ca provenind din anii ´70, din timpul comunismului cu faţă subumană, din acea vreme care a permis la noi artiştilor să experimenteze formal diverse „forţe“ (dar nu puterea) şi „idealuri“ (dar nu realitatea), alimentaţi de iluzii scientiste – structuri, comunicări, proiecţii mate-fizice -, cu rădăcini în utopii universaliste care vedeau arta drept un instrument progresist de cercetare (dar îi interziceau funcţia critică). Toată această exhibare a „libertăţii de cercetare“ şi de conştiinţă (dar nu de fiinţă) a cauţionat în fapt sistemul comunist, statu quo-ul. Real time, propunând un Bernea „autentic“ al anilor ´70, se înscrie în aceeaşi mişcare de reabilitare „tehnică“ de fond a comunismului, ca şi celelalte expoziţii actuale de la MNAC. Iluzia libertăţii date de experimentalism face parte din zona estetică cea mai compromisă în anii comunismului – „autonomia esteticului“, la adăpostul căreia au înflorit toate escapismele, diversiunile şi hedonismele cu blazon de „cercetare“, tolerate, încurajate şi chiar finanţate de către un sistem perfect servit de arta care nu era aservită. O artă care, la schimb, valida sistemul prin cantonarea în sferele înalte ale speculaţiilor rebarbative de genul O anume dezordine, capabile să obnubileze presiunea ideologică a partidului printr-un idiom ezoteric, superfluu, angajat pur speculativ. Pe parcursul anilor ´80 şi ´90, dezordinea acestor speculaţii abstracte va fi înlocuită treptat, la Horia Bernea, de tot mai riguroasele structuri metafizice înrădăcinate în pământul acesta (România, ca să nu apară vreo confuzie), în poporul din care făcea parte (poporul român, fără dubiu) şi în religia care-i păstra fiinţa (ortodoxia, pentru a evita orice echivoc). Bernea va da deoparte vedetele din Real time - „graficele“, „cloaenţii“ şi „halterele pentru umăr“ – şi va găsi „dealul“ (blago-mioritic), „hrana“ (cuminecătorească), „interioarele de biserici“ (stavropoleite), „coloana“ (prispei de chilie) şi „grădinile“ (agapo-văratece). Adică va găsi marea absenţă a acestei expoziţii, propriul sine.
În viaţă fiind, Bernea a ştiut să se apere de duşmani. Dar de prieteni, în posteritate, nu se poate apăra. Pentru ei, ceea ce a găsit el (credinţa, ţara) este o rătăcire faţă de ceea ce promisese cândva (cercetarea, mistificarea). Sigur, modelul Bernea poate să îndemne şi la excese, la fanatisme sau naţionalisme. Dar a-l cenzura din acest motiv (pentru a-i face un pustiu de bine) este ca şi cum ai rescrie Scufiţa Roşie fără lup. Scufiţa rămâne şi e tot roşie ca steagul, dar piere şi necazul, şi hazul poveştii. Iar Bernea-cercetătorul iese tot ca un perdant în timpul real al actualităţii, aşa cum arată, tot la MNAC, expoziţia Interstellar Static, în care Davide Bertocchi indică tipul de cercetare artistică a momentului actual, din care s-a evaporat orice abstracţie, idealitate sau utopie. Nice time lab (2002) este filmarea unui pseudoexperiment în care artistul, echipat în combinezon alb şi cu ochelari de protecţie, se străduieşte să încalece un monociclu într-o galerie albă, de artă. Artistul cade, dar se urcă iarăşi şi iarăşi. „Experimentul“ pare o bătaie de joc. Nu are nimic intelectual, cultural, ştiinţific, formal, sportiv sau distractiv. Nu are nici un argument teoretic. Este doar efortul penibil al unui om care face o contraperformanţă. Numai că aici stă cheia corozivă a experimentalismului actual, care s-a desprins total de orice iluzie scientistă, progresistă. Cercetarea artiştilor actuali este fără aşteptări, fără convingere, fără metodă. Dar atinge ţinta lumii de acum. Văzut dinspre Nice time lab, Bernea din Real time nu apare în timp real, ci pare vânătorul rămas cu ditamai flinta, dar fără lup, doar cu scufiţa-roşie-pe cap. Desigur, şi cu Bunicuţa. //
Citeste si despre: arta, plasticieni, critici, modernism, instalatie.
