Laika Nest

Artistul pare să aibă un proiect existenţial, o carieră, un ideal, toate infestate benefic de eul propriu. Galeria pare doar un spaţiu aseptic, neutru, în care artistul vine sau revine din considerente exterioare operei. Galeria este un loc, artistul este o fiinţă. Galeria este o vitrină, o investiţie, artistul este un abis, un sacrificiu. Galeria este comerţ, artistul este revelaţie. Locuri comune, prejudecăţi. Frecvent, artiştii actuali sunt simpli operatori de retorici estetice acceptate social. Galeria devine, în aceste condiţii, vectorul de imagine al retoricii în cauză. Ea oferă rama, iar uneori chiar şi conţinutul gestului artistic.

Galeria e o pompă de aere ce gonflează cu sens producţii vizuale adesea inerte. Uneori, publicul nu are, în galerie, experienţa operei artistice, ci experienţa unei serii de expoziţii convergente ca atmosferă, ca relaţii volumetrice în spaţiu, ca propunere ideologică şi ca poziţionare socială. Galeria promite şi cultivă o anume experienţă: ştii că într-un loc vei fi şocat, iar în altul menajat. Înaintea operei, galeria vinde un climat cultural. Acesta este obiectul evanescent pe care îl consumă publicul larg, căci achiziţionarea operelor de artă este un reflex al celor puţini, pe când inspirarea aerului otrăvit sau îndulcit al galeriilor este un viciu social. Tocmai în galeriile care nu se vor galerii, în galeriile-concept care se pun aparent în slujba artistului transpare cu pregnanţă funcţia substanţială a spaţiului de expunere şi funcţia ornamentală a producţiei artistice. Două asemenea spaţii s-au ridicat în timpul din urmă în Bucureşti, sfidând forţa gravitaţională a crizei actuale: Laika şi Recycle Nest.

Galeria Laika este geamăna bucureşteană a galeriei omonime de la Cluj (brand cu stand în Fabrica de Pensule, minimall-ul cultural clujean). Laika bucureşteană este dusă-n lesă de artistul Mircea Suciu, reprezentant expatriat (şi repudiat) al Şcolii de gri de la Cluj, care nu se vrea afiliat acesteia, dar care face pictură grizonată, texturată cultural, cu naraţiune suspendată şi anvelopă de anxietate. Întreg tacâmul celorlalţi clujeni. Laika, care-şi datorează existenţa succesului operei „grizate“ a lui Mircea Suciu, profesează ideologia deschiderii către partea întunecată a lumii artistice, către aceea care nu a optat pentru griul de aur, ci, de pildă, pentru scrâşnetul de bronz al lui Dumitru Gorzo (expoziţia de la începutul acestui an, cu personaje porno-comico-groteşti traforate în lemn) sau pentru tăcerea de argint a lui Vlad Nancă (expoziţia actuală, pastişă pedant neo-conceptualistă, cu două porţi ca cele de handbal, care se pupă precum două botniţe ce fac o colivie, într-un Sfârşit de partidă vag homoerotică ce dă şi numele expoziţiei).

Chiar dacă Laika se pretinde un spaţiu experimental, destinat „proiectelor atipice“, în fapt galeria este deschisă acelei lumi artistice care nu a prins/luat trenul gri către top. Laika nu este un experiment, ci un pansament. Este un „gest frumos“ al unui artist (şi, prin el, al unei întregi grupări) care, prin acest procedeu, îşi ţine sub control opoziţia, competitorii, posibilii adversari, încurajaţi astfel în chiar adversitatea lor, în diferenţa lor finalmente inofensivă. Laika nu explorează, precum căţeaua al cărei nume îl poartă, ci (de)compensează, precum câinii celor fără căpătâi. O asemenea întreprindere, tipică vremurilor noastre terapeutice, specializate în dezamorsarea amiabilă a tensiunilor încă înainte de manifestarea acestora, este mult mai consistentă în sensul ei social, impregnat în demersul subtil manipulatoriu al programului-pampers al galeriei, decât în conţinutul explicit al operelor de artă prezentate. Iar ca proiect de artist, în care Mircea Suciu se (re)produce relaxat, gestionar al unui conflict neizbucnit, Laika depăşeşte conceptual reuşitele picturale ale unui încheietor de pluton devenit franctiror.

Tot nouă, şi tot la mâna unui artist, galeria Recycle Nest mizează pe direcţia inversă: ea este extensia expoziţională asumată a activităţii artistice a pictorului Bogdan Vlăduţă. Spre deosebire de Mircea Suciu, el susţine arta celor ca el, cei care aud cu majuscule orice minuscul scâncet artistic. Recycle Nest este o ctitorie misionară în slujba (re)convertirii la valorile perene (devenite, nu se ştie cum, perisabile actualmente) ale artei serioase. Arta care se bate-n piept că e artă, şi nu (i)artă nimic din cele ce duc în ispita jocului fapta creaţiei. Desfăşurată nu cu mult timp în urmă, propria expoziţie personală a artistului era un manifest: o acumulare opresivă de tablouri brune, îngândurate, înghesuite, îngheţate, încrâncenate. O pictură fără ieşire, greoaie, torturată în preajma unei limite imposibil de depăşit, dar cu atât mai abitir violată repetat, apăsat, cu autoîncurajări textuale de genul „Când pictez, ştiu că voi muri“, „Foarte puţini oameni pot rezista la misiunea curăţeniei“ ori frisonanta-esperanta interogaţie „Sara l’apocalisse un capolavoro?“.

Din acelaşi registru mentolat-mesianic, al ortodoxiei trăite în cheie New Age, provine şi expoziţia actuală a lui Ciprian Paleologu, Traumatic Area-Cutia Paleologu, o întreprindere clamoros eschatologică, despre care poţi să notezi că este continuarea episodului Pre-Traumatic Area din 2008 şi preludiul pentru Post-Traumatic Area din 2012(!). Diverse chirnogeli apoplectice şi molohi saturnieni gorzo-rădvanici, cu cruci, Kalashnikoave, franzele şi făclii întregesc tabloul unui milenarism de mucava ce se prăbuşeşte finalmente în poala unei mărci autohtone de vin, căreia artistul îi face reclamă, de fapt, prin Cutia Paleologu. Ce rămâne din toată această vânzoleală este, ca şi în cazul galeriei Laika, consecvenţa unui demers neasumat explicit, dar în care, decor pasabil, artiştii se aşază, ca mărgelele pe aţă, într-un discurs ideologic decupat cu precizie de către galerie, devenită astfel adevăratul furnizor de sens, de rost. //

// Laika
    str. Christian Tell 21
// Recycle Nest
    str. Icoanei 17