De același autor
şi, oricum, eu unul n-am un răspuns limpede de livrat – dacă ar fi altfel. Nimeni nu vrea un alt brevet de egolatru şi insolat
în perpendicularul vreunei certitudini, stil din răsputeri detestabil.
Întrebarea a apărut acum pe listele Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei, suficient de efervescente după trei ani de lucru, încât să fie preluate, pentru o dată, aici. (Numai după cincisprezece ani, cam taciţi, în meseria cu pricina, oricum singurii posibili pentru a exersa game, dacă nu mă înşel.) Citind în beneficiul celorlalţi un articol recent, cineva dintre noi şi-a îngăduit şi o comparaţie feroviară maximă, iar răspunsurile au curs cu privire la cultura noastră. Ar arăta, pot relua, asemeni unei gări în care, de cum intri, ţi se impune expresiv, cu precizii garante, proiectul cordial de viitor turabil: x promite să ajungă exact pe linia y de unde va pleca, cu rute ştiute, exact la momentul z. Ai prevedea, în sfârşit, în ce te îmbarci şi pe unde umbli. Orarele ar fi, pe fond, în bună formă. Dar socoteala germană de acasă nu s-ar potrivi defel cu cea făcută nod feroviar. Cum chestiile banale sunt de vărsat la formele de opoziţie – dacă numărăm bine: de la paşoptişti încoace –, puţintel altceva s-ar întrezări pe linii, în concretul lor carosabil.
Căci acolo, în măruntaiele de macazuri şicanate, devastarea e continuă: s-a deraiat atât de mult şi se deraiază cu o consecuţie într-atât de bizară, încât ce se vede până la urmă e un maldăr morocănos şi mereu multiplicabil de fiare stagnate. Vestigii, pesemne, peste tot. Încotro? Văzusem cândva cum bătrâni surprinşi de trăznete într-o grădină botanică au rămas să privească nedumeriţi arborii mari făcuţi cenuşă, ca să descopere cât de potrivit se transformaseră inscripţiile carbonizate şi latine în fastuoasa nomenclatură ireală a unor tipuri concomitente de arşiţe. Se întâmplă la fel cu promisiunile mai calorice de permanenţă? E mersul trenurilor cu pricina condamnat să înşire hărţi factice sub un tempo mincinos, ca să culeagă de pe şine numai indicii contradictorii şi ruginite despre destinaţiile în care nu vom ajunge, dar nu vom mai ajunge colectiv, să fim resemnaţi a parastas, niciodată?
Imaginându-ţi asta, te vezi împresurat de un sinistru căruia i s-a înlocuit, cu subtitrări pentru protecţia consumatorilor nevolnici, coloana sonoră. Cum el e legiune şi afirmă contagieri, aş întreba: cine mai e dispus să-l risipească? Nu că n-ar exista, trase pe linii mai discrete, marfare de mult dezambiguizate de o încărcătură notabilă. Dar nu ele caracterizează. Declinul colectiv în care scrâşnim iară repetă altceva: stăm prost. Pe alocuri stăm cel mai prost: unii din impiegaţii de mişcare titularizaţi ca intelectuali publici (cusătura se vede cel mai bine în stofa proastă a multor aspiranţi), în loc să constate la faţa locului, umblă nepermis la corelaţiile dintre gând, vorbă şi faptă, rafistolează traseist la prima adiere comanditară curricula cutărei vanităţi şi dispun alt sunet de fond. Vedem în fiecare zi şi din toate unghiurile că stăm prost, că halta naţională e blocată, dar alte trei sunt – aş dori să mi se probeze că mă înşel – atitudinile curente: carenţa critică, excesul critic şi eludare a oricărei forme de spaţiu critic, cu înaintarea lor triumfătoare de consecinţe făcute maidan. Carenţa critică se comportă fără surprize asemeni oricăreia: ce şi de ce să critici, când n-ai nimic mai bun de pus în loc? Nici excesul critic nu e mai epocal: refluează advers, mimetic, cu sângerare multă, cu varietatea eventuală de a mai îmbolnăvi pe câte cineva. Eludarea criticii – nici virtute, nici manie: o facultate la fel de trebuincioasă ca oricare alta, când întregurile contează – e rezervorul principal de voioşie în horele sau în păruielile naţionale, asta se vede cel mai bine când respectivele forme de convieţuire silită se şi suprapun, cu precădere în pupături şi bâtă, în formele de contact înţeles şi inovat electoral. De atâta seninătate mai dispun poate unii, încât să întrebe fără a deranja gloriosul amestec: se va mai ieşi de aici? Un coleg semnala existenţa unui sat numit impresionant de cinstit Hop-Găuri, tocmai.
Să extrapolăm? Problemele noastre principale s-au ghemuit într-una singură: toate tind să devină marca înregistrată gazetăreşte în cultură dinspre politică şi către politică. La prima şi ultima, unii nu se pricep – adică nici nu se dedau, nici nu confiscă –, întrucât au un oarecare dubiu că nu s-ar pricepe, în interval, la nimic. Iţe politice plus megafon jurnalistic, iată continuitatea, singura formă de liant ratificat în practica mai globală. Vreo şase generaţii ale vocativei deşteptări nu ne servesc, în fond, decât înfierbântarea acestui sos de ambianţă? Retrocedăm metehnele de modernitate reunite ale celor ce mai citesc în această limbă?
Există totuşi la îndemână, ca să nu sombrezi înainte de a te încolona te miri cine în scurte mântuiri la modă, unele parabole – una despre grădinărit, perfectă, de pildă. Un antidot unic la marasmul indicat anterior: o simplă poveste budistă, studiată în Nalanda, acea universitate panasiatică a Indiei cu mult mai veche decât Oxfordul (de prima nu am auzit nimic, doar sărăcia e luxoasă; faţă de a două nu s-a confirmat că după bovarism există măcar gimnastică). Aşa am auzit: într-o zi, pentru a-l ajuta pe modestul frizer Upali, însuşi Buda ia aparenţa cuiva care ar trebui să se tundă. Toate funcţiunile biologice ale lui Buda încetează după Trezire. E extrem de rar, aşadar, cum Buda invită pe cineva atât de umil să-i toaleteze capilar doza de iluzoriu exercitat tocmai ca să-l lămurească, atât cât ar putea el să se lămurească pe cont propriu. Părinţii lui întreabă: „Venerabile, Upali tunde bine?“. „Da, răspunde Buda. Însă se mişcă prea mult.“ „Cumva Upali, întreabă ei stânjenit după un timp, tunde acum mai bine?“ „Da, răspunde Buda. Însă ţine capul prea sus.“ În fine, mai întreabă ei: „Oare Upali tunde bine cu adevărat?“. „Da. Însă respiră dezordonat.“ Împresurat de întrebările nesigure şi răspunsul incomparabil, Upali a făcut pentru o dată tot ce ţinea de el ca să fie disciplinat, să se adecveze la Buda. Dar aşa se întâmplă că, pentru întâia oară, mai prompt decât cei mai experimentaţi călugări, a şi intrat în transă! Numai bunăvoinţa perpetuă a lui Ananda, însoţitorul lui Buda, l-a ferit de vreo vătămare, înţelegând bine despre ce e întregul episod. Luându-i la momentul cuvenit foarfecele din mână.
Până să îl întâlnească pe Buda, Upali se plasa în carenţa critică. Deşi Buda îl critică, Upali beneficiază de tact critic. Paşi suficienţi ca în loc de netrebnica absenţă completă a criticii să apară un surplus. Cum să nu te plasezi de bunăvoie sub orice satâr netocit, când singura lui îndreptăţire şi unicul tău orizont e ca preparatul ulterior să fie mai gustos? Schimbând ceea ce e obligatoriu de schimbat, oricine poate să cântărească acest algoritm subtil şi să-i caute expresiile în conjunctura culturală prezentă. Pentru că e totuşi încă vacanţă, dacă asta ar funcţiona, am citi măcar primele n volume ale acelei Istorii culturale a României interbelice, tocmai publicată într-un consorţiu al mai multor edituri remarcabile, sub semnătura a o sută de savanţi care nu se întâlnesc decât în ambuscadele culturale ale epocii cu pricina. Nu înainte de a oferi sau recenza primele n volume din Ediţia critică completă Eliade, întrucât legatul ar trebui deferit mai notarial, cum mulţi au contractat această datorie redutabilă.
Am urmări mai departe tinerii savanţi români care publică, să spunem, la Brill, Cambridge sau Springer, fără să facă un caz (jurnalistic sau politic) din asta – dar ştim? Mai ales dacă se consacră obiectului singular numit religie. E problema în care s-au adunat, poate cortical, toate sensurile şi contrasensurile epocii. Niciodată ca acum, deşi ele fac asta dintotdeauna fără s-o ştie bine, religiile nu au făcut mai multă istorie a religiilor, acum fără să vrea şi fără să poată. E o activitate de o complexitate explozivă, dacă nu se deretică spaţiul neutru impus de pluralul lor peren.
Spre deosebire de Upali însă, incompetenţa tinde să degaje cumul. Unii lipsiţi vâră aici atâta vanitate elată, răcită cum poate ajunge ea în permisia socială, încât şi-l vor etala grupat şi consfinţi lucrativ. Nu degeaba clasicii noştri s-au disciplinat brodând exemplar despre lumea ca voinţă şi reprezentare de sinecură. Inşi care se cer şi se tot cer după debuturi juvenile tocmai în direcţia contrară. Promisiune bombastică întâi, vid guraliv şi pestriţ după. Cum să nu se emigreze masiv, estimp, în orice direcţie şi de sub orice flamură? Între două depresii rotate de ambient, cum să nu te apuce un dor cu gramaj precis după intelectuali publici care încă ar rezista – privat – pe domenii mai odihnite de expertiză? Cum să nu recurgi la gesturi încă şi mai extreme, precum a te apuca în răspăr să înveţi, în deşertul interlop de trivial, o nouă limbă veche?
Între atâtea vacanţe, mi se va concede poate şi mie un plasament atipic, nu pricep de ce condamnat câteodată ca desuet: nimic nu poate fi mai hrănitor decât a admira. Asta include justeţea, loialitatea şi alte fermităţi şi multe alte forme de repetiţie monotonă, pentru care lipseşte gustul şi care lipsesc – în gara ambuteiată – la inventar. Convingerea mea perfect secretă e că până şi albinele, de pildă, precum şi unele jivine mai stăpâne pe delicateţe, dacă nu cumva tot viul firesc, la întâlnirea lor cu alte regnuri – pe considerente de nutriţie şi fără să sufle o vorbă – tocmai asta şi fac: admiră. Tânărului domn Upali de acum milenii asta i-a şi ieşit: un aliaj specific dozat între elementare – acribia (să ne mişcăm mai puţin), îndrăzneala (de a nu privi de sus) şi bunătatea (un ordonator de respiraţie). Cu simpla condiţie de a pune mai întâi el şi, apoi, şi un altul mâna pe aceeaşi foarfecă.//
* Eugen Ciurtin este Publications Officer (2008-2013) al European Association for the Study of Religions (www.easr.eu) şi secretarul Consiliului ştiinţific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română).
Citeste si despre: traseism cultural, certitudine critica, editii critice, sensuri aleatorii, obiectul studiului comparat.
