De același autor
Cina cu Francis Fukuyama si Larry Diamond, pe fundalul scandalului cu ascultarile de telefoane fara mandat din America, aparate de Bush ca o arma indispensabila contra terorismului, criticate de democrati pentru ca legile trecute dupa 2001 fac oricum mai usoara obtinerea unui mandat de ascultare de la un judecator. Orice parere as fi avut inainte de aceasta cina, afland ca Larry Diamond este printre cei ascultati nu mai am nimic de comentat. E ridicol. Larry, parintele studiilor contemporane despre democratie, profesor la Stanford (tradus in româneste de editura Polirom), a fost doar cateva luni in Irak, la rugamintea Condoleezzei Rice. A intalnit doar irakieni selectati de administratia americana printre studentii si activistii care propaga democratia acolo. La vreo trei luni dupa ce a ajuns acolo, a fost fortat sa ii ceara lui Brenner sa ii imprumute carul blindat ca sa mearga la actiunile de promovare a democratiei si finalmente si-a dat seama de absurdul situatiei si s-a inapoiat in America. Unde a scris o carte critica, dar de buna-credinta. Faptul ca administratia asculta telefonul din Palo Alto al lui Larry (acelasi la care suna studentii lui sau eu, sau alti prieteni) nu are cum sa fie justificat. Nici un judecator nu ar fi aprobat un mandat.
Fukuyama e lucid si la obiect, Irakul e pierdut, crede el, e o chestiune de cum se organizeaza retragerea. Cartea lui despre politica externa americana va fi pe piata in cateva saptamani. Europa nu poate fi de nici un ajutor in Orientul Mijlociu, va exploda intre fundamentalistii islamici, pe de o parte, si populistii locali, care vor creste ca o reactie la acestia. Dupa ce ma interogheaza in oarecare detaliu revine, pe jumatate convins, cu ideea ca singura salvare pentru Europa este daca o sa o schimbam noi, est-europenii. Sunt printre cei care cred ca asa va fi, dar dupa ce ne despartim ma intreb daca nu l-am indus in eroare prezentand aceasta dezvoltare ca mai probabila decat este de fapt.
Puritani si pornografi
Mic seminar de weekend despre reactia la caricaturile daneze, pe ideea, care nu se dovedeste justificata dupa discutie, ca intoleranta crescanda dintre “puritani” (bigotii) si “pornografi” (liberalii) din Statele Unite s-a raspandit cumva in restul lumii. E un mic grup foarte distins, de numai zece oameni, dintre care unii au venit de peste oceane, editorii de la Die Zeit, Economist, National Interest etc. Moderatorul nostru este Peter Berger, seniorul sociologiei contemporane, care conduce de cativa ani un centru de studii al religiilor la Boston University. A auzit despre Evanghelistii si acestui fapt ii datorez invitatia, desi prefer sa nu aduc vorba deloc despre asta in acest context.
Un distins profesor olandez ne explica de ce a acceptat el, fost politician crestin democrat, sa fie rectorul Universitatii Islamice din Rotterdam. Linia acestui domn, ca si a lui Peter de altfel, este ca fundamentalismul trebuie combatut incurajand moderatia religioasa, nu secularismul, contrastul e altfel prea mare. Urmarea, ei amandoi sunt in board-ul acestei universitati, care e islamica, dar nu islamista, un fel de “divinity school”, explica ei, nu toti cei care vor absolvi vor fi imami. Arabia Saudita le-a oferit un grant imens, si fondatorii scolii, islamici moderati din Olanda, au refuzat. Spera sa se acrediteze, si apoi vor deveni eligibili la fondurile statului olandez.
In orice caz, spune Peter, in aceasta parte a lumii oamenii nu urmeaza pe cine are dreptate, deci nu are sens sa ne batem capul cu faptul ca propaganda Vestului e mai slaba decat a Al-Jazeerei. Oamenii te urmeaza daca esti invingator in asemenea societati. Sa facem deci bine sa castigam in Irak. Nu e momentul sa le spun ce cred Larry si, mai ales, Fukuyama, dar, la sfarsit, cand ne despartim de Peter, care arata foarte venerabil si foarte rabin central european, nu ma pot opri sa nu-mi spun ca in ghetoul de la Varsovia au fost unii care pana la sfarsit au crezut ca exista o cale de intelegere cu nazistii moderati. Sper sa fie o analogie nefondata.
Harvard pentru saisprezece
Revin in universitatea in care am petrecut doi ani importanti si care a fost atat de buna cu mine. Fusesem deja un an acolo, dar ma intorsesem acasa, cand am primit intr-o zi, prin posta obisnuita, o scrisoare de la decan, dupa ce aparuse un articol despre reforma TVR in The New York Times. Acel domn imi scria ca atunci “cand veti lua o pauza ca sa reflectati asupra procesului de transformare din aceasta parte a lumii, vreau sa ma asigur ca veti alege universitatea noastra”. Simplu, direct, generos. Mai tarziu, cand am depasit zece mii de mentiuni in engleza pe Google, tot cineva de la Harvard, un bibliotecar, mi-a scris un email: “Va urmarim! Bravo!”.
Sala la conferinta mea e plina de figuri necunoscute mie. Intrebari excelente, intr-o limba perfecta, ii diferentiez greu pe români de ceilalti. Studentii români din America sunt in general foarte buni. Nu doar cei de la Harvard, am intalnit tineri si in universitati de statut mai modest, dar care aveau personalitate, isi exprimau punctele de vedere articulat si coerent. Prin contrast, la Paris, la lansarea cartii mele acum doi ani, desi erau studenti români de fata, unul primise tema sa vorbeasca, ca la gradinita, iar ceilalti n-au deschis gura nici cand le-am facut semne. Ce diferit evolueaza studentii nostri in functie de ce sistem au parte si mai ales de cum ajung acolo! Din cei care apuca pe calea pietei, aplicand orbeste, mare parte se dezvolta competitiv, splendid, se diferentiaza unul de altul. Studentii triati din România insa, care au trebuit sa faca frumos pe langa profesorii lor ca sa mearga la Paris, risca sa ajunga fara personalitate si originalitate, copiind ce li s-a spus, adoptand idiosincraziile si limitele profesorilor lor români si francezi si, mai ales, semanand deprimant intre ei.
A doua zi dupa conferinta merg la o intalnire, mult prea scurta, din vina mea, cu studentii români de la Harvard si MIT, universitatile cele mai competitive din lume. Matematicieni, informaticieni, biologi, studenti in literatura comparata, stiinte sociale, au intre 21 si 30 de ani. Nu au planuri de intoarcere, desi toti citesc presa pe Internet si sunt precupati de ce e acasa. Concluzia lor e unanima si drastica, nu poate fi vorba de performanta academica in România. Deci cine vrea asta in viata nu are sens sa revina. Dar toti ma intreaba daca pot face altceva. Ce?
Sigur ca puteti face ceva. Primul si cel mai la indemana fel in care puteti face ceva pentru noi este sa straluciti acolo. Faceti-ne mandri de voi, e suficient daca va iese asta! E mare lucru sa fii acceptat la Harvard sau MIT, sau Stanford. Dar nu ajunge. Am vazut adesea cum dorinta de performanta se transforma, mult mai prozaic, in nevoia unei slujbe, indiferent care. Cand mergi cu bicicleta prin Lexington traversezi locul din lume cu cea mai mare densitate de Premii Nobel pe metru patrat, dar nu toata lumea de la Harvard sau MIT ia Premiul Nobel sau ar merita sa il ia. Multi sfarsesc in expediente temporare doar ca sa ramana pe acolo. Or, merita sa lipsesti din procesul destul de extraordinar al transformarii României de azi numai daca intr-adevar ai o vocatie academica, daca vei reusi sa descoperi un lucru memorabil, pentru care vei fi citat de altii. Nu va multumiti cu solutii ieftine, nu aterizati in colegii echivalente unui liceu, mocnind de frustrari si varsandu-va veninul scriind in ziarele de acasa, pentru ca nimeni in America nu a bagat de seama ca sunteti voi pe acolo. Nu va refugiati in lucruri pe care fie le faceti voi, fie altii, lumea nu va observa nici o diferenta. Tintiti sus! Fiti mai buni ca altii, si atunci nu o sa aveti nevoie de strategiile bizantine pe care le-am vazut la diversi colegi balcanici si care finalmente aduc rezultate mediocre, lingusiri la profesori si oferte de a le scrie biografia. Cum v-am vazut eu, voi n-aveti nevoie de asta, ati plecat ca sa scapati de patronajul si clientelismul de acasa. Aveti incredere, calea transparenta functioneaza, daca ramaneti concentrati asupra a ceea ce conteaza, obiectul cercetarii voastre in sine.
Daca asta nu pare sa iasa, mai bine veniti inapoi acasa si ne dati o mana de ajutor sa schimbam regulile jocului. Dar daca va iese, atunci faceti pentru noi cate un lucru mic, dar perfect, poate fi un seminar in România sau o scoala de vara, sau un volum academic, sau un concurs, ceva care sa functioneze ca un exemplu, in care sa promovati standardele de excelenta si regulile jocului de la Harvard. Sunt multi tineri foarte buni in România care nu vor ajunge unde ati ajuns voi, dar care tanjesc dupa un model ca la Harvard care sa le schimbe vietile.
Cam asta le-as fi spus daca am fi avut timp. Dar cred ca asta a fost doar prima noastra intalnire. Cum multi mi s-au plans ca nu mai au legaturi cu România, fiind plecati din liceu, iata numele lor: Alexandru Salcianu, Dan Iancu, Emanuel Stoica, Mihai Popa, Mihai Badoiu, Virgil Petrea (matematica, informatica), Florin Albeanu, Cristian Jitianu, Emma Voinescu (neurobiologie, chimie), Silvia Suteu, Oana Dan, Serban Tanasa (stiinte sociale, politice), Roxana Popescu, Mihaela Pacurar, Nicoleta Marinescu (litere), Oscar Zagrean (Business School). Cu totul, saisprezece.
