Reinventarea NATO

Summit-ul NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord) care se desfasoara la Bucuresti in perioada 2-4 aprilie 2008 este cea mai mare reuniune la nivel de sefi de stat si de guvern din istoria Aliantei. Acest summit este vazut ca unul de tranzitie catre cel care se va desfasura anul viitor in Germania, cand se vor aniversa 60 de ani de la aparitia Aliantei si unde se doreste adoptarea unui nou Concept Strategic.

Pe agenda summit-ului de la Bucuresti sunt inscrise urmatoarele probleme: lansarea invitatiilor de aderare mai multor tari din Balcanii de Vest, acordarea Planului de Actiune pentru Aderare Ucrainei si Georgiei, participarea aliantei la stabilizarea Afganistanului, operatiunile din Balcani, dar si problema scutului antiracheta, relatia cu Rusia si securitatea energetica.

Cronologie

• Aprilie 1949 - ministrii de Externe din 12 state (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franta, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Canada si Statele Unite) au semnat la Washington Tratatul Atlanticului de Nord, care instituia o alianta de cooperare colectiva.

• Februarie 1952 - Grecia si Turcia au devenit membri NATO.

• Mai 1955 - Republica Federala Germania (RFG) a devenit membru NATO.

• Mai 1955 - a aparut Pactul de la Varsovia, ca reactie la aderarea RFG la NATO.

• Martie 1966 - Franta a anuntat prin vocea presedintelui Charles de Gaulle intentia de a se retrage din structura militara a Aliantei.

• Mai 1982 - numarul membrilor NATO a crescut, ca urmare a aderarii Spaniei.

• Noiembrie 1990 - membrii NATO si cei ai Pactului de la Varsovia au semnat la Paris Tratatul CFE (Fortele Conventionale in Europa). Prin acest tratat, cele doua parti s-au angajat sa nu desfasoare actiuni agresive una impotriva celeilalte.

• Iulie 1991 - Pactul de la Varsovia a fost dizolvat, din acest moment au aparut primele intrebari referitoare la rolul Aliantei in perioada post-Razboi Rece.

• Noiembrie 1991 - Alianta a adoptat primul Concept Strategic public. NATO nu a mai fost considerat un inamic al blocului comunist.

• Decembrie 1991 - Rusia s-a alaturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, care a functionat ca forum de consultare intre membrii NATO si statele din Europa Centrala si de Est.

• Iunie 1994 - NATO a lansat Parteneriatul pentru Pace, care permite cooperarea bilaterala dintre Alianta si statele partenere. In perioada 1994-1996, in Parteneriatul pentru Pace au fost incluse 33 de state, printre care si Federatia Rusa.

• Ianuarie 1994 - membrii Aliantei au semnat Declaratia de la Bruxelles, care a stabilit deschiderea NATO pentru aderarea altor state europene din Parteneriatul pentru Pace.

• Decembrie 1995, NATO a bombardat Bosnia-Hertegovina pentru a proteja "zonele libere" ale ONU (Organizatia Natiunilor Unite) din Bosnia de atacurile armatei sarbo-bosniace a Republicii Srpska.

• Mai 1997 - Rusia si NATO au semnat Actul Fondator NATO-Rusia si au stabilit un cadru de cooperare prin Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia.

• Iulie 1997 - la Summit-ul de la Madrid, Alianta a lansat prima invitatie de aderare pentru state foste comuniste (Ungaria, Cehia si Polonia).

• Martie 1999 - Ungaria, Cehia si Polonia au devenit in mod formal membri ai Aliantei Nord-Atlantice.

• Martie-iunie 1999 - Alianta a bombardat Kosovo pentru a pune capat actiunilor de purificare etnica declansate de sarbi impotriva albanezilor kosovari. In semn de protest, Rusia si-a suspendat temporar participarea la Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia.

• Septembrie 2001 - dupa atacurile teroriste impotriva SUA, George Robertson, secretarul general al NATO, a invocat pentru prima data articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord. Washingtonul a refuzat insa activarea prevederilor acestui articol.

• Mai 2002 - la Summit-ul de la Roma, Rusia si NATO au creat Consiliul NATO-Rusia.

• Noiembrie 2002 - la Summit-ul de la Praga, Alianta a lansat invitatia de aderare pentru Romania, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia si Estonia.

• Noiembrie 2002 - a fost adoptat Planul de Actiuni pentru Ucraina, care a deschis perspectiva unei cooperari intensificate si extinse intre Alianta si statul est- european.

• August 2003 - NATO a inceput prima operatiune majora in afara Europei, prin preluarea comenzii ISAF (Forta de Securitate si Asistenta) in Afganistan.

• Martie 2004 - Romania, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia si Estonia au devenit membri de facto ai Aliantei.

• Octombrie 2004 - Georgia a inceput procesul de cooperare cu NATO in cadrul IPAP (Planul Individual de Actiune cu Partenerii).

• Mai 2005 - NATO si Armenia au semnat acordul pentru IPAP.

• Decembrie 2005 - Alianta a incheiat acordul pentru IPAP cu Azerbaidjanul.

• Aprilie 2005 - Alianta a lansat Dialogul Intensificat cu Ucraina.

• Septembrie 2006 - pentru a raspunde aspiratiilor Georgiei la statutul de membru, NATO a initiat cu acesta un Dialog Intensificat.

• Noiembrie 2006 - la Summit-ul de la Riga, sefii de stat si de guvern ai membrilor NATO au declarat ca Albania, Macedonia si Croatia ar putea primi invitatia de aderare la Summit-ul de la Bucuresti din 2008. Albania si Macedonia au primit MAP in 1999, iar Croatia in 2002.

Articolul 5

 Partile convin ca un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor si, în consecinta, sunt de acord ca, in situatia in care se produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoaparare individual sau colectiv, recunoscut prin Articolul 51 din Carta Na tiunilor Unite, va sprijini Partea sau Partile atacate prin efectuarea imediat, individual sau de comun acord cu celelalte Parti, a oricarei actiuni pe care o considera necesara, inclusiv folosirea fortei armate, pentru restabilirea si mentinerea securitatii zonei nord-atlantice. Un astfel de atac armat si toate masurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste masuri vor înceta dupa ce Consiliul de Securitate va adopta masurile necesare pentru restabilirea si mentinerea pacii si securitatii internationale.

Articolul 10

Prin acord unanim, Partile pot sa invite sa adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în pozitia de a urma principiile acestui Tratat si de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice. Orice stat astfel invitat poate deveni Parte la Tratat, în urma depunerii la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va notifica fiecare Parte în legatura cu depunerea fiecarui document de aderare.

(Din Tratatul Atlanticului de Nord)

MARIAN ZULEAN

In cautarea unui nou concept strategic

 Cei care au urmarit jurnalele televiziunilor din ultimele saptamâni au fost bombardati cu informatii pe tema lunetistilor, sepepistilor, anarhistilor sau a "culoarului unic" din perioada summit-ului NATO. Dupa asemenea emisiuni, formatia Parazitii pare indreptatita sa ne proclame o tara de "...portari cu simtul raspunderii". Nimic despre problemele de fond, despre potentiala contributie a României la structurarea deciziilor NATO. Abia in ultimele zile, televiziunile incep sa difuzeze emisiuni de informare.

 La aparitia acestui articol, probabil ca 90% dintre decizii au fost deja structurate, fie in urma unor actiuni politice, precum intâlnirea ministrilor de Externe ai tarilor NATO sau naveta diplomatica a secretarului de stat american Condoleezza Rice la Moscova, fie ca urmare a dezbaterilor unor forumuri ale societatii civile, precum Conferinta de la München sau Forumul transatlantic de la Bruxelles. Ramâne doar ca, in cele trei zile de summit, sa se umble la "acordul fin" al deciziilor. De aceea, cred ca este util sa continuam demersul revistei 22 pentru dezbaterea unor probleme de fond, ramase deschise, cum ar fi elaborarea unui nou Concept Strategic al NATO.

 In principiu, agenda summit-ului cuprinde probleme precum: extinderea NATO (incluzând tarile Cartei Adriatice), acordarea statutului MAP pentru Georgia si Ucraina si un angajament serios al NATO in Afganistan. Alte probleme, cum ar fi scutul antiracheta, problema Kosovo, securitatea energetica, depind, in mod esential, de relatia NATO-Rusia. Trebuie remarcat ca, desi este cel mai mare eveniment NATO, summit-ul de la Bucuresti este mai degraba unul de tranzitie catre summit-ul aniversar din 2009, fiind concentrat pe probleme operationale. Au fost chiar unii membri ce au propus anularea lui pentru a avea un moment de respiro pâna la summit-ul din 2009, insa Administratia Bush a insistat pentru desfasurarea acestuia la Bucuresti. De aceea, asteptarile privind succesul summit-ului de la Bucuresti trebuie stabilite realist, dincolo de succesul organizatoric si financiar. Acest articol nu si-a propus sa prezinte extensiv agenda summit-ului, ci doar un anumit aspect: cel legat de Conceptul Strategic al NATO.

Evolutia Conceptului Strategic al NATO

 De la infiintarea sa, prin Tratatul de la Washington, din 1949, si pâna la Summit-ul de la Bucuresti, NATO a parcurs schimbari dramatice si este considerata alianta politico-militara cu cel mai mare succes. O scurta analiza geopolitica ne arata ca scopul initial, declarat informal de catre primul secretar general al NATO, Lord Ismay, de a "mentine America in (Europa n.r.), Rusia afara si Germania la pamânt" nu mai are niciun fundament. Rusia are un parteneriat special cu NATO si este curtata pentru acceptarea scutului antiracheta, Germania este rugata sa fie mai activa in misiuni in afara Europei, iar America se simte izolata de vechii membri ai NATO. Contextul geopolitic arata ca NATO se afla din nou la o rascruce strategica si Summit-ul de la Bucuresti, in virtutea unei agende operationale incarcate, poate aduce o contributie fundamentala in structurarea unei noi viziuni strategice. Pentru a intelege acest lucru, trebuie sa facem o scurta prezentare a evolutiei conceptelor strategice ale NATO.

 Desi are o istorie de o jumatate de secol si a cunoscut un proces spectaculos de transformare, NATO nu si-a schimbat Conceptul Strategic decât de patru ori: in 1952, 1967, 1991 si 1999. Plecând de la "Conceptul Strategic pentru Apararea Regiunii Nord-Atlantice", din 1949, bazat pe operatiuni de aparare teritoriala la scara mare, impotriva unei potentiale invazii sovietice, in 1952 a fost propus Conceptul Strategic al "ripostei masive", descurajând orice tentativa de atac impotriva oricarui membru NATO, prin amenintarea cu riposta intregului potential militar, inclusiv prin folosirea armelor nucleare. Dupa ce numarul posesorilor de arsenal nuclear a crescut si descurajarea nucleara a palit, NATO si-a fundamentat Conceptul Strategic pe principiul "ripostei flexibile", creând incertitudine in mintea potentialului agresor asupra tipului de raspuns strategic.

 Sfârsitul Razoiului Rece a creat conditii pentru elaborarea unui nou Concept Strategic, transparent, bazat pe principiile securitatii multidimensionale si cooperarii. Noul Concept a fost adoptat la Roma, in 1991. Dupa prima extindere a NATO a fost elaborat, la Summit-ul de la Washington, in 1999, un nou Concept Strategic, concept care stabileste scopurile si ghideaza actiunile NATO si astazi. Principalele prevederi ale conceptului din 1999 sunt legate de: prezervarea relatiei transatlantice, mentinerea unor capabilitati credibile, dezvoltarea unei dimensiuni europene, concentrarea pe misiuni de managementul crizelor si prevenirea conflictelor, dezvoltarea parteneriatelor euroatlanice, extinderea pe baza articolului 10 din Tratat si dezvoltarea unei politici de neproliferare nucleara si control al armamentelor. In final, Conceptul Strategic stipuleaza ca NATO va mentine in Europa un mix de arme nucleare si arme conventionale.

 Dupa adoptarea Conceptului din 1999, mediul de securitate s-a schimbat fundamental, au avut loc evenimentele din septembrie 2001, a fost invocat pentru prima data articolul 5 al Tratatului, s-a produs o puternica disputa transatlantica, iar fereastra de oportunitate pentru extinderea in Eurasia se inchide, odata cu revenirea Rusiei. De aceea se impune elaborarea unui nou Concept Strategic. Insa, la Summit-ul de la Riga, din 2006, nu a putut fi adoptat decât un document de tranzitie numit Comprehensive Political Guidance, bazat tot pe principiile Conceptului de la Washington, din 1999, dar care recunoaste ca principalele amenintari pentru NATO sunt terorismul international, proliferarea armelor de distrugere in masa, instabilitatea generata de statele fragile, crizele regionale, folosirea improprie a noilor tehnologii si blocarea accesului la resursele vitale.

Un nou Concept Strategic al NATO la Bucuresti?

 Urgenta si necesitatea unui nou Concept Strategic sunt evidente. Insa este putin probabil ca acest lucru se va intâmpla acum, pe agenda summit-ului aflându-se mai degraba discutia despre un asemenea concept. Dar constituirea unui grup de lucru, care sa duca la elaborarea unui Concept, pâna la summit-ul aniversar din 2009, ar fi probabila si ar reprezenta un criteriu de judecare a succesului summit-ului, Bucurestiul devenind astfel "locul unde sunt formulate raspunsuri". Exista auspicii pozitive pentru constituirea unui asemenea grup de reflectie: secretarul general al NATO, de Hoop Scheffer, a propus acest lucru la Conferinta de la München, cancelarul german Angela Merkel a declarat foarte clar ca doreste un asemenea concept, pâna in 2009, iar Raportul Comisiei de aparare din Camera Comunelor a Marii Britanii, din 4 martie a.c., declara clar ca "NATO ar trebui sa initieze o revizuire a Conceptului Strategic la Summit-ul de la Bucuresti, pentru adoptarea sa la cel de-al 60-lea Summit aniversar".

 Pornind de la cele prezentate mai sus, se pune intrebarea daca este capabila România de a promova un asemenea subiect, in calitatea sa de gazda a summit-ului. Raspunsul nu poate fi decât ambiguu. Da, la nivel retoric, presedintele Basescu pune problema noului Concept in articolul publicat de NATO Review, iar ministerele de Externe si al Apararii contribuie la elaborarea documentelor strategice. Dar exista câteva argumente care arata ca România nu poate actiona strategic din motive politicianiste.

 Am in vedere exemplul Strategiei de Securitate Nationala 2006. Strategia 2006 a fost elaborata in urma unui amplu proces de consultare cu societatea civila si afirma calitatea Romaniei de membru al NATO si UE, de partener strategic al SUA, propunând directii proactive de actiune si masuri de intarire a puterii nationale. In loc de a operationaliza obiectivele si directiile de actiune in strategii sectoriale, clasa politica a inclus documentul in malaxorul bataliei anti-Basescu, prim-ministrul recunoscând, la cinci minute dupa votarea documentului in CSAT, ca a votat-o, desi nu e de acord cu ea. Drept urmare, institutiile de invatamânt militar studiaza si azi Strategia de Securitate 2001. Surpriza vine in martie 2008, când constatam ca Marea Britanie a elaborat prima sa Strategie de Securitate Nationala, al carei continut are puncte de vedere comune frapante cu Strategia româneasca. Cred ca este un argument puternic pentru faptul ca exista o cultura strategica si concepte comune in NATO, iar România are experti si capabilitati pentru a genera documente strategice, dar are nevoie de o cultura a interesului national. In concluzie, as recomanda ca, pe lânga obiectivele organizatorice si de politica regionala, decidentii români si participantii la forumurile paralele ale societatii civile sa actioneze concertat, astfel ca Summit-ul de la Bucuresti sa ramâna in istorie ca summit-ul care a propus elaborarea unui nou Concept Strategic al NATO.

Politica Europeana de Vecinatate

Valurile de extindere din 2004 si 2007 au apropiat UE de conflictele din Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah sau Transnistria si au impus reconfigurarea relatiilor cu statele care aspirau fara succes la calitatea de membru. In acest context, Comisia Europeana a initiat, in mai 2004, Politica Europeana de Vecinatate (PEV), cu scopul de a oferi statelor vecine sprijin pentru a elimina instabilitatea politica si economica, vulnerabilitatea institutionala, conflictele, saracia si excluderea sociala. În proiectul PEV au fost incluse 15 state, grupate, în functie de asezarea geografica, în regiunea mediteraneana (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Siria, Autoritatea Palestiniana si Libia), Europa de Est (Moldova si Ucraina) si Caucazul de Sud (Georgia, Armenia si Azerbaidjan). Relatiile dintre UE si statele PEV se dezvolta sub forma unei cooperari bilaterale, iar instrumentele folosite de Uniune se diferentiaza in functie de zona geografica in care se afla partenerii. Pentru zona mediteraneana, a fost conceputa o cooperare intraregionala si se actioneaza prin intermediul Acordurilor de Asociere, a programelor nationale (MEDA) si a acordurilor in chestiuni specifice. Pentru Europa de Est si Caucaz s-a optat pentru cooperarea politica la nivel regional, dublata de o cooperare economica. Instrumentele destinate acestor doua regiuni sunt Acordurile de Parteneriat si Cooperare, programele nationale (TACIS) si acordurile in chestiuni specifice.

RONALD ASMUS*

Filozofia si principiile fondatoare raman intacte

Dupa fisurile cauzate de razboiul din Irak, care este starea actuala a parteneriatului transatlantic, referitor la capacitatea de a-si asuma misiuni globale si de a actiona in afara Europei?

 Sunt de acord cu premisa de la care pleaca intrebarea, in sensul directiei pe care NATO ar trebui sa o urmeze, dar sunt un pic mai sceptic in ceea ce priveste punctul in care ne aflam si ceea ce trebuie facut in continuare. Daca ar fi sa fac o lista a problemelelor cu care ne confruntam, as spune ca avem nevoie de mai multa, nu de mai putina cooperare transatlantica. De asemenea, nu cred ca am depasit in intregime problemele create in interiorul Aliantei de razboiul din Irak si de administratia George W. Bush.

 Pe parcursul celui de-al doilea mandat al administratiei Bush, s-a putut vedea un efort real in sensul repararii relatiilor transatlantice. Traind in Bruxelles, am vazut cat de mult s-a lucrat la aceasta prin consultari mai multe si mai eficiente. In parte, acest efort a constat in renuntarea la notiuni nocive, de tipul coalitiilor flexibile in afara NATO, preferandu-se sa se actioneze direct prin institutii precum NATO sau UE.

 Insa rezultatele sunt diferite. Acest efort a imbunatatit relatiile la nivelul elitelor si al oficialilor, dar cu impact minim asupra opiniei publice europene care, in majoritatea sa, a ramas foarte critica fata de Statele Unite. Iar acest lucru afecteaza in acelasi timp si NATO. In multe state europene sprijinul pentru Alianta a atins un minim istoric. Alianta se prezinta astazi slabita si divizata pe mai multe probleme. Cred insa ca adevarata misiune in stabilirea unui nou scop comun, capabil sa depaseasca fisurile ultimilor ani, va cadea in sarcina viitorului presedinte al SUA.

 Sa nu ma intelegeti gresit: Summit-ul de la Bucuresti este foarte important si potential dramatic. Se vor lua decizii in cateva chestiuni foarte importante si se va consolida o platforma pentru viitor. Dar, de asemenea, putem observa cat de impartita si nesigura este Alianta in privinta elementelor centrale de pe agenda: Afganistanul, viitoarea extindere si modalitatea de a interactiona cu Rusia.

Cum poate reconcilia Alianta doua tendinte aparent opuse: necesitatea de a-si afirma relevanta prin operatiuni de tipul celor desfasurate in Afganistan si extinderea in Balcani, cu state care ofera atat de putin in ceea ce priveste capacitatea militara moderna?

 Un esec al NATO in a raspunde mai eficient provocarilor noului mediu de securitate va produce, probabil, o lume mai riscanta si mai periculoasa. Avem, in esenta, doua misiuni. Prima consta in finalizarea proiectului de consolidare a pacii in Europa: prin stabilizarea Balcanilor de Vest si conexarea spatiului eroatlantic cu Ucraina, Georgia si zona Caucazului de Sud. In plus, trebuie sa dezvoltam o strategie de raspuns in fata unei Rusii aflate tot mai mult in ascensiune. O a doua categorie de misiuni NATO ramane aceea a provocarilor la adresa valorilor, intereselor, dar si a teritoriului euroatlantic si care emana din spatii aflate foarte departe de Europa, dar care ne afecteaza si care pot fi mult mai periculoase fata de riscurile relativ reziduale, existente inca in Europa. Iar asta inseamna o alianta capabila sa stabilizeze Afganistanul si chiar anumite regiuni din Orientul Mijlociu. Pentru a ramane alianta militara primara a Occidentului, NATO trebuie sa actioneze eficient pe ambele planuri.

Are nevoie NATO de capabilitatile UE? Cum poate fi depasit ceea ce Victoria Nuland, ambasadorul SUA la NATO, a numit conflictul inghetat dintre Alianta si UE?

 Una dintre diferentele majore intre epoca Razboiului Rece si conflictele de astazi este aceea ca a actiona exclusiv prin intermediul Aliantei nu echivaleaza cu obtinerea unui succes garantat. In locuri precum Afganistanul, NATO poate executa totul perfect si totusi poate pierde razboiul; miza castigarii pacii se afla in zona expertizei si a capacitatilor de consolidare a statelor. Occidentul are nevoie de o strategie mai flexibila care sa ii permita sa mobilizeze si sa utilizeze intr-o formula integrata capacitatile sale civile si militare.

 Cheia depasirii conflictului inghetat dintre NATO si UE cred ca sta in relatia generica dintre Statele Unite si Uniunea Europeana. Avem nevoie de un parteneriat strategic cu adevarat functional intre SUA si Europa institutionalizata, ceea ce va oferi si premisele deblocarii relatiei dintre Alianta si UE. Desi acesta nu este un subiect prioritar al Summit-ului de la Bucuresti, ramane o problema care cu siguranta se va afla pe agenda viitorului presedinte al Statelor Unite.

Traim intr-o lume in care modelul clasic de agresiune, cea impotriva careia a fost gandit articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, pare de neconceput. Care mai este astazi relevanta articolului 5?

 Articolul 5 inseamna solidaritate; inseamna angajamentul de a actiona impreuna pentru a raspunde oricarei amenintari care ii afecteaza pe membrii Aliantei. Amenintarea sovietica din timpul Razboiului Rece era atat de masiva si de coplesitoare, incat erau vizati la unison toti membrii NATO. In lumea de astazi nu numai ca avem riscuri diferite, dar exista si amenintari care afecteaza selectiv, mai mult pe unii membri decat pe altii. Tocmai de aceea angajamentul politic si solidaritatea sunt esentiale.

Ce reprezinta NATO astazi si ce ar trebui sa devina?

 Ori de cate ori recitesc Tratatul Atlanticului de Nord sunt uimit de cat de bine a supravietuit trecerii timpului. Ramane inca un document suficient de modern. Si are un mesaj clar: NATO inseamna capacitatea colectiva de a ne apara valorile, interesele si teritoriul impotriva oricarei potentiale amenintari. Daca acestea se schimba, trebuie sa modificam modul in care ne aparam impotriva lor. Insa filozofia si principiile fondatoare ale NATO raman intacte.

 * Director executiv al Centrului de Studii Transatlantice din cadrul German Marshall Fund (Bruxelles); in perioada 1997-2000 a fost adjunct al secretarului de stat pentru Afaceri Europene in administratia Clinton, context in care a jucat un rol cheie in definirea politicilor NATO la summit-urile de la Madrid (1997) si Washington (1999).

CHARLES KUPCHAN*

Spre o organizatie hibrida

Cum evaluati actuala relatie transatlantica? Cum s-a adaptat Alianta la lumea de dupa 11 septembrie?

NATO a realizat o impresionanta revenire de la momentul "prapastiei" datorate razboiului din Irak. In plus, NATO a reusit sa se adapteze admirabil contextului de dupa Razboiul Rece si al celui de dupa 11 septembrie. Cu toate acestea, Alianta reflecta presiunile noului mediu de securitate, o lume in care membrii NATO nu impartasesc, ca in trecut, aceeasi unitate de perceptie si solidaritate in fata amenintarilor care afecteaza spatiul euroatlantic. Distributia inegala (in doua straturi) a responsabilitatilor in Afganistan, ca si neintelegerile interne privind nivelul fortelor si strategiile adoptate arata foarte clar ca extinderea misiunilor NATO implica si un cost major: diminuarea coeziunii politice a Aliantei. In viitor este foarte probabil ca NATO sa fie utilizat ca instrument de coordonare a operatiunilor militare la o scara geografica mai larga. Insa natura misiunilor viitoare (in care fiecare stat membru va putea alege in baza propriilor interese nationale sa participe sau nu la o operatiune decisa prin consens de NATO), precum si capacitatile militare foarte diferite ale statelor membre sugereaza o tendinta de favorizare a coalitiilor flexibile in afara NATO si aranjamentelor ad-hoc.

Este Alianta capabila sa raspunda eficient unui mediu global de insecuritate, ramanand in acelasi timp capabila sa gestioneze Balcanii?

Asa cum ne arata evolutiile recente din Balcani, sarcinile NATO in Europa nu sunt complet finalizate. Chiar daca UE isi va asuma treptat responsabilitatea gestionarii acestor misiuni, pe fond Balcanii au nevoie de cooperarea euroatlantica pentru cel putin cativa ani de acum inainte. Desi incertitudinile strategice clasice ale Europei sunt aproape rezolvate, totusi este mult prea devreme sa transformam NATO intr-o alianta globala. Alianta se afla in totalitate sub presiunea misiunii din Afganistan. In timp ce stabilirea de parteneriate strategice cu state non-membre NATO reprezinta o investitie profitabila, pe fond, incercarea de a transforma Alianta intr-un instrument global ar putea dilua coeziunea politica si chiar participarea cu trupe in cadrul Aliantei pana la punctul critic de dezintegrare.

In anii ’50, NATO era in primul rand un pact de aparare colectiva creat pentru a descuraja o potentiala agresiune sovietica si pentru a controla si reconstrui Germania in interiorul Europei. Ce este NATO astazi si ce ar trebui sa devina?

NATO evolueaza spre o organizatie hibrida. In primul rand, ramane inca o organizatie de aparare colectiva, cu toate ca, in prezent, membrii sai nu mai fac obiectul unor amenintari semnificative din partea unui stat anume (asa cum era cazul in momentul crearii sale, in aprilie 1949). In al doilea rand, este o organizatie de securitate colectiva care urmareste consolidarea unor relatii pasnice intre membrii sai si partenerii situati in imediata vecinatate a NATO. In al treilea rand, este un vehicul de proiectare a puterii in scopul securizarii intereselor statelor membre chiar si in teatre de operatiuni situate foarte departe de Europa.

Articolul 5 poate fi extins si pe componenta securitatii energetice, ca adaptare a conceptului de aparare colectiva la amenintarile secolului XXI?

NATO nu este instrumentul potrivit pentru a raspunde problematicii energetice. Majoritatea aspectelor energetice sunt in natura lor nonmilitare si ar putea fi solutionate prin alte formule institutionale.

* Profesor de relatii internationale la Universitatea Georgetown din Washington D.C., expert in studii europene al Council on Foreign Relations.

JOHN HULSMAN*

Franta este cheia deblocarii relatiei NATO-UE

Este posibil ca Alianta sa redevina instrumentul de baza pentru a raspunde amenintarilor ce afecteaza societatile euroatlantice? Sau o coalitie flexibila in afara Aliantei, dar fara a actiona ca atare sub egida NATO, reprezinta o optiune mai eficienta si mai realista?

 Intotdeauna va fi o combinatie intre cele doua, pentru ca lumea reala nu urmeaza scenarii predefinite. Odata cu alegerea presedintelui Sarkozy, a doamnei Merkel in Germania si chiar a lui Gordon Brown, avem trei aliati europeni importanti mult mai pro-atlantisti decat predecesorii lor. In realitate insa, tot nu putem convinge aliati esentiali sa-si asume misiuni de lupta in partea de sud a Afganistanului. Daca analizam politicile euroatlantice la nivelul nevoilor concrete, si nu in termenii unei abordari filozofice, problema cheie a ultimului an a fost aceea ca nu i-am putut convinge pe germani, italieni, spanioli sa lupte in numar semnificativ in sudul Afganistanului. Iar aceasta este criza numarul 1 cu care NATO se confrunta astazi. Realitatea este ca vremea cuvintelor frumoase a trecut. Trebuie sa vedem mai multa actiune.

Cum poate o Alianta proactiva sa ramana relevanta in secolul XXI pe fondul unui context care ii sporeste ineficienta: o impartire inegala de capacitate militara intre Europa si Statele Unite, asa-numitele limite nationale de miscare "national caveats" impuse fortelor din teatrele de operatiuni, extinderi cu state care nu dispun de dotari militare moderne?

 Cu cat ne deplasam mai mult spre Est, ne apropiem de popoare care consuma mai multa securitate decat pot sa produca. Daca NATO continua sa se extinda cu state precum Georgia sau Ucraina, care practic sunt imposibil de aparat, ne vom afla intr-o situatie extrem de complicata, in care statutul de membru NATO va inceta sa mai conteze foarte mult. Esenta NATO este aceea ca nu reprezinta doar un alt acronim in alfabetul institutional al comunitatii internationale, ci este un aranjament care chiar functioneaza. Dar, daca primim in Alianta state imposibil de aparat, precum Georgia sau Ucraina, cred ca ne vom afla intr-o situatie in care NATO "se va intinde mai mult decat ii este plapuma", ceea ce ii va diminua semnificativ relevanta, transformandu-se intr-un forum de dezbateri (talking shop), un loc in care se coordoneaza, dar care, pe fond, va inceta sa fie o alianta in adevaratul sens al cuvantului. Daca NATO primeste pe oricine, se dilueaza pana in punctul in care "asigurarea de viata" pe care o furnizeaza inceteaza sa mai conteze, iar daca se extinde cu state care nu pot fi aparate, este pus sub semnul intrebarii insusi articolul 5, adica intreaga sa ratiune de a fi. Cred ca este foarte important ca elementul neoconservator din politica externa a SUA a recunoscut acest pericol, pentru ca, in caz contrar, riscam sa omoram "gasca cu ouale de aur".

Putem sa vorbim la modul realist de viitoare operatiuni NATO-UE in formatul Berlin Plus, dar dincolo de Europa? Pare vital in a raspunde amenintarilor din afara Europei.

 Franta este cheia problemei. Nu este un secret faptul ca astazi se negociaza revenirea Frantei in structura militara integrata a Aliantei, oferindu-se la schimb un plus de coordonare si transparenta intre UE, eforturile sale de aparare prin intermediul PESA si NATO. Si oricine a mers la Bruxelles stie ca UE si NATO se afla nu numai in acelasi oras, ci chiar la propriu, vis-à-vis pe aceeasi strada si, in ciuda acestei situatii, in mod paradoxal, intre cele doua exista foarte putina comunicare. Si asta pentru ca PESA a fost pana de curand perceputa de catre gaullistii europeni ca o formula de inlocuire a NATO, ceea ce este ultimul lucru pe care SUA si aliatii sai traditionali, precum Marea Britanie, si l-ar dori. Cu presedintele Sarkozy a aparut oportunitatea de a depasi acest blocaj ridicol care aminteste parca de o situatie decupata din desenele animate. Aspectul central este acela ca redefinirea raporturilor dintre UE si NATO nu inseamna noi trupe, nu inseamna noi capabilitati, ci ramane exclusiv o problema legata de ce putem sa facem, de cum putem sa folosim eficient capacitati pe care deja le detinem. Cuvantul cheie care va redefini relatia dintre NATO si UE ar trebui sa fie flexibilitatea. Relatia NATO-UE trebuie sa fie flexibila. Orice initiative care le face mai flexibile, mai capabile sa raspunda eficient diverselor crize, fie prin alianta, fie prin PESA, sunt binevenite. Dar, pe drept cuvant, incercarile copilaresti de a dubla si de a submina NATO nu prea au sens intr-o lume in care puterile in ascensiune nu sunt europene (Brazilia, Rusia, India si China), o lume in care Europa si Statele Unite au fost "aruncate impreuna" de fortele geopoliticii.

Franta are un rol crucial in revitalizarea si reinventarea parteneriatului dintre NATO si UE (mai ales in contextul in care in urmatoarele 6 luni Franta va detine presedintia UE). Cum poate fi definita Franta lui Sarkozy? Vorbim de o Franta clasica, gaullista, sau de o noua Franta, o Franta euroatlantica?

 Le combina pe amandoua. Nimanui nu ii pasa mai mult de puterea Frantei ca gaullistilor francezi. Ei constientizeaza faptul ca, pentru a avea influenta in lume, Franta trebuie sa fie aproape de Statele Unite. Razboiul din Irak are un rol diferit pentru Franta, comparativ cu Marea Britanie. Franta este vazuta ca lider al opozitiei impotriva razboiului din Irak, dar cand vine vorba de faptul ca Franta nu joaca niciun rol in Irakul post-Saddam, asta este ceva ce niciunui gaullist nu ii convine, mai ales ca realizeaza faptul ca britanicii sunt mult prea aproape de administratia americana, in timp ce francezii se afla mult prea departe. Sarkozy nu a facut decat sa fie un politician realist, nu a facut decat sa constate o necesitate a lumii reale: nu iubesc si nu urasc America, ea pur si simplu exista, e un fapt. Si, pentru ca Franta sa isi exercite puterea, trebuie sa lucreze cu America. In plus, anuntul suplimentarii militarilor francezi din Afganistan este o veste binevenita. Aceste schimbari in politica Parisului ar trebui sa fie bine primite, mai ales daca avem in vedere potentiala flexibilizare a relatiei dintre PESA si NATO, pentru ca principala problema strategica a lumii de astazi este ascensiunea celor 4 puteri noneuroatlantice. Si, foarte direct spus, daca spatiul euroatlantic nu reuseste sa actioneze concertat, sa-si coordoneze raspunsul, el nu va mai avea un cuvant de spus in modelarea acestor dinamici.

Cum definim NATO in secolul XXI?

NATO este o suma de lucruri. In trecut, NATO a fost o formula de a-i tine "pe americani inauntru, pe rusi afara si pe germani la pamant". Acea epoca a apus de mult. Dar ceea ce NATO ramane la baza este un angajament intre Europa si Statele Unite, vital fiecareia dintre parti: din punct de vedere economic, militar, strategic. Dar este mai mult de-atat: Alianta este in primul rand o comunitate axiologica. Ezit sa folosesc notiunea de valori, dar este conceptul care exprima cel mai fidel natura a ceea ce NATO este in lumea reala. NATO este o comunitate de valori: avem mai multe lucruri in comun decat lucruri care ne despart. Ceea ce Alianta trebuie sa devina este un loc in care se coordoneaza flexibil aceasta capacitate, acest potential de a lucra impreuna. Rolul NATO de club al democratiilor occidentale, un loc in care se coordoneaza, se discuta, se armonizeaza pozitii si se articuleaza raspunsuri comune la probleme globale grave, se va consolida din ce in ce mai mult. La toate acestea adaugam articolul 5, "asigurarea de viata absoluta" ce garanteaza securitatea civilizatiei occidentale (un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor). La fel cum "asigurarea de viata" este o componenta vitala si necesara a vietii moderne, la fel si Alianta Nord-Atlantica ramane vitala.

* Expert in probleme euroatlantice al German Council on Foreign Relations (Berlin)

Un conflict inghetat?

Rolul major pe care UE il joaca astazi in Balcani este rezultatul direct al lectiilor invatate pe parcursul anilor ’90, atunci cand Uniunea a ramas pasiva in fata dezastrelor umanitare din Bosnia-Hertegovina si Kosovo. Un prim pas facut de UE, in intentia de a dobandi o pondere semnificativa în mentinerea securitatii europene, este dezvoltarea unei capacitati autonome de gestiune a crizelor. Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997), care amendeaza Tratatul de la Maastricht, prevede includerea in tratatul UE a misiunilor de tip Petersberg: misiuni umanitare si de evacuare, misiuni de mentinere a pacii, misiuni ale fortelor combatante pentru gestiunea crizelor, inclusiv misiuni pentru restabilirea pacii. Intre 1998 si 2002, UE se dezvolta institutional pentru a desfasura misiuni de acest tip; este momentul consolidarii decisive a Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA). Din primul moment se pune problema armonizarii eforturilor de aparare care se fac la nivelul UE cu cele care se fac la nivelul NATO, scopul fiind acela de a nu dubla capacitati deja existente in cadrul Aliantei (unul dintre motive fiind acela ca statele europene dispun de un singur buget, dar care deserveste ambele organizatii). Cu alte cuvinte, era nevoie de o definire stricta a responsabilitatilor fiecareia, dar si o coordonare a investitiilor. Principiile care aveau sa guverneze noua relatie de securitate dintre Alianta si UE au fost, în mod formal, prezentate în Comunicatul summit-ului NATO de la Washington (aprilie 1999) si au ramas cunoscute sub denumirea de Aranjamentele Berlin Plus: Alianta va permite UE accesul imediat la capabilitatile si la infrastructura sa colectiva. Timp de cativa ani, pana in 2003, accesul UE la infrastructura Aliantei ramane blocat, pe de o parte, de o serie de dispute parohiale intre Turcia si Grecia, iar pe de alta parte, pentru ca elitele gaulliste din jurul Frantei (adepte ale consolidarii pozitiei Europei in defavoarea Americii) doreau sa faca din UE o alternativa la NATO; in special Franta nu dorea ca SUA sa aiba un cuvant de spus intr-o problema care, din perspectiva Parisului, era de stricta competenta a UE. Abia in 2003, Aranjamentele Berlin Plus devin functionale si din acel moment toate operatiunile militare majore desfasurate de catre UE in Balcani au loc in acest format (cu recurs la capabilitati NATO). Unde ne aflam astazi? In martie 2007, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, vorbea de necesitatea de a reforma parteneriatul dintre cele doua organizatii si de a-l orienta dinspre Balcani, spre zone de insecuritate din afara Europei. In februarie 2008, ambasadorul SUA la NATO, Victoria Nuland, cataloga relatia dintre NATO si UE prin sintagma de "conflict inghetat". Expertul in probleme euroatlantice, James Goldgeier, membru al prestigiosului think-tank Council on Foreign Relations, a declarat in exclusivitate pentru revista 22: "cred ca viziunea guvernului Statelor Unite a evoluat spre intelegerea faptului ca NATO si UE nu trebuie sa se afle in competitie. Cu alte cuvinte, daca europenii depun eforturi mai mari pentru consolidarea dimensiunii de securitate a UE, acest lucru este benefic si pentru NATO". Ramane totusi o problema fundamentala: statele europene nu aloca suficiente resurse pentru apararea comuna a spatiului euroatlantic.

MIHAIL IONESCU*

Sporirea securitatii la Marea Neagra

Care este importanta regiunii Marii Negre pentru NATO, daca ne raportam la aceasta situatie, cat timp alianta nu are planuri sau proiecte legate de aceasta zona, cu exceptia IPAP (Planuri Individuale de Actiune)?

 Ultimul val a adus NATO în 2004 ca prezenta fizica la Marea Neagra. Din acest moment, NATO este un actor major în bazinul Marii Negre, iar ceea ce se întâmpla în Marea Neagra preocupa NATO din doua perspective. O prima perspectiva este aceea a Planurilor Individuale de Actiune cu Partenerii care sunt riverani Marii Negre sau se afla în regiunea extinsa a Marii Negre. O a doua perspectiva este aceea a largirii Aliantei Nord-Atlantice catre Est. Cu ocazia Summit-ului de la Bucuresti, agenda include  acordarea statutului de MAP (Planul de Actiune pentru Aderare) Ucrainei si Georgiei. Am mai putea adauga si o a treia perspectiva data de lupta antiterorista in bazinulul Marii Negre, cooperarea pe care NATO o face intre operatiunea din Mediterana si operatiunea Blackseafor (Forta Marii Negre) din Marea Neagra. Trebuie observat si faptul ca bazinul Marii Negre este contiguu cu Marele Orient Mijlociu, care este una dintre zonele cele mai volatile ale lumii. Din aceasta perspectiva, importanta strategica a Marii Negre creste. Astfel, importanta strategica este data de un cuplu definit în felul urmator: rolul regiunii în securitatea internationala si impactul pe care actiunea actorilor regionali il are asupra securitatii din zona si asupra altor zone. În plus, zona este un coridor strategic pentru transportul energetic, iar NATO, înca de la Summit-ul de la Riga, din 2006, ia în considerare cu toata atentia problematica securitatii energetice.

Cum vedeti, în viitor, implicarea NATO în aceasta regiune si cum ar trebui sa gestioneze Alianta relatia cu cel mai important actor riveran Marii Negre, Federatia Rusa?

 Trebuie sa ne întrebam ce vrea Rusia si ce vrea NATO. Este evident ca Rusia este nemultumita de actiunea unora dintre membrii Aliantei la Marea Neagra, având în vedere retragerea din CFE (Tratatul Fortelor Conventionale in Europa) si protestul fata de intentia SUA de a amplasa un sistem antiracheta în Polonia si Cehia. NATO sustine o actiune dinamica si eficienta, în sensul sporirii securitatii si stabilitatii la Marea Neagra. Cum pot fi conciliate cele doua perspective? Rusia sustine ca acordarea statutului MAP Georgiei sau Ucrainei ar determina o destabilizare a situatiei de securitate la Marea Neagra si se declara clar împotriva oricarei extinderi a NATO în aceasta regiune. NATO mentine deschis principiul largirii catre Est. Daca, la prima vedere, se poate pronostica un conflict în viitor, in realitate lucrurile nu stau asa, pentru ca trendul general este acela al evitarii unor situatii conflictuale, prevalând principiile securitatii cooperative. Elementul esential este bunavointa ambelor parti. Rusia va trebui sa nu mai considere extinderea Aliantei catre est ca pe o amenintare pentru propria securitate, iar NATO trebuie sa ia în considerare si preocuparile de securitate ale Rusiei si mai ales sa combata sindromul rusesc post Razboi Rece al recuperarii imperiale, pe care elita politica ruseasca îl etaleaza în ultima vreme.

Implicarea sporita a NATO în spatiul Marii Negre reprezinta unul dintre punctele importante care s-au aflat pe agenda de politica externa a României dupa 2004. Una dintre initiativele desfasurate în aceasta directie a fost organizarea Forumului la Marea Neagra, care nu a avut insa rezultate de succes. Ce credeti ca ar trebui sa faca România pentru a-si atinge obiectivul în viitor?

 Nu pot sa afirm ca actiunile românesti în regiunea Marii Negre nu au reusit. Dupa asumarea calitatii de membru al NATO si al UE si prin armonizarea propriilor interese cu interesele acestor organizatii, România este într-un proces de definire a unui nou profil strategic si geopolitic in vecinatatea sa rasariteana. România trebuie sa sprijine, în continuare, actiunea celor doua organizatii. Statul roman trebuie sa sustina NATO în sensul dinamizarii procesului de extindere a Aliantei catre rasarit, pentru ca acest lucru presupune extinderea stabilitatii si securitatii la estul granitelor noastre. In ce priveste UE, România trebuie sa sprijine Politica Europeana de Vecinatate, care devine tot mai consecventa în bazinul Marii Negre.

 * Directorul Institutului pentru Studii Politice de Aparare si Istorie Militara.

 S ecuritate energetica

 In ultimii doi ani, in Europa s-a desfasurat o ampla dezbatere privind rolul pe care Alianta Nord-Atlantica ar putea sa si-l asume pe o componenta de securitate energetica. Totul are loc pe fondul tendintelor Moscovei de a folosi dependenta europeana de gazul si petrolul rusesc ca arma politica. Elitele politice europene ezita insa sa acorde NATO un rol central in aceasta problema, de teama sa nu trimita un semnal gresit Rusiei. NATO ramane la baza o alianta politico-militara, iar asumarea unui rol central in ceea ce priveste de securitatea energetica ar fi imediat interpretata ca un gest vadit impotriva Rusiei.

 La inceputul anului 2006, Kazimierz Marcinkiecz, primul ministru al Poloniei, pleda in Financial Times pentru un "pact european de aparare colectiva pe energie", care sa contina o clauza similara celei prevazute în articolul 5 al tratatului fondator al NATO; cu alte cuvinte, o logica descrisa de principiul muschetarilor: toti pentru unul, unul pentru toti. Propunerea poloneza venea pe fondul crizei energetice intre Ucraina si Rusia. Pactul de aparare energetica ar fi fost astfel conceput ca o expresie a solidaritatii tuturor partilor in fata oricarei suspendari, premeditate politic, a alimentarii cu energie a unui stat european. Un lobby similar a fost facut si de catre senatorul american Richard Lugar, in timpul Summit-ului NATO de la Riga, din noiembrie 2006. El a propus, la randul sau, interpretarea securitatii energetice in spiritul articolului 5: un atac asupra unui membru este un atac impotriva tuturor . Consiliul Nord-Atlantic ia decizia de a evalua riscurile imediate din sectorul securitatii energetice, in scopul definirii zonelor in care Alianta si-ar putea aduce contributia in protejarea intereselor statelor membre.

 Inca nu este clar rolul pe care l-ar putea juca Alianta in protejarea intereselor energetice ale membrilor sai. Articolul 5 iese, pe moment, din discutie, atata timp cat nu exista consensul statelor membre. NATO poate avea cel mult un rol de "nisa" care completeaza efortul altor institutii (precum UE). Jamie Shea, directorul Departamentului de planificare politica al NATO, declara ca un potential rol il reprezinta "misiunile de securizare a infrastructurilor energetice" ale statelor membre. Generalul James Jones, fostul comandant-sef al NATO, merge mai departe, declarand ca NATO poate asigura securitatea rutelor maritime de tranzit al produsului energetic dinspre statele producatoare catre natiunile consumatoare. In acest sens, NATO poate desfasura misiuni de supraveghere si escorta maritima, misiuni de aparare si supraveghere a punctelor vitale de infrastructura energetica, inclusiv a facilitatilor portuare sau a platformelor petroliere, pentru a preveni si descuraja un eventual atac terorist. Presedintele Traian Basescu facea la 31 ianuarie 2008, in cadrul unui discurs sustinut la Bruxelles, propuneri similare: "Expertiza NATO in reforma sectorului de aparare, managementul crizelor si securitatea maritima poate fi folosita pentru a oferi asistenta in protejarea infrastructurii energetice si a cailor de comunicatii maritime".

Relatia cu Rusia

Cooperarea dintre Alianta Nord-Atlantica si Federatia Rusa a inceput prin semnarea, in 1997, a Actului Fondator NATO-Rusia si crearea Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia. Acestea permiteau celor doua parti  consultarea si schimbul de informatii în  anumite domenii fixe, dar nu ofereau dreptul de veto asupra actiunilor celeilalte parti. In 1999, parteneriatul Aliantei cu Rusia a fost dizolvat temporar, ca urmare a deciziei Moscovei de a se retrage pentru un an din Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia, in semn de protest fata de interventia Aliantei in Kosovo. Dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 indreptate impotriva SUA, cooperarea dintre NATO si Rusia trebuia adaptata la contextul luptei impotriva terorismului. Astfel, la Summit-ul de la Roma din 2002, membrii Aliantei si decidentii de la Moscova au stabilit un nou cadru de cooperare prin Consiliul NATO-Rusia, "ca mecanism de consultare, de construire a consensului, de cooperare si de actiune comuna intre cele doua parti pentru asigurarea securitatii in regiunea euro-atlantica". Dupa 2002, între Alianta si Moscova au aparut divergente legate de extinderea NATO prin aderarea fostelor republici sovietice din vecinatatea Rusiei. Disputele legate de largirea Aliantei se mentin si in prezent, iar miza este acordarea MAP pentru Ucraina si Georgia, chestiune abordata la Summit-ul de la Bucuresti.