Simţiri reci, harfe strunite

Trei expoziţii programatice în primăvara aceasta. Numai că programul lor este altul decât cel afişat, clamat sau insinuat. La Anaid, poate fi contemplat Christ, încă un bloc aşezat de Alexandru Rădvan la postamentul statuii sale de viitor Rector. Sumbru, serios şi consecvent, Rădvan face cultură, nu artă. El se ocupă, sistematic, doar cu lucruri mari, grave şi stridente: Iuda+ejaculare, Sf. Constantin+autoritarism, iar acum Christ (evident mai cool ca Iisus)+antichrist. În curând, probabil, Dumnezeu+Satana=love va ţine capul de afiş în opera sa previzibil de imprevizibilă în care, pe angulaţia violentă şi perversă extrasă din modelul Mitroi, a grefat tema religios-morală de sorginte neo-ortodoxistă, peste care a dat cu un spray anarhist larsvontrieresc (poate de aceea tunetele spirituale din tablourile sale sună a strănut). Reţeta face ca trupul flasc al picturii sale să se ridice, ca un golem, pe desenul insolent, electrizat intermitent de iconografia epatantă. Profund simptomatic, Rădvan, un veritabil Dan Brown al artei tinere, este pseudo-alternativa ideală la arta bătrânilor, simulând noutatea cu mijloace conservatoare şi distilând expert protestul în scandal odicolon.

Prea timpuriu clasic este şi Florin Ciulache (Oeconomica, la Hart). Ciulache nu şochează, nu protestează, nu este un (contra)revoluţionar. Închis în virtual ca-ntr-o chilie, el ia monitorul ca pravilă şi graficele ca scriptură. Dar nu face muncă de Rubliov, ci de Pieter Claesz & co., transformând tabelele, mirele şi schemele de la televizor în subiecte de natură moartă în care se-ncuibează o moralizare tip vanitas, precum în tablourile olandezilor din secolul de aur. Dar, ca şi aceştia, e atins de aporia ipocriziei: olandezii admonestau o societate bogată (cea mai bogată a acelui timp), pictând jamboane grase, fructe lucioase şi carafe pântecoase. La olandezi, pe cât durea apelul memento mori la caracterul pasager al bunurilor acestei lumi, pe atât bucura etalarea exorbitantă de mărfuri şi valori proprii îndestulării, peste care trona, supremă, esenţa de bunăstare care era însăşi arta picturii perfecte, infatuată-n filistinismul plenar al trompe lœil –ului devenit un perfect trompe lâme. Siglele şi indicii bursieri, subiectele lui Ciulache, sunt ca jamboanele şi fructele olandezilor de altădată – semne flatulente ale excesului, propuse ca moralizare, dar inevitabil răsfrânte (pictate fiind cu asupra de măsură estetică) în ditirambi la adresa sistemului elogiat astfel critic.

Pe un asemenea fundal, cele două expoziţii organizate la Recycle Nest de către Paul Gherasim (featuring Ion Grigorescu), Umbrite sunt urmele şi Toată făptura să laude pe Domnul au toate şansele să treacă, în chip meritoriu, neobservate. Asta pentru că nu fac zgomot, doar ciripit, nu fac valuri, doar clipocesc, nu fac artă cu arţag, ci artă cu ardoare, o ardoare ferită, calmă, stinsă, cataplasmă pentru sufletele excedate, în căutare de oaze anti-contemporane. Rarefiere fără fiere şi ascetism didacticist, ca mai tot ce face Paul Gherasim, expoziţiile de acum continuă un lung şir de întreprinderi proprii găzduite de tot felul de spaţii, de la Galeria Curtea Veche mai an, la nişte săli din Hanul lui Manuc altădată sau câteva încăperi din Lipscănie, cu ceva vreme în urmă. Atunci, ca şi acum, liderul maxim al orientării neo-ortodoxiste (care, cu mână blândă şi mină cucernică scoate mereu ochii spectatorului, niciodată îndeajuns de smerit) îşi legăna molcom discursul-actinie, în tentaculele străvezii (dar nenumărate) ale căruia cădeau, ca şi aici, la Recycle Nest, oale de lut, bucăţi de fotă veche, o ie sau alta, un fragment de stâlp de lemn, un cui, o psaltire, un detaliu dintr-un tablou de Van Gogh, o fotografie de Ion Grigorescu sau nu, un stup de nuiele spoit cu argilă şi, mai ales, înregistrări cu păsări, privighetori şi mierle înteţindu-şi focul sonor pur biologic către patimi - pare-se - spirituale. Abil regizor al unor scenografii căutat poveriste, Paul Gherasim rămâne şi la ora actuală purtătorul de cuvânt autorizat al unei ideologii elitiste, paseist-evazionistă, în care nostalgia îmbălsămătoare după valori trecute (fie ale tradiţiei locale sau ale modernismului clasicizat, ele tot un paradis închis vizează) se combină mirabil cu traiul tihnit oferit de societatea actuală, păstrând însă mereu în bandulieră arma versatilă a dedublării, exact aşa cum fac ecologiştii radicali ai timpului nostru, care uzează de mijloacele cele mai avansate ale tehnologiei recente pentru a confia dulceaţa trecutului în vederea consumării acesteia în viitor, ca viitor. În această mentalitate conservaţionistă militantă (escapistă şi hedonistă totodată), Paul Gherasim & co. se intersectează cu cele mai recente evoluţii ale post-politicii actuale şi nu este deloc de mirare că o tânără galerie pseudo-progresistă precum Recycle Nest oferă găzduire acestui proiect.

În acest chip galeria îşi manifestă ataşamentul faţă de anumite valori (pentru unii retrograde, pentru alţii braşoave) care pot să treacă însă, treptat, în prim-planul mentalului colectiv, realizând pe viitor impredictibile alianţe între progres şi regresiune. //

// ALEXANDRU RĂDVAN, Christ, Galeria Anaid, aprilie-mai
// FLORIN CIULACHE, Oeconomica, Galeria Hart, martie-mai
// PAUL GHERASIM, Umbrite sunt urmele, Toată făptura să laude pe Domnul, Galeria Recycle Nest, aprilie-mai