Atac de presa

ANDREI CORNEA

Afirmatii ridicole

 Afirmatiile lui Ion Spanu din  Ziua cu privire la Gabriel Liiceanu sunt nu numai absurde, dar chiar complet ridicole. Ne oprim la cele mai grave: asa este aceea ca Liiceanu l-ar fi plagiat pe Heidegger, deoarece, într-o nota la Despre esenta temeiului al lui Martin Heidegger din volumul Repere pe drumul gandirii, Ed. Politica, 1988, Liiceanu n-ar fi pus ghilimele cand a citat din Heidegger însusi. Dar Liiceanu explica în Nota asupra editiei (despre care d-l Spanu nu pare a fi auzit) ca a utilizat, pentru a-l explica pe Heidegger, chiar cursurile acestuia, publicate postum. Si precizeaza: "prin mijlocirea acestor cursuri, Notele introductive,... îsi propun sa-l explice pe Heidegger cu ajutorul lui Heidegger însusi. Si astfel am gasit si calea de a descarca textul de note ad locum.." (p. 9). Nici un moment, deci, cititorul nu e indus în eroare sa creada, cum afirma d-l Spanu, ca "este gandirea lui Liiceanu despre in-der-Welt-sein". Unde-i, deci, plagiatul?

 I se reproseaza, de asemenea, lui Gabriel Liiceanu ca, în editia din 1993 a lucrarii despre  Tragic, autorul a suprimat citatele din K. Marx, prezente în editia din 1975 a aceleiasi lucrari. Lui Ion Spanu faptul i se pare suprema "netrebnicie", pentru care nu are alt model în literatura romana decat A. Toma, care l-a înlocuit pe Isus Christos cu Lenin. De altfel, cititorii revistei isi pot forma singuri o opinie, intrucat in acest numar Gabriel Liiceanu publica paginile "incriminate". Sa-i mai amintim d-lui Spanu un "model": Emil Cioran care, în editia a doua a Schimbarii la fata a Romaniei, aparuta dupa 1990, a suprimat toate pasajele violent antisemite din editia I! Ce parere are despre asta d-l Spanu? A gresit Cioran? Dimpotriva! A gresit Liiceanu? Defel. De altminteri, nu descoperim nimic rusinos în citatele din Marx ale lui G. Liiceanu. Iar a cita din Marx nu demonstreaza ca esti "comunist", cum crede Spanu. Ceea ce nu se mai stie azi e ca a-l cita pe Marx putea fi uneori, în acele timpuri, mai curand un gest de fronda. Nu ne amintim sa fi vazut în anii ‘70-’80 operele lui Marx republicate si prezente în librarii, asa cum ele puteau fi vazute, în aceeasi perioada, în Occident. Pe de alta parte, daca un autor, în timp, doreste sa-si revada texte mai vechi de 25 de ani, atunci cand le republica, e dreptul lui si nu întelegem "mania proletara" a lui Ion Spanu.

 Complet absurda este si afirmatia ca G. Liiceanu l-ar fi  "tradat" pe C. Noica, deoarece a permis publicarea cartii Alexandrei Lavastine, Paradoxul Noica, unde se arata legaturile lui Noica cu Legiunea si ideologia legionara. Si ce ar fi trebuit sa faca Liiceanu? Sa ascunda adevarul? Nu i-ar fi facut deloc un serviciu lui Noica! Au aparut numeroase date, marturii, lucrari diverse si, toate, confirma în mare cele scrise de Alexandra Lavastine, care, de altminteri, s-a exprimat pe atunci cu destula prudenta. Ne amintim ca unii critici, precum Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Caius Dobrescu etc., i-au reprosat lui G. Liiceanu ca ar fi avut ezitari în a expune deviatiile politice, mai vechi sau mai noi, ale maestrului. Pentru acestia, Liiceanu "cocolosea" trecutul compromitator al lui Noica, în timp ce lui Ion Spanu i se pare ca a permite sa se publice o opinie plauzibila si critica este o "palma" data parintelui spiritual.

 În fine, nu stim de unde are cunostinta d-l Spanu ca Liiceanu ar fi scris, abia dupa 1990, un text despre  "tov. Olivia Clocotici" pe care însa l-ar fi antedatat, în asa fel încat cu ajutorul "acestui truc ieftin" sa poata dovedi post factum o dizidenta pe care nu a avut-o. Nu stim ca G. Liiceanu sa se fi laudat cu dizidenta. Pe de alta parte, argumentul nu face cinste circuitelor neuronale ale d-lui Spanu: daca Liiceanu voia sa demonstreze mortis ca a fost dizident scriind de zor texte de sertar, nu ar fi produs si antedatat un text ironic despre o activista oarecare, ci s-ar fi chinuit sa confectioneze si sa antedateze macar unul despre "Popescu-Dumnezeu", despre Ion Dinca, sau - de ce nu - despre Ceausescu însusi!

 P.S.  Nu am auzit pana azi despre "scriitorul Constantin Barbu" prezentat ca "membru al grupului de la Paltinis". Oricum, presupusa maladie grea a lui G. Liiceanu pe care dansul o denumeste "plagiocefalie" înseamna, literal, "a avea capul stramb" (gr. plagios "stramb, oblic", kephale "cap"). Presupun ca autorii din Ziua s-au uitat în oglinda, le-a placut ce-au vazut si s-au inspirat.

 In ziarul  Ziua din 27 februarie a fost publicat un grupaj intitulat Liicheanu, in care Gabriel Liiceanu este acuzat, printre altele, de plagiat.

 Am solicitat opinia unor intelectuali (scriitori si jurnalisti) despre grupajul publicat de  Ziua.

LIVIUS CIOCARLIE

Moarte intelectualilor!

 Nu se poate spune ca n-am evoluat. In 1990 strigau  "Moarte intelectualilor!" muncitorii de la IMGB, acum striga unii jurnalisti. Recentului Apel, care a starnit atata furie, nu i s-au contestat ideile, cat legitimitatea. Intelectualii sa-si vada de treaba lor! Daca nu, sa fie linsati. Gabriel Liiceanu a initiat si a redactat Apelul, Gabriel Liiceanu trebuie linsat. Nu e o noutate. Si minerii l-au haituit.

 Nu-mi vine sa cred ca jurnalisti de bun nivel, rasfatati ai televiziunilor, care au considerat si ei ilegitim  Apelul, se simt bine acum, avand ca varf de lance grupul de agresori de la Ziua. Nu cred ca i-au entuziasmat nici argumentele - de care nu stii daca sa te indignezi sau sa ti se faca sila - folosite pentru a-l scoate pe Liiceanu plagiator. Poate ca ei ar face bine sa se intrebe daca nu e oarecum in neregula faptul ca, desi in principiu concurenti, de vreme ce apartin unor trusturi diferite, au facut corp comun. S-au prefacut a nu observa ca nu s-a vrut proslavirea lui Traian Basescu - ale carui merite in chestiuni care intereseaza societatea civila au fost insa subliniate -, ci s-a incercat sa se atraga atentia asupra unei primejdii. S-a considerat ca defectele, destule, ale presedintelui cantaresc mai putin decat acele merite. (Ca printre ele este si lupta impotriva coruptiei s-a vazut curand dupa aceea, cand parlamentarii s-au napustit asupra Monicai Macovei.) Nu-mi vine sa cred ca acesti jurnalisti sunt mandri sa-l vada presedinte al unei comisii de integritate pe Dan Voiculescu. Totusi, ei au cautionat acest mers al lucrurilor. Vor, nu vor, Dan Voiculescu ii reprezinta.

 Ca  Orizontul cultural - in care a fost criticat Apelul, dar pe alt ton, cu alte argumente, si unde se polemizeaza frecvent cu Gabriel Liiceanu - s-a delimitat ferm de agresiune e firesc. A fost un gest de civilitate, de solidaritate intelectuala, dar si de autoaparare. Ce se incearca acum este sa ni se faca frica. E cazul sa spunem raspicat ca nu ne temem. Contestati-ne, insultati-ne, calomniati-ne. Sa fiti sanatosi! Si nu-i chemati in ajutor pe muncitorii de la IMGB. Nu vor mai veni.

ADRIANA BABETI

Adevarata solidaritate sordida

 As lega paginile din  Ziua (cele din 27 februarie, dar nu numai) de felul cum a aratat sala parlamentului nostru în dupa-amiaza de 18 decembrie 2006. Ele sunt hartia de turnesol a unei reactii violente la un adevar elementar si limpede ca lumina zilei: anume, ca Romania trebuie sa se desparta definitiv de trecutul ei comunist, oricat regret, disconfort sau chiar suferinta ar produce unora aceasta despartire. Era normal sa se dezbata Raportul de condamnare a comunismului. Era aproape firesc sa nu existe consens total. Dar spectacolul oferit de alesii nostri (si ei, în fond, tot o hartie de turnesol) ne-a aratat cu violenta ca Romania e scindata la fel de radical ca în 1990 prin ura, printr-un grobianism primitiv, carora, în plus, li se adaugau, solidare, o placiditate si un cinism catusi de putin inocente. Ce a urmat apoi, ca printr-un efect de bulgare de zapada, se stie. Membrii Comisiei Tismaneanu, intelectualii care au semnat Apelul atat de mult comentat, oamenii de presa care le-au sustinut opiniile s-au vazut pusi la zid (în grup sau foc cu foc, individual).

 Atacul împotriva lui Gabriel Liiceanu din  Ziua face parte din aceasta campanie imunda de discreditare si lichidare publica, fara argumente sau cu argumente false, fabricate miseleste, a unor intelectuali care se opun solidaritatii sordide din Romania. Adevaratei solidaritati sordide. Si ele, tot niste hartii de turnesol, asa cum reactioneaza pe baza de resentiment, frustrare, complexe, dar mai ales de teama ca adevarurile vor iesi în cele din urma la lumina.

ZOE PETRE

Practici inchizitoriale comuniste

 Am raspuns anticipat întrebarii dvs. în articolul publicat în  Ziua din 2 martie curent (www.ziua.net ), unde am protestat împotriva campaniei antiintelectualiste în care se înscrie textul incriminat. Am scris acolo, si repet aici, ca  "falsul intelectual care asimileaza explicarea unui text cu plagierea lui vadeste o semidocta rea-credinta care ma întristeaza. Perseverenta cu care oricine a avut parte de o clipa de indulgenta sau de nebagare de seama a «organelor» e mintenas denuntat ca exponent al acestora vadeste nu numai ignoranta, pâna la urma scuzabila la cei tineri, cu privire la modul în care sistemul functiona - în realitate, nu în imaginarul manicheist al unora dintre ei; vadeste însa si un exercitiu mult prea bine asimilat al practicilor inchizitoriale comuniste, pentru care nimic nu era întâmplator si totul era suspect. Ca dovada sta faptul ca, atunci când denunta «poporului» societatea civila, d-l Iliescu foloseste aceleasi teme si acelasi vocabular... Nu cred ca, înlocuind sintagma «intelectualitate burgheza» cu «intelectualitate rosie», progresam în întelegerea raului din care pretindem ca vrem sa evadam. Înfierarea nu are azi nici valoare de cunoastere, nici valoare etica, cum nu a avut nici în vremea dictaturii proletariatului.

 Fiindca, de fapt, despre asta e vorba: despre o dictatura cu alt semn, dar cu aceleasi mijloace, unica depozitara a adevarului absolut. Nu mi-a placut când d-l Liiceanu a clamat ca nu are timp de nuante, nu-mi place nici când i se refuza d-lui Liiceanu - sau oricui altcuiva - dreptul la un rationament nuantat" .

CRISTIAN TUDOR POPESCU

Acuzatii scalpate

 Lectura soiului acesta de "articole" e una dintre situatiile în care regret ca n-am ramas inginer de software - mi-e jena ca sunt ziarist. Modul, pe cat de scremut pe atat de strident în care se înjghebeaza din doua-trei "acuzatii" sentinte generale daramatoare - plagiator, profitor, impostor, lichea -, asezonate cu "paranteze" jegoase privind viata personala a celui luat ca tinta, aminteste de procedeele de murdarire a unui om folosite de Securitate. "Acuzatiile" în cazul lui Gabriel Liiceanu sunt trase de par pana la scalpare: e de conceput ca un specialist care a tradus si comentat mii de pagini din Heidegger sa se apuce sa plagieze cateva fraze? Faptul ca editura  Humanitas a publicat o carte aparuta în strainatate, nedreapta atat fata de Constantin Noica, cat si fata de alti intelectuali "legionari" interbelici, nu poate fi o "tradare" decat pentru niste neicapiteci avizi sa scuipe o personalitate ca Gabriel Liiceanu. Pentru un profesionist media e un gest necesar de informare a publicului - cum sa combati o asemenea carte, daca ea nu este cunoscuta în Romania? Cat priveste înlaturarea la reeditare a unui numar mare de pagini dintr-o lucrare, asta e treaba autorului, iar comentarea unor idei marxiste de catre un filosof de profesie nu înseamna omagii scrise lui Ceausescu. De asemenea, un autor e liber sa puna ce data vrea pe textul publicat la un moment dat, iar cititorul e liber sa-l creada sau nu; concluzia antedatarii frauduloase nu rezulta in mod obligatoriu. In fine, aparitia d-lui Liiceanu într-o emisiune alaturi de Mihai Tatulici, pe care îl probozise într-un comentariu privind relansarea lui Adrian Paunescu, e trantita si ea cu zgomot, sa fie masa bogata. Subsemnatul am publicat un text mult mai dur despre Mihai Tatulici pe vremea cand acesta îl "spala" la Tele 7 abc pe Adrian Nastase - si asta ce înseamna, ca nu pot face o emisiune televizata cu Mihai Tatulici? Cu Adrian Paunescu m-am situat totdeauna pe pozitii ireconciliabile politic, dar tot cu el am realizat unele dintre cele mai intense momente culturale televizate din viata mea de jurnalist.

Dincolo de orice argumente, cel mai grav e faptul ca un astfel de act de "presa" este în mod evident facut cu rea-intentie, rea-credinta si maligna constiinta si determinat de interese de moment care depasesc cu mult presa.

IOANA AVADANI

"O victima colaterala"

As porni de la ideea fundamentala a libertatii presei: aceea ca nu e nevoie sa fim cu totii de aceeasi parere, ca trebuie sa primim cu aceeasi deschidere ideile care raspund asteptarilor noastre, ca si pe acelea care le contrazic. Cred cu tarie ca lumea este cu atat mai frumoasa, cu cat noi suntem mai diferiti.

De aceea, nu critica, in sine, ma deranjeaza in articolul invocat, ci "agenda" din spatele sau. Cunosc prea putine in ale filosofiei ca sa pot construi eu o contraargumentatie la acuzele aduse in articol - si nici nu mi-am propus aceasta. Pot doar spune ca, asa cum au fost ele prezentate, acuzatiile de plagiat sunt neconvingatoare. Plagiatul invocat pare sa tina mai degraba de tehnica si rigurozitatea citarii (si aici, de buna seama, putem discuta), si nu de intentia de insusire a unor idei sau texte. Insasi ideea plagierii unui autor in interpretarea operei acestuia mi se pare rizibila din start.

Pornind insa de la acuzatiile de plagiat, autorul face un periplu extrem de vast al "pacatelor" lui Gabriel Liiceanu, la care se adauga apoi, fara o logica aparenta, protestele unor organizatii din societatea civila in sprijinul reformelor si al ministrului Justitiei, protestele intelectualitatii in sprijinul presedintelui Basescu, culori politice, acuzatii de bolsevism aduse parintilor unora dintre semnatari etc., etc. Produsul final este aiuritor si te intrebi, pe buna dreptate, ca cititor: la ce bun? Nici una dintre informatiile incluse in articol (le asum, de dragul demonstratiei, integral corecte) nu este de actualitate, nu justifica, in sine, un articol pe prima pagina. Acesta este primul semn de intrebare.

 Articolul are un pronuntat caracter personal, punand in chestiune persoane, si nu fapte ( "dar ne intrebam cat de mare lichea este acela care...", "ca un oportunist de profesie, il vedem pe Gabriel Liiceanu" s.a.m.d.). Tonul este extrem de virulent - de asemenea, necaracteristic unui articol de deschidere, care trebuie sa fie, in principiu, cel care prezinta principalul subiect al zilei, informand cititorii. De asemenea, el face parte dintr-o serie de articole si "iesiri" in public ale ziaristilor de la Ziua, in propriul ziar sau pe canale mediatice cu agenda similara, ceea ce indica o anume coordonare.

In concluzie, articolul este virulent, coordonat, la persoana si nejustificat ca "actualitate" - iar acestea sunt caracteristicile unui atac de presa. Personajele "incriminate" sunt societatea civila si intelectualitatea - doi actori importanti in lupta impotriva coruptiei si in reformarea societatii romanesti. Discreditarea lor, prin orice mijloace, este, de asemenea, egal de importanta. Ma tem ca, in acest demers, Gabriel Liiceanu este - cu tot respectul - doar "o victima colaterala".

Comunicate

 In 1990, m-am aflat in fruntea unei liste publice de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane. Dupa 17 ani, textul aparut in editia de marti, 27 februarie 2007, a ziarului  Ziua reprezinta simularea unei astfel de executii in piata publica. Niciodata cineva nu s-a obosit sa stranga laolalta atatea infamii in jurul persoanei mele. Imi sunt batjocorite numele, familia, onestitatea profesionala, relatia cu maestrul meu, imaginea publica. A raspunde acestor batjocuri ar insemna sa intru in dialog cu o publicatie de teapa Romaniei Mari. Nu o voi face. Dialogul meu cu autorul articolului si cu ziarul va fi purtat prin intermediul justitiei.

 Ramane desigur intrebarea - la care isi poate raspunde cum crede - de ce simplul fapt de a fi semnat un  Apel a starnit impotriva mea atata vehementa. In rest, cred ca maturitatea unei societati depinde si de felul in care ea stie sa se indigneze atunci cand abjectia, tolerata, ia forme care sfarsesc prin a ne murdari pe toti.

Gabriel Liiceanu

27 februarie 2007

 Societatea Romana de Fenomenologie  a luat nota cu indignare de acuzatia absurda de plagiat adusa profesorului Gabriel Liiceanu, aparuta in ziarul Ziua din 27 februarie 2007. Dat fiind ca publicul larg, adesea neprevenit, poate fi indus in eroare de punerea in pagina din ziarul amintit, consideram ca este necesar, in calitate de asociatie profesionala in domeniul cercetarii filosofice, sa facem cateva precizari:

• Cele cateva fraze puse fata in fata, in germana si in traducere romaneasca, nu au aparut intr-un text de sine statator semnat Gabriel Liiceanu, ci chiar

intr-un volum al carui autor este Martin Heidegger, unde notele introductive ale traducatorilor aduc lamuriri de continut ale textelor filozofului german, folosind, in chip firesc, propriile sale ilustrari. Nu poate fi plagiat Heidegger intr-un volum Heidegger.

• Frazele citate si acuzate ca ar reprezenta un plagiat reprezinta un enorm "loc comun" al gandirii heideggeriene, intalnit in multe dintre scrierile sale si folosit ca simplu  exemplu. Intentia de plagiat nu numai ca nu poate fi descifrata in cazul de fata, dar nici nu si-ar putea avea locul intr-un astfel de context. Nu pot fi plagiate simple exemplificari.

 Data fiind inconsistenta unor astfel de acuzatii, atragem atentia opiniei publice asupra folosirii unor false critrerii stiintifice, acest lucru daunand profund comunitatii intelectuale din tara noastra. Suntem uimiti sa constatam ca prin articolul din  Ziua este murdarita tocmai imaginea celui care, printr-un efort sustinut timp de decenii si printr-o munca de o calitate ireprosabila, a facut cel mai mult pentru introducerea unuia dintre marii ganditori ai lumii in cultura romana.

Societatea Romana de Fenomenologie

 Bogdan Minca  (presedinte), Paul Balogh, Cristian Ciocan, Catalin Cioaba (membri ai Consiliului Director)

27 februarie 2007

Primim la redactie

Stupefactie si indignare

Am asistat cu stupefactie si indignare, pe 18 decembrie, cum presedintele tarii - nu conteaza numele - era insultat în exercitiul functiunii, într-un moment festiv, în plenul celor doua Camere ale Parlamentului Romaniei, în fata lumii, fara ca parlamentul sa sanctioneze gestul - nici pe moment, nici dupa aceea.

 Am asistat cu stupefactie si indignare cum, la aceeasi sedinta în plen a celor doua Camere ale Parlamentului Romaniei, invitati în Parlamentul Romaniei, intelectuali de marca au fost insultati în fata lumii, fara ca parlamentul sa sanctioneze gestul - nici pe moment, nici dupa aceea. Am semnat cu bucurie, fara sa ezit o clipa (cu nr. 2.759),  Apelul intelectualilor, exprimandu-mi astfel indignarea fata de rusinea petrecuta în parlament pe 18 decembrie 2006.

Am asistat cu stupefactie si indignare cum parlamentari din opozitie, dar si de la putere au votat, în fata lumii, împotriva Monicai Macovei, adica au votat împotriva luptei împotriva coruptiei. S-a fraudat un vot în fata lumii, în Parlamentul Romaniei, fara ca parlamentul sa sanctioneze gestul - nici pe moment, nici dupa aceea.

Startul a fost deci dat, în Parlamentul Romaniei.

 Am citit cu stupefactie si indignare titlul mare de pe prima pagina,  Liicheanu, cele doua articole infame gazduite de ziarul Ziua din 27 februarie 2007, ale lui Ion Spanu si Constantin Barbu, la adresa filosofului Gabriel Liiceanu, ca si articolele infame ale ziaristilor Sorin Rosca Stanescu si Victor Roncea la adresa organizatorilor mitingului "Martisor anticoruptie" din aceeasi zi, printre care Gabriel Liiceanu, "dirijorul corului intelectualilor". Ce organizare, toate patru articolele adunate în aceeasi zi, scrise unul langa altul, ca sa aiba forta la atac!

 De ce îmi amintesc de o directiva a  KGB, aflata de la televizor dupa 1989, care spunea ca trebuie sa fie detectati capii, "dirijorii" grupurilor de opozanti si sa fie anihilati? Vor tovarasii sa ne arate ca tot ei conduc, chiar daca am intrat în Uniunea Europeana?

Da, presa este a patra putere în stat, dar, ca toate celelalte puteri din Romania, face si ea abuz de putere. Dar cine sa mai scrie despre abuzurile din presa, cine îndrazneste sa se puna rau cu presa? Presa vorbeste despre mediocritatea clasei politice, dar despre mediocritatea presei cine sa mai vorbeasca? Îi sugerez domnului Cristian Tudor Popescu sa invite ziaristii sa-si faca publice notele obtinute la facultate, ca sa stim si noi cu cine avem de-a face.

Intr-o logica cu mai multe valori (în care sunt specialista), intelectualii nu sunt doar slabi sau buni. Sunt intelectuali de nota 2, intelectuali de nota 4, dar si cativa intelectuali de nota 10. Cine apreciaza valoarea intelectualilor? Probabil ca Istoria! Pentru ca poti avea nota 10 la facultate, dar nota 2 la caracter. Foarte putini au nota 10 si la specialitate, si la caracter. Acestia sunt sigur intelectuali de nota 10.

Este foarte important ca fiecare intelectual sa-si aprecieze singur corect valoarea, dar este si mai important daca fiecare intelectual stie sa recunoasca si valoarea altora si sa respecte pe cei care sunt mai valorosi. Dar acest lucru tine de caracter!

Gabriel Liiceanu (ca si alti intelectuali atacati în bloc în aceste zile) este un astfel de intelectual de nota 10, cu care Romania trebuie sa se mandreasca. Atacarea lui, absurda si abjecta, la 17 ani de la revolutie, trebuie sa ne dea de gandit tuturor. Am fost sigur lasi înainte de 1989, am avut poate circumstante atenuante. Nu mai avem nici o scuza astazi.

 Astept ca ziarul  Ziua sa ceara scuze public pentru atacul la adresa lui Gabriel Liiceanu. Pana atunci, cer colaboratorilor ziarului Ziua sa faca un gest de solidaritate si sa se retraga.

 Afrodita Iorgulescu, matematician, prof. univ. dr.

GABRIEL LIICEANU

O precizare pentru prieteni

 Recent, un ziar bucurestean ma acuza, printre multe altele, ca în editia "postrevolutionara" a primei mele carti,  Tragicul, publicata mai întai în 1975, am eliminat sase pagini dedicate receptarii tragicului în antropologia marxista. Ca adica am vrut, eu, "moralistul de serviciu", sa fac disparut un text impudic, stergand astfel urmele unei jalnice pactizari cu ideologia marxista. Comunist ieri, anticomunist astazi. Un prieten din Paris, Mihnea Berindei, mi-a telefonat plin de caldura si, dorind sa ma consoleze, mi-a spus: "Sper ca nu pui prostia asta la inima. Toata lumea stie ca pe-atunci asa se scria".

 Într-adevar, nu pusesem la inima: propozitiile pe care comentatorii mei (cel care a scris textul si celalalt, care îl semneaza) le incriminau, dupa ce cautasera cu disperare în cele sase pagini eliminate din a doua editie a  Tragicului doar-doar m-ar putea "prinde" cu ceva, sunau de fapt încantator. Mi s-a parut ca cititorul de azi, judecand paginile în întregul lor, va fi gasit acuza ca le-am eliminat din editia a doua cu gandul de a-mi ascunde un gest reprobabil - drept neîntemeiata.

 Remarca prietenului meu m-a pus însa pe ganduri. Ori nu citise atent cele cateva fragmente reproduse din textul meu (fie ele si scoase din context), ori stilul manipulator al reticentilor mei comentatori îl indusese în eroare. I-am raspuns lui Mihnea Berindei ca eu  n-am scris niciodata "asa cum se scria". Iar în cazul de fata, scrisesem exact asa cum nu se scria pe atunci în domeniul filozofiei. Ca n-am publicat niciodata vreun rand în care sa nu cred. Ca pot sa-mi repudiez un text pe criterii stilistice sau pentru stangacia ideii sau pentru ca ajung sa gandesc altfel arhitectura unei editii ulterioare, dar niciodata pentru ca as fi avut ceva de ascuns. I-am mai spus ca nu mi-am prostituat niciodata scrisul si ca nu mi-e rusine de nici un cuvant publicat vreodata. Pe sleau, i-am spus ca "nu am mancat niciodata rahat". Si, ca sa înlatur orice suspiciune, trecand ani multi de la prima editie a Tragicului, m-am decis, iata, sa republic paginile incriminate, exact asa cum au aparut ele în prima editie a cartii.

 Nu cred ca se întelege mare lucru din ele, scoase cum sunt din constructia speculativa a volumului. Dar ceea ce sigur se întelege, si de-asta le si public, este ca n-am a ma rusina de randurile scrise atunci. Le-as putea scrie si astazi, daca as avea 28 de ani, varsta pe care o aveam cand le-am scris. Ii multumesc revistei  22 ca a fost dispusa sa îsi sacrifice spatiul pentru a-mi permite aceasta restitutio.

"... o teza care pare sa fi fost scrisa în Anglia sau în Franta"

 Atunci cand au fost publicate în volumul din 1975, cele sase pagini intitulate  Receptarea tragicului în antropologia marxista aveau un aer insolit, iar în raport cu discursul marxist consacrat erau perfect neortodoxe. Altfel spus, faceau din autorul lor tot atat de putin un "marxist", pe cat de putin o analiza a incidentei tragicului în gandirea lui Freud l-ar transforma pe autorul ei în "freudist". Citite azi, ele se înscriu într-o abordare de tip "istoria ideilor" si intra în ecuatie cu alte pagini din volum, dedicate analizei tragicului la Kant, Hegel sau Nietzsche. Imi amintesc ca d-l Ion Ianosi, care era conducatorul doctoratului de estetica pe care urma sa-l sustin, a remarcat, dupa citirea tezei, ca paginile mele nu purtau "marca locului", a climatului cultural de la noi din anii ‘70: "Va reprosez ca ati facut o teza care pare sa fi fost scrisa în Anglia sau în Franta". Altfel spus, ea nu respecta standardele ideologice ale momentului. Era "neaganjata" sau, mai precis, era angajata în propria ei idee, în "peratologie", în analiza tragicului pe linia unei teorii a limitei.

 Nu stiu daca reusisem cu adevarat performanta pe care mi-o sugera profesorul Ianosi, dar acest repros a fost cel mai frumos compliment pe care conducatorul meu de doctorat mi l-a putut face. Imi mai amintesc ca fragmente din teza despre tragic, publicate înainte de sustinere în  Revista de filozofie, mi-au atras plecarea din Institutul de Filozofie si amanarea sustinerii tezei cu un an. Am fost declarat de catre conducerea Institutului si de catre secretarul de partid al Academiei, tovarasul Radu Pantazi, un "element ostil ideologic".

File din dosarul de Securitate

 La sfarsitul anului trecut, am avut prilejul sa-mi vad pentru prima oara o parte din dosarele de urmarire. Prima "nota-raport", de la începutul anului 1972, a maiorului Ion Patrulescu, cel care îmi "tinea" Dosarul de urmarire informativa nr. 907, începe asa:  "Se mentine pe o pozitie de respingere a ideii angajarii marxiste în filozofie, are manifestari ostile, conceptii si scrieri cu continut idealist, mentine legaturi cu persoane din RFG". O alta nota, de informator de asta data, din 5. 03. 1976, de peste 15 pagini, scrisa la cateva luni dupa aparitia Tragicului la Editura Univers, ma denunta Securitatii, atragand atentia ca volumul de curand aparut este unul "de factura teologica", care "dispretuieste traditiile culturale romanesti" si care este plin de - citez întocmai de la p. 87 a volumului I din Dosar - "manifestari ostile si teze contrare marxismului".

 Numai ca astazi aflu ca eram, spun comentatorii mei,  "fan al marxismului" si "comunist". Nu-mi ramane decat sa-i multumesc d-lui maior de Securitate Patrulescu si turnatorilor mei ca mi-au dat, iata, certificate de buna purtare pentru vremurile de restriste prin care trecem. Dar, chiar si asa, interpretarea "fan al marxismului" tot nu o înteleg.

 N-am facut niciodata caz de "trecutul meu anticomunist". Nici nu am avut unul în sensul marilor gesturi protestatare de tip Goma sau Doina Cornea. Dar "anticomunist" deveneai, pentru "ei", din clipa în care refuzai sa platesti cel mai mic obol "oranduirii" si încercai sa te porti cat de cat normal. Si lucrul acesta însemna: sa nu spui si sa nu scrii lucruri pe care nu le credeai sau, alteori (nu era totuna), sa spui si sa scrii lucrurile pe care le credeai. Iar asta, atunci, avea un pret. Pretul pe care l-am platit eu s-a redus la condamnari în sedinte publice, la articole de demascare în breasla filozofica, la înscenari (exact ca azi!) de plagiat (însa atunci, în 1974, nu-l plagiam pe Heidegger, ci  Biblia), la dat afara, în doua randuri, din institutele în care lucram (o data, în 1974, ca "necorespunzator ideologic", alta data, în 1975, pentru ca nu eram membru de partid; exmatricularile s-au facut însa fara descalificari grave), la încadrarile, profesional vorbind, cele mai joase, la punerile periodice sub urmarire, la informatiile culese sistematic de la vecinii mei de catre "lucratorii" Securitatii, la terorizarea doamnei care-mi dactilografia textele, la note de "demascare" trimise la sectia ideologica a Comitetului Central, la admonestari si amenintari facute la Centrul Universitar de Partid de catre "tovarasul Aurelian Bondrea", actualul rector al Universitatii particulare "Spiru Haret". Altminteri nu am patit nimic mai mult. Ba chiar, la lumina zilei, viata parea uneori "normala": publicai carti, dupa ce în culisele editurilor se dadeau lupte surde între directori de editura, redactori, referenti si cenzori (rolurile pozitive si negative nu erau niciodata clar distribuite), ti se respingea de trei ori viza pentru o bursa si o primeai o singura data cu sugestia ca ai face bine sa nu te mai întorci.

 Dar dincolo de aceasta parte vizibila a vietii, exista alta care se tesea în culisele existentei tale si de care, slava Domnului, nu am avut atunci nici o idee. Dupa ce, cum spuneam, în decembrie trecut mi-am citit o parte din dosar, am aflat ca din 1971 (aveam 29 de ani) mi se instalase în casa  "tehnica operativa" (adica microfoane), ca se încerca "penetrarea cercului de cunostinte apropiate", ca aveam o gramada de turnatori în preajma, ca în absenta mi s-au facut perchezitii. (Recunosc ca am ramas uluit sa gasesc în dosarul "lor" fotografii dragi mie, pe care le tineam într-un sertar, refotografiate de "ei" si puse în "Anexa".) Dupa ce am citit sutele de pagini de turnatorie ale informatorilor din jurul meu si rapoartele ofiterilor, am înteles un lucru: de la un moment dat încolo (din 1976 deja), aveam un dosar complet de "element ostil regimului". Iar asta însemna ca la un simplu semn al Partidului, la simpla "schimbare a liniei" în urma unei decizii a sefului suprem, dosarul acesta putea deveni activ, asa cum devenisera active dosarele celor ridicati în "al doilea val" de arestari, între 1956 si 1959. El mi-ar fi asigurat o condamnare, la loc de frunte, într-un al doilea "lot Noica". In situatia aceasta se aflau pesemne mii si mii de persoane pe care, în culisele existentei, le astepta, la panda, închisoarea lor.

 Inchei, facand o precizare pe care recentii mei comentatori au uitat sa o faca. Din editia I a  Tragicului (cea din 1975) nu am eliminat, în vederea unei noi editii (cea din 1993), numai 6 pagini (pp. 202-209) referitoare la Receptarea tragicului în antropologia marxista, ci 45 de pagini (pp. 162-209), în speta toata sectiunea a treia a cartii, intitulata Schita pentru o hermeneutica a nostos-ului. Motivul întoarcerilor în cultura europeana. Iar în ultima editie a Tragicului, cea din 2005, am eliminat alte 75 de pagini, pp. 85-161 (cea de a doua sectiune a cartii), dedicate analizei tragediei ca simbol la Nietzsche. Prin doua eliminari succesive, am sperat astfel sa obtin o editie definitiva, focalizata pe analiza fenomenologica a tragicului si apta sa reflecte întocmai titlul volumului si originalitatea analizei: Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii.

 Ar mai fi de spus un lucru. Am scris aceste randuri si am decis sa republic paginile de mai jos pentru cei care-mi sunt prieteni si care, de ce nu?, s-au putut îndoi o clipa de mine. Nu sunt un înger si, omeneste, am gresit mai mult decat o data în viata. Asta nu înseamna ca sunt dispus sa iau asupra-mi si lucruri pe care nu le-am facut niciodata. Deturnarea cuvintelor în spatiul public mi se pare, pentru un om de cultura, cel mai mare delict. Nu cred ca m-am facut vinovat de el. Iar în privinta "comentatorilor" mei si a celor care i-au tras de sfori, îmi vine în minte vorba unui prieten:  "Nu sunt decat scursoarea netrebnica de pe langa zidurile ruinate ale unei tari în mizerie".

Publicam mai jos paginile  202-209 din  Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii, ed. Univers, 1975, eliminate de Gabriel Liiceanu in editia a II-a din 1993. (redactia)

Receptarea tragicului in antropologia marxista

S-a afirmat ca filozofia marxista, deopotriva cu cea crestina, sunt în esenta lor anti-tragice (Steiner, 1961, 324), iar ca societatile socialiste ca atare sunt ostile explorarilor de tip tragic (Brereton, 1968, 280). Cand marxismul este transformat într-o teorie a paradisului terestru si înteles în fond ca pandant laic al anularii tragicului prin absolutizarea limitei relative, se are îndeobste în vedere un pseudomarxism caracterizat printr-o dubla vulgaritate: a) optimismul este psihologia omului bine dispus, este entuziasmul gol, lipsit de constiinta limitei existentiale si de relativitatea celei atinse, si b) istoria este un proces entelehic, demers implacabil catre o tinta care odata atinsa anuleaza istoria însasi.

Pentru a deschide deci discutia despre felul în care filozofia marxista recepteaza tragicul, trebuie sa renuntam la imaginea optimismului ipocrit care trece cu vederea limita existentiala si, deopotriva, sa amintim ca spiritul dialecticii aplicat la istorie înseamna a face din orice limita propusa si atinsa una relativa si deniata. (Acesta este de fapt modul în care a depasit marxismul consecvent contradictia în care cazuse filozofia hegeliana ca inconcilianta între metoda dialectica si sistemul hegelian ca atare; cf. Marx, 1968, 585.) In ce masura este deci compatibila în primul rand antropologia marxista cu tragicul existential si în ce masura, apoi, teoria marxista a istoriei cu tragicul cultural-istoric?

Sa spunem însa mai întai ca marxismul nu împartaseste nici una din atitudinile fata de limita, determinate în variantele "a", "b", "c" si "d" ale sectiunii A, 1.

 Variantei "a" ( Anularea tragicului prin estomparea limitei), caracterizate prin hedonismul clipei si recuzarea viitorului, marxismul îi opune un sens al vietii considerat în ansamblul ei, si nu dizolvarea lui în fragmentaritate absoluta si anularea proiectului. Pe de alta parte, el arata ca filozofia placerii "nu a fost niciodata altceva decat limbajul spiritual al anumitor cercuri sociale care aveau privilegiul de a gusta placerea" (Marx, 1949, 92). Sau, în exprimarea lui Hazard (1936, I, 79): "Sa recunoastem ca aceasta atitudine nu este la îndemana oricui; (...) ca presupune bunastare, independenta, timp liber. Fericire egoista...". Acel "amic al placerii" care era Anacreon si-a trait viata ca poet de curte sub trei familii princiare, buna parte la curtea tiranului Policrate, într-un mediu de otiozitate stralucitoare si voluptate ioniana. Horatiu, cu ale sale ode împotriva îmbogatirii romanilor si pledoarii pentru viata cumpatata, îsi compune filozofia clipei în cercul lui Mecena si în securitatea ogorului daruit de patronul sau. El Khayyam traieste sub protectoratul nemijlocit al vizirului Nezam-ol-Molk si în gratiile sultanului seldjukid Alp Arslan. Cirenaicii, care au teoretizat propriu-zis hedonismul, transformand senzatia dintr-un principiu al cunoasterii într-unul al eticii (cf. Lenin, Materialism si empiriocriticism, cap. III), erau cu totii aristocrati de profesie. Iata de ce estomparea limitei ca modalitate de anulare a tragicului este o solutie fatal limitata, care face abstractie de difuzarea universala a conditiei materiale necesare placerii si care "devenea o fraza goala de îndata ce pretindea ca are un caracter general si se proclama drept conceptie de viata a societatii în ansamblul ei" (Marx, 1949, 92).

 Variantei "b" ( Anularea tragicului prin relativizarea limitei absolute), caracterizate prin antrenarea tenace a facultatilor spirituale în vederea realizarii unei mortificari corporale, marxismul îi opune un concept de relatie (relatedness; Fromm, 1969, 457) care presupune un comert complet între organele individualitatii si lumea devenita umana prin însasi introducerea ei în acest dialog. In fond, omul nu devine un doctrinar al ascezei decat atunci cand prin simturile sale el nu se mai recunoaste decat în forma sa inumana. Dar atunci, solutia reala nu deschide catre mortificarea simturilor, ci catre emanciparea lor. Iar daca ochiul nu se recunoaste în vaz, urechea în auz, gandirea în idei, în sfarsit, toate organele individualitatii în activitatea care le este proprie (Betätigung), înseamna ca însasi relatia prin care omul transforma obiectul în debuseu al propriei sale expresivitati este una falsa. Pentru ca omul sa fie om si sa se bucure de propria-i omenie, el trebuie sa aseze relatia sa cu obiectele si lumea pe un temei uman. Il împiedica însa cineva s-o faca? Da, posesiunea; ea a facut ca omul sa nu se mai raporteze la lucru de dragul lucrului. "Proprietatea privata ne-a facut atat de stupizi si de unilaterali, încat un obiect devine al nostru abia din momentul cand îl avem, cand este nemijlocit în posesia noastra, cand îl mancam, cand îl bem, îl purtam pe corpul nostru, îl locuim etc., pe scurt cand îl folosim…" (Marx, 1968, 579). Aceasta situatie nu priveste însa numai destinul lucrului, ci si destinul omului care si-a facut din posesiune calea de acces catre obiect. "... negutatorul de minerale vede numai valoarea mercantila, nu si frumusetea si natura proprie minereului; el este lipsit de simt mineralogic" (Marx, 1968, 581). Deci nu numai natura lucrului este în acest caz ultragiata, ci si natura omului care se determina tocmai în comertul sau cu obiectul. Lezand obiectul, omul a terminat prin a se desfiinta pe sine. Discursul despre proprietate este astfel doar un moment de reparatio în dialogul omului cu lumea în vederea dialogului omului cu sine; în loc sa omoram simturile si tot ce ne leaga de aceasta lume, sa regandim si sa modificam relatia noastra cu aceasta lume. Iar pentru ca relatia noastra cu ea este conditionata de felul în care ne-am organizat omeneste, sa regandim si sa modificam societatea care ne-a alterat relatia cu lumea, facand din noi subiecte ale posesiunii, iar din lume obiecte ale purei utilitati. Desfiintarea proprietatii private devine astfel terapia locala în vederea unei realizari totale: cand uzul lucrului îsi pierde natura egoista si cand simtul posedarii dispare, omul îsi dobandeste integritatea senzoriala. "Fiinta umana a trebuit sa fie redusa la aceasta saracie absoluta, ca sa dea nastere din sine bogatiei sale launtrice" (Marx, 1968, 573). De-abia acum omul este liber sa-si însuseasca "esenta sa omnilaterala într-un mod omnilateral, deci ca om total" (ibid., 579). S-a observat în mod rafinat (Fromm, 1969, 457), ca în antropologia marxista accentul cade nu pe materialitatea lumii ca atare, ci pe nevoia omului de a-si exprima facultatile în raport cu lumea, pe tendinta proprie fiecarei facultati umane de a-si gasi expresia adecvata: "Ceea ce spune Marx este ca deoarece am ochi, am nevoie sa vad; deoarece am urechi, am nevoie sa aud; deoarece am creier, am nevoie sa gandesc; si deoarece am inima, am nevoie sa simt. Pe scurt, deoarece sunt om, am nevoie de om si de lume". De aceea, în locul "purificarilor somatice" practicate cu gandul la un rai prezumtiv sau la o distilare artificiala a esentei umane, marxismul propune o antropologie laica ridicata pe postulatele unei gnoseologii kantiene, în care obiectul nu este decat expresia unui transfer, concentrare a cautarii înfrigurate în vederea realizarii de sine a omului: "... natura si-a pierdut utilitatea nuda, întrucat utilul a devenit util omenesc" (Marx, 1968, 579). Locul unui ascetism deliberat care îsi tradeaza radacina profana în mizeria generata de societatea traditionala, l-a luat acum voluptatea vietii bazata pe raportarea omului într-un mod uman la obiect si a obiectului într-un mod uman la om.

 Dar odata cu neutralizarea omului si umanizarea naturii îsi afla replica si demersul care a facut din natura si cultura alternativa dogmatica a unei optiuni dramatice. (cf. C, II,  "Nostos"-ul ca regasire a naturii.) Omul nu are a regasi natura ca pe un termen exterior siesi, asa cum a vrut sa faca mitul migratiilor catre esenta naturala pierduta, convertind, cu a doua paradigma a nostos-ului, tragicul în disperare. Daca omul "a pierdut" natura, înseamna ca el nu are sa o gaseasca decat tot ca pe o cautare de sine; pentru ca ea n-a încetat sa-l însoteasca din momentul nasterii sale. "Istoria însasi este o parte reala a istoriei naturii, a procesului în cadrul caruia natura a devenit om. Cu timpul stiintele naturii vor îngloba în sine stiinta despre om, dupa cum stiinta despre om va îngloba în sine stiintele naturii; va fi o singura stiinta" (Marx, 1968, 583). Si lectia cea mare a secolului XX vine aici în întampinarea lui Marx: noi suntem astazi obligati sa regasim natura laolalta cu tehnica, iar alaturi de sociologie, sa-i facem dreptate biologiei. Iar filozofii de astazi ai biologiei, un Morris (1970) sau un Jacob (1970), vorbesc deja de iminenta crearii unui integron, a unui ansamblu în care natura si cultura devin la randul lor elemente coordonate în seria integrarii infinite a unor elemente ele însele integrate.

 Intrucat a facut din natura o prelungire a esentei umane, iar din istorie calea unica de acces catre esenta naturala a omului, marxismul pune deci capat deopotriva ostilitatii declarate naturii, bazate pe un orgoliu prematur, si fugii inverse a omului catre locul care detine secretul nasterii sale. Iar astazi, cand spiritul, suprimand claustrarea traditionala proprie fiecarei stiinte a naturii în parte, a început sa-si recompuna chipul din fragmentele necesare ale propriei sale istorii, natura a încetat si ea sa detina, în dialogul sau fals cu omul, rolul privilegiat al  celuilalt termen, fie acesta Marele Dusman sau Marele Prieten. Si pentru ca, vrand sa vorbeasca cu natura, omul a terminat prin a întelege ca trebuie sa vorbeasca de fapt cu sine, monologul stiintific a venit sa ia astazi locul traditionalului dialog mitologic.

 In sfarsit, variantei "c"  (Anularea tragicului prin resemnare: obedienta la limita), caracterizate prin întelepciunea renuntarii si pasivitatea programata, marxismul îi opune o filozofie a faptei care transforma întalnirea stiuta cu limita existentiala într-un fapt pozitiv si face din existenta finita sansa unica de afirmare a eului. Dar unde este vorba de individ si de afirmarea personalitatii într-o gandire care opereaza cu epoci, colectivitati, legi sociale, revolutii, forte si relatii de productie? Se uita însa în acest caz ca marxismul nu este o teorie a societatii decat în masura în care este una a "solidaritatii necesare pentru o libera dezvoltare a tuturor" (Marx, 1949, 94). Gandul lui Marx a fost acela de a transforma sociologia în stiinta pentru a face ca antropologia sa devina ceva mai mult decat un idilic discurs traditional despre adevar, bine si frumos. Cu alte cuvinte, marxismul este o teorie stiintifica a societatii de dragul unei filozofii mature a individualitatii. Sociologia nu este în acest caz decat mijlocirea fatala catre o teorie a personalitatii care se asaza pe cunoasterea stiintifica a propriei sale conditii. Dar asa stand lucrurile, înseamna ca, în cadrul marxismului, teoria tragicului ca teorie realista si neipocrita a personalitatii este simultana amnezie a mijloacelor si memoriei recuperata a scopului. Iar critica structuralista a marxismului, care ne propune o dubla fata a lui Marx în numele unei biologii diferentiate a spiritului, termina prin a ne pune în fata unei false optiuni. Caci între Marx tanar si perioada maturitatii sale exista nu o ruptura, ci continuitatea fireasca proprie unei antropologii documentate sociologic si a unei istorii manate constient catre locul unde umanismul a încetat sa fie o frumoasa vorbire abstracta despre om, creatie si ideal, pentru a deveni reflexul teoretic al unui obiect atins.

 S-a vorbit mult în ultima vreme despre posibilitatea constituirii sistematice a unei antropologii marxiste (cf. mai recent Rustemeyer, 1970). Dupa o fireasca si necesara uitare, se cauta astazi redescoperirea unui Marx umanist (cf. Schaff, 1970; Wald, 1973, 74). Demersul acesta trebuie sa fie însa unul de detaliu, capabil sa atraga în sfera discursului teoretic  orice problema privitoare la conditio humana. Si este firesc sa fie asa, pentru ca o filozofie nu-si dovedeste forta decat prin capacitatea ei de a include într-un sistem unitar de semnificatii orice obiect care se ofera gandirii. Nu exista în acest sens probleme confiscate de o filozofie sau alta, ci numai perspective diferentiate asupra unor chestiuni identice. Iar daca este vorba de o gandire care nu-si propune sa fie doar ontologie, gnoseologie sau sociologie, ci deopotriva reflexie axiologica si antropologica, atunci problema sensului vietii, si odata cu ea, aceea a tragicului, nu mai pot fi ocolite. Dar viata nu poate avea un sens decat în masura în care este finita si problema valorilor este la randu-i consecinta unei existente finite. Nemurirea genereaza lenesi, iar amanarea, daca nu este o forma a inconstientei, este psihologia celor pentru care cursa cu timpul a încetat sa fie singura sursa si explicatie a faptei si creatiei. Reflectia în marginea mortii înceteaza astfel sa fie o maladie a constiintei, si devine, în contextul axiologiei, o prolegomene dialectica la teoria sublima a existentei finite. Dreptul la moarte, care este în fond sansa fiecaruia de a plasmui dintr-un segment de timp un fragment de nemurire, îsi afla astfel locul privilegiat într-o antropologie filozofica ce face din angajarea prin fapta si creatie propria ei axa.

 Iata de ce trebuie sa ne eliberam de prejudecata ca a accepta tragicul, moartea si suferinta ca fenomene imanente lumii omului înseamna a face din viata o vale a plangerilor. Antropologia marxista nu poate sa înteleaga fenomenul tragic decat ca suprema modalitate de afirmare a pozitivului pe o cale a negativului, iar tragedia ca pe un  happy-end împotriva aparentei. Ea are sa-l surprinda deci în esenta sa paradoxala si dialectica (Rosca, 1934; Napieralski, 1973; Wiese, 1948, I, 13 si urm.), aratand ca nelinistea care se naste din întalnirea cu limita absoluta sau din relativizarea oricarei limite atinse devine stimulatorie, prilej pentru bucurie si creatie.

Pentru a ajunge deci la o întelegere marxista a fenomenului tragic, trebuie efectuat un dublu demers:

1. Pe de o parte, filozofia marxista trebuie receptata în rigoarea literei si a spiritului ei, purgata deci de întelegerile deopotriva schematice, vulgarizate si idilizante. Este necesara de aceea o investigatie de text (simultan filologica si hermeneutica) care vizand cu precadere conceptia asupra societatii viitoare si aceea asupra individualitatii umane sa demonstreze ca:

 a) marxismul nu este simplu hegelianism prelungit în pragmatica istorica si sociologie, drept care comunismul nu este Absolutul întrupat în istorie si contrazicere flagranta a dialecticii ei (" Comunismul este forma necesara si principiul dinamic al viitorului apropiat. Dar comunismul ca atare nu este telul dezvoltarii umane, nu este forma societatii omenesti" Marx, 1968, 585).

 Comunismul vazut astfel, ca o societate  perfectibila si nu ca una perfecta (cf. si Wald, 1973, 74 si urm.), are drept rezultat depasirea unei idilice filozofii a dreptatii absolute, a binelui si frumosului absolut, precum si a asimilarii cu proiectul crestin. Sa nu mai percepem deci societatea viitorului cu naivitatea sumara a varstei infantile care patrunde în lumea valorilor cu psihologia basmului, distribuind binele si raul, justitia si nedreptatea, fericirea si suferinta dupa o geografie a taramurilor. Fenomenul tragic nu poate fi înteles decat în lumina acelei societati mature, plasate la egala distanta de viziunea maniheista a melodramei si de oboseala scepticului care a facut din idealurile traditionale ale umanului simple vorbe.

 b) daca suferinta a facut si ea parte din  "istoria înstrainarii tuturor simturilor omenesti" (Marx, 1968, 579) si a fost potentata si înstrainata de sine ca suferinta a înstrainarii însasi, înseamna ca abia "emanciparea completa a tuturor simturilor si însusirilor omenesti" o reasaza în imperiul esentei umane si în ecuatie cu bucuria ca loc unic al adevarului ei ("... manifestarea realitatii umane este eficacitate umana si suferinta umana, caci suferinta, omeneste conceputa, este o autosatisfacere a omului", Marx 1968, 579).

 2. Pe de alta parte,  fenomenul tragic trebuie receptat în substanta sa dialectica si paradoxala, ceea ce presupune sa întelegem ca:

a) tragicul nu este orice rau, ci raul suprem (cf. I, 2), capabil deci sa se rastoarne în bine si sa genereze tensiunea proprie actului creator în sens larg.

b) tragicul nu provoaca orice suferinta, ci suferinta maxima, capabila sa se rastoarne în bucurie, aducand psihicul în tensiunea optima a trairii si pe om la limita ultima a performantelor sale.

La capatul acestei analize urmeaza sa rezulte ca anularea tragicului este tot atat de straina spiritului filozofiei marxiste pe cat convertirea lui în disperare. Sau, altfel spus, teoria tragicului nu este compatibila cu spiritul filozofiei marxiste decat daca tragicul este convertit în sublim, respectiv daca iminenta întalnirii cu limita insurmontabila si relativizarea permanenta a celei propuse si atinse sunt receptate în mod pozitiv.