Parada adevărurilor dimpotrivă

Erwin Kessler 24.04.2013

De același autor

Cele două texte publicate recent contra articolului meu din „22”, Venala, de către Dan Perjovschi şi Magda Cârneci, se bat cap în cap deşi au cozile-mpletite. Dan Perjovschi a ales să ignore argumentele şi datele prezentate de mine. Şi-a construit pledoaria pentru favoriţii săi („ai dat în prietenii mei şi n-am să te iert!”, m-a avertizat el dinainte) ca o pledoarie pro domo sua. Onest, previzibil, ineficace, textul său credita implicit existenţa unei grupări, a unei „reţele”, ale cărei calităţi se întrecea să le laude. Textul meu punea însă pe tapet altceva: fapte - apariţia, după jurizare, a unui curator care nu se regăsea în schema grupării cîştigătoare, introducerea, în metodologia de evaluare, a unui criteriu (primul!) care favoriza exclusiv proiectul „reţelei”, dar, mai ales, faptul că atît cîştigătorii vizibili cît şi curatoarea din umbră, la fel ca şi doi dintre membrii juriului, făceau parte din conducerea şi cercul restrîns al aceleiaşi organizaţii „non-profit”, finanţată de o bancă cu aspiraţii hegemonice pe piaţa locală şi regională. Fiind evidenţe crase, Perjovschi nu s-a adresat acestor elemente. Magda Cârneci, de a cărei imparţialitate nu mă îndoiesc, se plasează, dimpotrivă, în afara „reţelei”. Nu din prietenie pentru cîştigători intervine ea, ci din pură obiectivitate, ca un arbitru. De aceea se raportează la o parte dintre elementele semnalate de mine. Obiectivitatea opacă este însă mai problematică decît subiectivitatea translucidă. În fapt, Magda Cârneci alege să evoce un singur aspect relevat de mine: însăşi existenţa unei reţele în care erau prinşi cel puţin doi dintre juraţi şi cîştigătorii, încercînd să relativizeze faptele cu o formulă („ar fi vorba”) care aruncă în derizoriu („scenarită”) constatările mele pur factuale, ce pot fi verificate de orice cititor. Pe site-ul tranzit.ro se găsesc toţi cei nominalizaţi de mine, cu relaţiile dintre ei şi interesele ce îi leagă, perfect vizibile. Nu era vorba despre nici o bîrfă de culise, ci despre legături care, probabil, doar Magdei Cârneci îi scăpau. Prevalîndu-se de aruncarea vălului de zvon asupra unei realităţi atît de tipice României („insider trading”), Magda Cârneci se dispensează de raportarea la celelalte date concrete prezentate de mine, care dealtfel erau mai greu de combătut. Asta cu atît mai mult cu cît, paradoxal, în chiar textul său, referirea la proiectul cîştigător pentru pavilionul naţional de la Bienala de la Veneţia îl identifică pe acesta sub numele de O istorie a artei contemporane mondiale povestită cu corpuri românești, proiect deloc identic cu acela prezentat de către Ministerul Culturii drept cîştigător, respectiv O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia. Mistificarea, amatorismul şi dezinformarea au însoţit de la început acest proiect care, după cum scrie Magda Cârneci, a întrunit sufragiile unui juriu independent. Şi eu am făcut parte din juriul pentru ediţia trecută a Bienalei de la Veneţia. Faptul că un influent membru („internaţional”) al acelui juriu a exclamat, excedat (şi determinant!), în mijlocul disputelor, că nu are sens să tot dezbatem, pentru că se ştie care proiect va cîştiga, m-a făcut să insist ca în procesul verbal ce a consemnat victoria (anunţată dinainte) să fie menţionată opoziţia mea la un rezultat pe care îl consideram ilegitim şi nefast pentru Pavilionul României. Ce a urmat după aceea se ştie... guerilla de budoar în Pavilion, duelul dintre curatori şi artişti, demascările reciproce. Cîteva luni mai tîrziu îl întîlneam pe celălalt membru „internaţional” al juriului cu pricina, care m-a rugat să îi accept scuzele pentru faptul că a validat victoria unui proiect ale cărui rezultate l-au „dezgustat şi deprimat” atunci cînd le-a văzut la Veneţia. Juriul acestei ediţii, prezidat de Magda Cârneci, a avut altfel de probleme, din moment ce nici măcar titlul proiectului cîştigător nu l-a putut fixa, atît de proaspăt, spontan şi viu era acesta. Problemele au apărut însă rapid, chiar dacă au rămas neştiute Magdei Cârneci, care desfide comploturile. În realitate, a pregăti participarea la Bienala de la Veneţia este un demers laborios şi de lungă durată, care chiar se desfăşoară conform unui plan. Iar asta nu ţine de „scenarită”, ci de profesionalism. Altfel rămîi cu un proiect în doi peri, cu titluri şi conţinuturi fluctuante şi curatori chiaroscuri. La puţine zile după anunţarea cîştigătorilor Pavilionului României mi-a fost transmisă perplexitatea curatorului general al Bienalei de la Veneţia, Massimiliano Gioni, pe care îl anunţasem de eşecul tentativei de a-l expune pe Bertalan în Pavilionul României. Gioni primise între timp un mesaj despre echipa cîştigătoare a Pavilionul României, în care figura, printre artiştii ce urmau să fie prezentaţi, şi Ştefan Bertalan. Convenisem, cu aproape un an înainte, cînd el îl descoperise pe Bertalan prezentat de mine la Berlin, că dacă proiectul meu Ends of Research. Ştefan Bertalan nu va fi selectat pentru pavilionul României, artistul să fie atunci expus în selecţia internaţională din Pavilionul Central, acolo unde este forjat canonul artei curente.

Din proiectul aclamat de juraţii de aici, curatorul-şef al Bienalei, ale cărui intenţii juriul se străduise pasămite să le satisfacă, reţinuse doar un amalgam de nume. Nimic despre „imaterial” şi „perspectivă proaspătă şi dinamică” invocată de juriu. Pentru edificarea curatorului general am trimis un mesaj Ministerului Culturii. Răspunsul a venit prompt, clar: Ministerul Culturii trimisese doar o informare cu titlurile şi autorii proiectelor cîştigătoare (în care, iarăşi, nu apărea nicăieri numele curatoarei Raluca Voinea). Dar Ministerul se angaja să nu permită expunerea nici unei lucrări de Bertalan în Pavilionul naţional. Echipa de „reţea” se adresase probabil curatorului general, încercînd să se legitimeze nu prin explicitarea propriei contribuţii, ci prin folosirea abuzivă a numelor artiştilor pe care urmau să îi „mimeze”, ca şi cum i-ar fi expus. Massimiliano Gioni a înţeles situaţia. Peste o lună, în Pavilionul Central al Bienalei de la Veneţia, Ştefan Bertalan va fi expus cu 19 lucrări, dintre care 18 provin din selecţia făcută de mine pentru expoziţia personală de anul trecut, de la Berlin, iar pe cea de-a nouăsprezecea am recomandat-o cu insistenţă, pentru ca măcar o piesă dintr-o instituţie românească să se regăsească la Bienală: Demonul lui Maxwell, de la Muzeul de Artă din Timişoara.

Nu e nimic „sprinţar” în această poveste, cum nu e (din păcate) nici o „rea-lectură” în hermeneutica suspiciunii, pe care o practic. Admir uneori gîndirea pozitivă, dar cel mai frecvent ea nu face altceva decît să idolatrizeze forul, puterea dată. A spune nu e un act reflexiv fondator, impus de exigenţa critică, dar şi de realitatea empirică, românească. Altfel îţi asumi un cumplit risc de credulitate.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22