Retragerea din Gaza

Fasia Gaza

Fasia Gaza este o regiune cu suprafata de 360 km patrati, situata intre Israel, Marea Mediterana si Egipt. Populatia este estimata la 1.300.000 de locuitori de origine palestiniana si aproximativ 8.000 de colonisti evrei.
Fasia Gaza, care a facut parte din Palestina este ocupata, pana in 1948, de otomani si britanici. Dupa declararea statului Israel si in urma razboiului cu statele arabe din regiune, Fasia este controlata de Egipt, pana in 1967, cand este ocupata de israelieni, care instaureaza o administratie militara. In anii ’70 si ’80 Israelul infiinteaza colonii in Gaza. In 1993, autoritatile israeliene si reprezentantii Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) semneaza Acordul de la Oslo, care prevede ca, in 5 ani, Israelul sa transfere anumite puteri administrative Autoritatii Palestiniene in Fasia Gaza. Israelul mentine controlul asupra coloniilor, politicii externe si fortelor militare din Fasie. In 1994, majoritatea trupelor israeliene se retrag din Gaza. Primele alegeri libere au loc in 1996 si sunt castigate de Yasser Arafat, liderul OEP.
In decembrie 2003, premierul israelian Ariel Sharon prezinta planul de retragere totala din Gaza, care este aprobat in 2004 de catre Parlament.
La 15 august 2005 incepe retragerea celor 21 de colonii israeliene din Fasia Gaza. (R.B.)

Ariel Sharon, primul ministru al Israelului
Discursul catre natiune
15 august 2005

Cetateni ai Israelului,
A sosit ziua. Incepem cea mai dificila si mai dureroasa etapa dintre toate - evacuarea comunitatilor noastre din Fasia Gaza si din Nordul Samariei.
Aceasta etapa este foarte dificila pentru mine personal. Guvernul statului Israel a luat cu inima grea decizia de retragere, iar Knesset-ul nu a aprobat-o cu usurinta.
Nu e nici un secret ca eu, ca si multi altii, am crezut si am sperat ca vom putea pastra pentru totdeauna Netzarim si Kfar Darom. Totusi, realitatea schimbatoare din aceasta tara, din aceasta regiune si din lume a facut necesara reevaluarea si schimbarea pozitiilor. Gaza nu poate fi pastrata pentru totdeauna. Locuiesc acolo peste un milion de palestinieni, si numarul lor se dubleaza cu fiecare generatie. Traiesc in lagare de refugiati incredibil de stramte, in saracie si in mizerie, in focare de ura crescanda, fara a avea cea mai mica speranta la orizont.
Facem acest pas dintr-o pozitie de forta, nu dintr-una de slabiciune. Am incercat sa ajungem cu palestinienii la intelegeri care ar fi adus cele doua popoare pe calea pacii. Planurile noastre s-au izbit de un zid de ura si fanatism.
Planul unilateral de retragere, pe care l-am anuntat in urma cu aproximativ trei ani, este raspunsul israelian la aceasta realitate. Planul e bun pentru Israel in cazul oricarui scenariu viitor. Reducem frictiunile zilnice si victimele acestora de ambele parti. Fortele de Aparare ale Israelului isi vor redesfasura randurile in spatele barierei de securitate. Cei care continua sa lupte cu noi se vor lovi de intreaga putere a Fortelor de Aparare si de Securitate ale statului.
De acum inainte mingea este in terenul palestinienilor. Trebuie sa lupte impotriva organizatiilor teroriste, sa le dezmembreze infrastructura si sa dovedeasca intentii sincere de pace pentru a putea sta cu noi la masa negocierilor.
Lumea asteapta raspunsul palestinian - o mana oferita in semn de pace sau continuarea focului terorist. Vom raspunde cu o ramura de maslin unei maini oferite in semn de pace. Dar daca vor alege focul, vom raspunde cu foc, mai puternic ca niciodata.
Retragerea ne va permite sa privim inauntru. Agenda noastra nationala se va schimba. In cadrul politicii economice, vom fi liberi sa ne concentram asupra eliminarii prapastiei sociale si angajarii intr-o lupta adevarata impotriva saraciei. Vom face progrese in domeniul educatiei si vom creste nivelul de securitate personala a fiecarui cetatean din aceasta tara.
Dezacordul cu privire la Planul de retragere a provocat rani grave, o ura amara intre frati, declaratii si actiuni grave. Inteleg sentimentele, durerea si lacrimile celor care nu sunt de acord. Totusi, suntem o singura natiune, chiar si atunci cand ne luptam sau ne certam. Locuitori ai Fasiei Gaza, ziua de azi marcheaza sfarsitul unui capitol glorios din istoria Israelului, si al unui capitol central din vietile voastre de pionieri, de oameni care au indeplinit un vis si care poarta povara sigurantei si stabilitatii pentru noi toti. Suferinta si lacrimile voastre sunt o parte inseparabila a istoriei acestei tari. Orice dezacorduri am avea, nu va vom abandona si, dupa evacuare, vom face tot ce ne sta in putere ca sa va reconstruim vietile si comunitatile.
Vreau sa le spun ceva soldatilor din Fortele de Aparare ale Israelului, ofiterilor din Politia Israeliana si din Politia de frontiera: aveti de indeplinit o misiune dificila - nu va aflati inaintea unor dusmani, ci a fratilor si surorilor. Sensibilitatea si rabdarea sunt la ordinea zilei. Sunt convins ca asa va veti comporta. Vreau sa stiti: intreaga natiune va sustine si e mandra de voi.
Cetateni ai Israelului,
Responsabilitatea pentru viitorul statului Israel sta pe umerii mei. Am initiat Planul pentru ca am ajuns la concluzia ca este vital pentru Israel. Credeti-ma, durerea pe care mi-o provoaca aceasta actiune nu este egalata decat de convingerea ca era un lucru ce trebuia facut.
Pornim pe un nou drum care are multe riscuri, dar si o raza de speranta pentru noi toti. Cu ajutorul lui Dumnezeu, fie ca aceasta cale sa fie una a unitatii si nu a dezbinarii, a respectului reciproc si nu a conflictelor dintre frati, a iubirii neconditionate si nu a urii nefondate.
Voi face tot ce-mi sta in putinta ca sa fie asa.

Traducere de Maria Bercea

LIVIU ROTMAN
Renasterea sperantei

De o saptamana, diversele canale de televiziune israeliene si straine transmit “in direct” imagini ale evacuarii colonistilor din Gaza. Cei mai putin familiarizati cu realitatea complexa israeliana au impresia ca este un eveniment neasteptat. Nu si cei care urmaresc zilnic ceea ce se petrece pe scena politica a acestei tari. Indiferent de vederile lor politice, israelienii stiau ca va veni aceasta clipa “a adevarului”. Unii vedeau aceasta parasire a asezarilor create dupa 1965 ca “sfarsitul visului sionist” al “Marelui Israel”, altii considera ca actul ce se desfasoara sub ochii nostri in aceste zile este inceputul obligatoriu al procesului de normalizare a societatii israeliene si revenirea la adevaratul sionism, concentrarea energiilor asupra problemelor complexe interne ale societatii israeliene.
Aceasta diferenta radicala in abordarea perspectivei politice a constituit problema numarul unu in discursul politic israelian. Chiar si limbajul, in Israel, este de multe ori dependent de aceasta fractionare, astfel teritoriile aflate sub administratie militara dupa 1965 - si partial dupa 1973 - sunt numite, de unii, teritorii eliberate, de altii, teritorii ocupate.
O singura institutie este in afara acestei dezbateri: armata israeliana, chiar daca, din sanul ei, au ajuns in politica, dupa despartirea de uniforma, in una sau alta dintre “tabere”, nu putini ofiteri superiori.
Configuratia politica s-a pliat in general, in ultimii 30-35 de ani, pe aceasta controversa legata de relatiile cu vecinii si, in special, pe mentinerea sau nu a regimului de ocupatie si a implantarilor de colonisti israelieni in teritoriile ocupate.
E adevarat ca, in perioada de inceput, datorita euforiei victoriilor, dar si unor necesitati strategice din acel moment, in fata unor dusmani care nu recunosteau dreptul la existenta al Israelului, ambele mari partide politice - atat de dreapta, cat si de stanga: Likud si Partidul Muncii - au incurajat, cu diferente de nuante, procesul de colonizare. Pentru inceput, aceste asezari au fost vazute ca o arma strategica de aparare - si unele dintre ele au avut un asemenea rol -, dar, cu trecerea timpului, caracterul strategic a facut loc celui politic, de a sublinia, ca un fapt implinit: anexarea teritoriilor.

Pace contra teritorii

Incheierea pacii cu Egiptul, urmata de retrocedarea Peninsulei Sinai - in care erau importante implantari evreiesti, ce au fost evacuate - a creat un model politic: pace in schimbul teritoriilor, care avea sa se impuna ca solutie politica in Orientul Mijlociu. Paradoxal, pacea cu Egiptul si retrocedarea Sinaiului au fost infaptuite de dreapta politica, partidul Likud, care era principalul sustinator al Marelui Israel.
Dupa revenirea la putere a Partidului Muncii - partid social-democrat - in mai 1992 si a instalarii guvernului condus de Itzhak Rabin, general cu merite deosebite in razboaiele Israelului, s-a pus in centrul politicii israeliene perspectiva reluarii contactelor cu vecinii, dar mai ales cu palestinienii, pe baza principiului pace in schimbul teritoriilor.
Acordul de la Oslo si “istorica strangere de mana” de la Camp David (septembrie 1993) au propus un nou model de intelegere cu palestinienii: doua popoare, doua state. Planul Oslo a esuat din cauza valului de teroare palestinian, dar si dintr-o anume lipsa de fermitate in aplicarea planurilor ce decurgeau din Acordul de la Oslo, de partea israeliana, in special din cauza dificultatii existentei implantarilor. Intr-un climat de ura anti-Oslo - amplificat de atentatele teroriste palestiniene -, climat ce a depasit toate regulile disputei politice in democratie, a fost asasinat, in noiembrie 1995, Itzhak Rabin. Disparitia sa tragica - care a produs o grava trauma publicului israelian - si apoi pierderea neasteptata a alegerilor in 1996 de catre Partidul Muncii au micsorat sansele unei intelegeri, desi Partidul Likud si Beniamin Nethaniahu, ce va deveni premier in 1996, au adoptat, din motive tactice, acordurile de la Oslo.
Inceperea celei de-a doua Intifade, in septembrie 2001 - ce a adus in Israel un val de teroare sangeroasa -, a pus capat politicii initiate de Rabin si Peres, a ingropat acordurile de la Oslo si, odata cu aceasta, a indus in opinia publica israeliana sentimentul ca “intelegerea nu este posibila”. Speranta murise.

Sharon

Cu toate acestea, formand guvernul in 2003, Ariel Sharon, simbolul “durilor” de dreapta si unul dintre arhitectii politicii de implantare, avea sa inscrie in programul de guvernare “necesitatea unor concesii dureroase”, ceea ce in limbajul politic israelian insemna renuntarea cel putin la o parte din asezarile israeliene din teritorile ocupate. Ce l-a condus pe Sharon la aceasta cotitura in politica sa - repetand intr-un fel cotitura altui lider de dreapta, Menachem Beghin, ce a decis retragerea din Sinai? Conflictul cu palestinienii se adancea, numarul victimelor de ambele parti crestea alarmant. Iar solutia militara, dupa principiul “ce nu se poate rezolva in forta se rezolva cu si mai multa forta”, nu dadea nici un fel de rezultate. Criza politica a dus la o grava criza economica, datorita neincrederii investitorilor straini, a scaderii turismului etc. La aceasta se adauga si un alt element deosebit de important - presiunea americana pentru reluarea procesului de pace, materializata in planul cu nume atat de ciudat - “Foaia de parcurs”. Decesul, in noiembrie 2004, al lui Yasser Arafat - cel ce a ales, in cele din urma, intoarcerea la teroare - si inlocuirea sa cu Abu Mazen, personalitate relativ pragmatica, au usurat reintoarcerea la masa tratativelor. In aceste conditii, primul pas in concretizarea planului de pace era trecerea la “concesiile dureroase” de care amintea Sharon in 2003. Si acestea trebuia sa fie, in primul rand, evacuarea coloniilor israeliene din Gaza.
Prezenta in Gaza a catorva mii de colonisti israelieni - inconjurati de o masa extrem de ostila de doua milioane de palestinieni - a fost in permanenta una din absurditatile realitatii israeliene.
Decizia lui Ariel Sharon a produs puternice proteste in randul “dreptei” israeliene, in propriul partid, Likud. Au urmat demonstratii, blocarea principalelor cai de acces. Nu trebuia sa ai “ureche muzicala” ca sa recunosti atmosfera din 1995, ce a premers asasinarii lui Rabin. Se iau masuri speciale de aparare a premierului si a altor personalitati. Atmosfera devine extrem de grea. Cine sunt acesti demonstranti? Trebuie spus ca ei reprezinta o minoritate in societatea israeliana. E adevarat, o minoritate foarte galagioasa, care nu precupeteste actiuni violente, care isi manipuleaza la diverse actiuni pe propriii copii. Acesti colonisti s-au considerat, ani de-a randul, “intangibili”, un soi de “elita alternativa” sau “stapanii tarii”, cum ii numeste cu ironie presa israeliana. Ani de-a randul, efectuarea de catre acestia a unor constructii ilegale a ramas nesanctionata.
Si chiar daca liderii traditionali ai colonistilor, actuali sau fosti parlamentari sau chiar ministri, incercau un discurs “moderat”, ei nu au condamnat niciodata excesele “tinerilor de pe coline”, cum au fost numiti radicalii. La inrautatirea atmosferei au contribuit si unele personalitati rabinice care au agitat spiritele. Una dintre cele mai grave manifestari a fost indemnul catre soldati de a nu respecta ordinul comandantilor.
In ciuda faptului ca guvernul a stabilit despagubiri materiale pentru colonisti - fapt corect, caci ei s-au asezat in aceste teritorii cu aprobarea guvernului, chiar indemnati de acesta -, peste jumatate dintre acestia au refuzat sa ia contact cu autoritatea guvernamentala special constituita, pentru a se ocupa de problemele specifice ale celor ce paraseau coloniile din Gaza. In toate declaratiile publice, la televiziune, in presa, la demonstratii, cu o siguranta vecina cu inconstienta, ei declarau ca: “evacurea nu va fi si ca va fi oprita de o... minune”. Un anumit fanatism religios complica datele situatiei. Astfel, pentru unii din liderii acestui public, legile statului trec in plan secund in fata “vointei divine”. Ciudat ca ei l-au monopolizat si pe Dumnezeu, fiind singurii care ii cunosc dorintele! Sa nu uitam ca asasinul lui Itzhak Rabin, Igal Amir, a declarat ca a actionat... la indemnul lui Dumnezeu.
In conditii deosebit de dificile, premierul Sharon a trecut, cu fermitate, la aplicarea planului anuntat. De ce conditii dificile? Pentru ca o parte insemnata din propriul partid l-a parasit. Ministrul de Finante, Beniamin Nethaniahu, a demisionat cu o saptamana inainte de inceperea operatiunii in Gaza, insa demisia lui trebuie pusa in contextul concurentei permanente intre el si Sharon. O serie de ministri, chiar daca nu au demisionat, au votat impotriva planului de evacuare. Astfel, Ariel Sharon, fondatorul partidului Likud, a ramas destul de izolat si, daca este sa dam crezare sondajelor, fara sanse sa fie reales in fruntea partidului. El este sprijinit in momentul de fata de un grup redus de personalitati din partid, in primul rand de Ehud Olmert, loctiitorul sau la presedintia guvernului, si ministrul Apararii, Shaul Mofaz. Dar principalul sprijin l-a primit de la Partidul Muncii, aflat si el in guvern, si in special de la adversarul sau politic de o viata, Shimon Peres.
Likudul pare a fi in preajma scindarii sau a iesirii - in cazul unei victorii in Comitetul Director al lui Nethaniahu - lui Sharon si a celor din jurul lui. Posibilitate infirmata de Sharon, care anunta ca va candida la sefia partidului si la postul de premier.
Partidul Muncii este, inca din 2001, in cadere libera si inca nu a reusit sa-si revina. Desi programul sau de “asezare la masa tratativelor” pare ca se realizeaza, acest partid, care a dominat absolut scena politica israeliana timp de decenii, nu reuseste sa-si recastige audienta. Cauza principala este criza de conducere. Dupa experimentul nereusit al lui Ehud Barak - ce a reprezentat o mare speranta -, nu se gaseste un lider capabil sa preia conducerea. Doi candidati se detaseaza in momentul de fata: Shimon Peres, actualul lider ad interim, care este poate cea mai prestigioasa personalitate politica din Israel, dar fara priza electorala, si care are in prezent... 82 de ani, si Amir Perez, liderul Sindicatelor, personalitate cu anume carisma personala, de factura populista.

Ce va aduce viitorul?

Tot mai mult se vorbeste in ultimul timp de realizarea unui bloc liberal de centru, laic, format din gruparea lui Sharon din Likud, Partidul Muncii, sub conducerea lui Peres, si Partidul Shinui, condus de publicistul Tommy Lapid, care are un program indreptat, in primul rand, spre laicizarea statului Israel. Dar inertia politica israeliana nu prea da sanse de reusita unei astfel de constructii politice ad-hoc. Perspectiva unor alegeri in 2006 este tot mai luata in consideratie, desi nu este clar daca aceste alegeri vor clarifica situatia politica. Indiferent de rezultatul alegerilor, procesul de pace va continua. Sigur, nu in acelasi ritm.
Procesul este deosebit de dificil. Marele semn de intrebare este care va fi pozitia palestinienilor si daca Abu Mazen va putea controla situatia in fata unor organizatii extremiste, teroriste, dintre care se detaseaza Hamas.
Evacuarea Gazei da o sansa - oricat de fragila, dar o sansa - procesului de pace. Sigur, ar fi fost cu mult mai bine ca aceasta retragere sa fie parte a unui acord bilateral, dar acest lucru nu a fost posibil, din cauza lipsei - cel putin pana in noiembrie - a unui partener de discutii. Ea nu este un bonus pentru arabi sau palestinieni, ci constituie o necesitate profunda pentru Israel. Aceste asezari si apararea lor, printr-o prezenta masiva militara, scad capacitatea de aparare a Israelului, deci sunt contraproductive strategic. Problema pentru Israel nu e numai pacea cu vecinii, desi aceasta este extrem de importanta. Dar la fel de vital este raspunsul la intrebarea: care va fi in viitor fizionomia acestui stat. Se va reusi impunerea valorilor liberale si democratice de tip occidental, cum era prevazut in declaratia de independenta din 1948, cum au visat fondatorii sai, in frunte cu David Ben Gurion, sau va fi sufocat de aburii nocivi ai unui fanatism clerical nationalist?
Desfasurarea evacuarii coloniilor din Gaza ne da dreptul sa credem in succesul primei solutii.

NANDO MARIO VARGA
Adio Gaza!

August 2005. Orientul Mijlociu clocoteste. La propriu si la figurat. Itnatkut, Planul de dezangajare ori indiferent cum poarta numele in romana, engleza, franceza, ebraica, araba sau japoneza, semnificatia este aceeasi: Israelul se retrage din Gaza. Moment istoric pentru analistii politici internationali, subiect de dezbatere pentru marile si micile reprezentante ale mass-media, dar si una din rarele ocazii in care Israelul, “amicul” multor puteri occidentale, este mangaiat frumos pe par, in timp ce i se ofera bomboane expirate, dar fosnind dragut in poleiala stralucitoare.
Aglomeratie mare in Gaza, unde, la indicatiile lui Abu Mazen, palestinienii, vorbind tare, pentru a acoperi zgomotele stomacurilor mistuite de foame, fac pe baietii cuminti, isi ascund pietrele, bolovanii si sticlele incendiare prin buzunarele rupte ale pantalonilor si, plini de abnegatie, picteaza peretii cu graffiti mai mult sau mai putin nevinovate. Dar daca vreun fotograf sau operator s-ar stradui sa apropie obiectivul de fata unora dintre ei, ar zari lumina aceea ciudata a satisfactiei violente strunite cu un asurzitor scrasnet de dinti. Ziaristii insa nu au timp pentru aparent pasnicii palestinieni, ci pentru ce se petrece in coloniile israeliene, unde fiecare secunda ofera un moment unic care poate concura pentru premiul Pulitzer.

Te urasc, desi plangi

Usa casei se deschide larg si militarul cu fata innegurata intra in cladire. In mana poarta ordinul de evacuare, pe care, tacut, il intinde stapanului casei. O clipa de tacere si se petrece un lucru incredibil: cei doi barbati, evacuatorul si evacuatul, cad unul in bratele celuilalt si incep sa planga. Apoi, cu voce inabusita, stapanul casei isi indeamna membrii familiei sa-si ia bagajele si sa paraseasca definitiv, dupa treizeci de ani, casa pe care au cladit-o cu mainile lor, in care si-au construit vise, in care si-au plans mortii... Casa lor si a parintilor lor. Tacut, cu lacrimi in ochi, militarul se asaza langa mezinul familiei, un pusti de vrei 5 anisori.
- Ma urasti?
Pustiul inclina capul.
- Da, te urasc, desi plangi!
Si ochii mari, negri, cu gene incredibil de lungi, incruciseaza indrazneti privirea incetosata a militarului incercand sa gaseasca un raspuns la intrebarea care-l roade de cateva zile: de ce soldatii, care pana acum il aparau, astazi il dau afara din casa? O intrebare la care va gasi un raspuns intr-o buna zi, raspuns care va cantari probabil greu in balanta deciziei de a se inrola in armata in care orice tanar israelian visa, pana mai ieri, sa slujeasca.

Sa traiti, dar nu pot sa execut ordinul!

Nu de putine ori comandantii israelieni au trebuit sa se confrunte cu reactii de genul acesta. Si chiar daca nu au fost rostite, gandurile i-au framantat pe multi tineri si tinere purtand uniforma militara, unii dintre ei copiii celor pe care urmau sa-i evacueze. Drame personale care lasa grave amprente in sufletul adolescentilor. De aici, lacrimile, prabusirea efectiva in nisipul fierbinte, retragerea in bratele camarazilor pentru a masca in fata obiectivelor de filmat ceea ce nu pot minti atunci cand se privesc in oglinda sau cand trebuie sa confrunte privirile, strigatele, urletele si blestemele evacuatilor.
Daca cei care trebuie sa-si paraseasca locuinta se descarca prin reactii verbale sau violente, adolescentii acestia sunt cei mai loviti psihic, obligati fiind, asemenea unor automate, sa execute ordine cu care multi dintre ei nu sunt de acord. Ei sunt tinta rugamintilor fierbinti sau amenintatoare ale mamei care-si expune copilul de cativa anisori armelor, ei sunt cei muscati, loviti, desfigurati cu acid, mainile lor trebuie sa smulga trupuri inlantuite si doar buzele sunt cele care stiu si tin secret adevarul sufletelor greu incercate, absorbind discret lacrimile sarate.

Pasul cel mare

E drept, toata lumea recunoaste, direct sau nu, ca primul ministru Ariel Sharon a reusit sa puna in aplicare cel mai ambitios plan, riscand totul: cariera politica, prieteni, relatii si, nu in ultimul rand, viata. Dar pariul cu istoria a fost tinut. In ochii majoritatii colonistilor el, sustinatorul infocat pana mai ieri al colonizarii, este un tradator. Asa cum tradator a devenit si fostul premier asasinat Itzhak Rabin, care “a semnat pactul cu Diavolul”. “Evreii expulzeaza evrei”, “Nazisti”, “Exod in secolul XXI”, “Tradarea Tarii Sfinte”, iata numai cateva dintre sloganurile care au insotit fiecare manifestare a colonistilor impotriva retragerii din Gaza. Expresii preluate de colonistii care se opun evacuarii. Este oare factorul religios principala cauza a revoltei colonistilor? Parasirea unei case in care ai trait 10, 20 de ani, lasarea in urma a rodului muncii tale sunt motive suficiente pentru urletele si crizele de isterie aproape colectiva pe care programele TV din intreaga lume ni le-au oferit non-stop? La o prima vedere, da. Si este logic. Dar viata poate fi luata de la capat. Oricand si oriunde. Ce se intampla insa in realitate? De unde aceasta disperare majora? Ce o genereaza?
Milioane de dolari s-au introdus in aceste teritorii de guvernul israelian dupa “razboiul de sase zile”, cand aceste pamanturi au intrat in stapanirea statului Israel. Milioane de dolari si miliarde de sperante au fost investite din momentul in care colonizarea a devenit politica de stat, iar oamenii au fost indemnati sa se stabileasca in aceste zone. Dar nu poti convinge pe nimeni, decat daca este nebun, sa vina cu intreaga familie si sa fie vecin cu palestinienii, care-i catalogau de atunci drept cuceritori, stapanitori pe nedrept ai pamanturilor lor. Intotdeauna, de cand lumea si pamantul, exista o metoda sigura de a convinge: banul. Si astfel, noii veniti in Israel, dezorientati de contactul cu o lume noua, in care totul li se parea scump, in care normele societatii israeliene le apareau ciudate, in special pentru cei veniti din foste tari comuniste, acceptau imediat propunerea guvernului israelian, veneau in aceste teritorii, unde plateau pentru casa un sfert din pretul unui apartament in Israel. Sa nu mai vorbim de imprumuturi bancare imense nerambursabile dupa cinci ani, reduceri mari la taxele municipale, ajutoare financiare si materiale pentru inceperea unei afaceri si, mai presus de orice, cea mai ieftina mana de lucru din lume: la inceput palestinieni, iar ulterior, cand lucrurile s-au inrautatit si terorismul a luat amploare, chinezi, vietnamezi, thailandezi etc. Si aceasta politica a continuat pana in momentul declansarii actualului plan de evacuare. Sa mai notam ca, dupa amploarea actelor teroriste, in jurul coloniilor au fost instalate baze militare care-i pazeau pe locuitori, ajungand, dupa unele estimari, exagerate ce-i drept, la cate un militar pentru fiecare colonist. Mai mult decat atat. Prezenta lor pe linia frontului i-a transformat in privilegiatii mass-media. Si astfel, asemenea oricarei vedete care dispune de toate avantajele, chiar daca uneori au platit un pret greu, fiind obligati sa-si conduca pe ultimul drum nu numai un membru al familiei ucis de teroristi, ci adeseori familii intregi asasinate cu o rafala de mitraliera, s-au complacut, s-au eternizat, convinsi ca totul li se cuvine, in calitatea lor de “martiri”. Martiri platiti bine de tot, in timp ce in Israel multe persoane care nu au ce manca au cazut prada teroristilor, iar familiile lor se lupta in continuare in justitie pentru a primi ajutorul de rude ale victimelor actiunilor antiisraeliene.
Un factor ingrijorator l-a reprezentat si fenomenul amplificarii prezentei in zona a ultrareligiosilor. Sositi aici fie pentru a scapa de saracia cartierelor ultrareligioase, fie din fanatism, fie din pur spirit de aventura, toti, fara nici o exceptie, au devenit papusile partidelor religioase, care i-au folosit in spirit propagandistic, amplificand la maximum un fanatism adeseori de suprafata. Si astfel, pastrarea teritoriului “Marelui Israel” din timpurile biblice, teorie anacronica, rupta de realitatea zilelor noastre, a devenit stindardul luptei impotriva dezangajarii. Si te intrebi, din nou, oare merita sa-ti sacrifici familia si propria ta viata pentru niste avantaje financiare, ce-i drept, imense?
Pe de alta parte, trebuie inteleasa disperarea lor. Nu numai pierderea tuturor avantajelor ii aduce in pragul unor gesturi necugetate, ci mai ales frica de viitor. Marea lor majoritate sunt oameni trecuti de 40 de ani, oameni care, in afara de dezavantajul varstei, nu au nici meserii competitive pe piata israeliana, ea insasi suprasaturata. Ce vor face? Cum se vor integra? Este ciudat ca un cetatean israelian sa devina dupa zeci de ani nou-venit in propria lui tara. Ca sa nu mai vorbim de prapastia culturala, societatea fostilor colonisti fiind total diferita de tumultuoasa, liberala si adeseori inconstienta societate israeliana. De parca nu era de ajuns discrepanta dintre religiosi si laici, dintre israelieni si rusi, acum se profileaza un nou soc. Peste 8.500 de persoane marcate psihic, de oameni care se considera tradati, parasiti de israelieni, de guvern, de comunitatea internationala vor trebui sa accepte regula jocului si sa mearga inainte.

Sharon tradator?

A tradat Ariel Sharon? O intrebare stupida si o acuzatie lipsita de fond. Premierul israelian este un adevarat personaj de tragedie elena, atat prin marile transformari prin care a trecut in ultima perioada, cat si prin dramele personale care l-au marcat. Da, e drept, Ariel Sharon a fost unul dintre ferventii sustinatori ai colonizarii. E drept, Ariel Sharon s-a aflat mult timp in tabara “durilor” de dreapta. Dar, si acest lucru este important, actualul prim-ministru israelian s-a dovedit un mare vizionar politic care a stiut, la timpul potrivit, sa-si arunce pe umeri mantia realitatii, sa se rupa din corsetele anchilozarii ideologice si sa se arunce in valurile istoriei Orientului Mijlociu pentru a o schimba. Si, contrar tuturor pronosticurilor, a reusit. Marea operatiune a iesirii din Gaza, cu toate dramele ei, este dovada concreta a justetei viziunii acestui om politic. Atat el cat si intreaga lume sunt constienti de faptul ca acesta este un mic pas catre pace, care nu va rezolva nici constituirea statului palestinian si nici statutul Ierusalimului. Dar este un pas important, fiindca, dupa atatia ani de zile, doi lideri ai unor popoare aflate intr-o lupta pe viata si pe moarte si-au dat mana pentru a realiza un deziderat.

Gaza, mon amour

In curand, palestinienii vor fi singurii stapani ai Gazei. Ce vor face ei, cei care nu au reusit cu miliardele de dolari primite ajutor in ultimii ani sa construiasca nimic? Ba, mai mult, aproape mor de foame. Ce-i drept, pana mai ieri, dadeau vina pe “ocupatia israeliana”. Astazi aceasta mare scuza a disparut. Ministrul palestinian al Afacerilor Sociale, Mohamad Dahlan, s-a intalnit recent in Gaza cu investitori palestinieni si, aratand inspre fosta colonie Nitzanim, si-a exprimat speranta ca acolo se va ridica portul comercial al Gazei. Planuri, idei nu lipsesc niciodata. Asa cum nici banii nu vor lipsi, Comunitatea Europeana, fratii arabi si, iata, recent, SUA grabindu-se sa verse miliarde de dolari, in speranta ca ceva se va ridica pe malul Mediteranei palestiniene. Israelul la randul lui a cedat in fata tuturor cerintelor palestinienilor: libera circulatie a marfurilor si persoanelor, libera circulatie navala si aeriana, totul pentru a veni in intampinarea unei paci durabile. Ce-i in mintea palestinianului de rand e cam greu de stiut. Un lucru este insa sigur. In marea lor majoritate, oamenii vor pur si simplu sa traiasca linistiti, sa-si ingrijeasca familia si sa faca o baie in mare pentru a uita de tot si de toate.

Interviu cu RODICA RADIAN-GORDON, ambasadoarea Israelului la Bucuresti
Un prim pas catre pace

Retragerea din Gaza este o decizie fara precedent in istoria recenta a Israelului. In ce fel va contribui retragerea la procesul de instaurare a pacii in regiune?
Saptamana trecuta Israelul a inceput dezangajarea din Fasia Gaza si din Nordul Samariei, incheind cei 38 de ani de prezenta civila si conducere militara in aceasta zona. Speram sincer ca aceasta miscare decisiva va crea o realitate stabila, mai putin violenta cu vecinii palestinieni, ce va duce in final la un acord de pace in Orientul Mijlociu. Intr-adevar, Israelul vede in aceasta un tel vital, asumandu-si mari riscuri, fiind pus chiar in fata unei traume nationale pentru a-l atinge. Si legat de aceasta doresc sa subliniez ca, desi este o actiune de mare amploare, evacuarea locuitorilor asezarilor se desfasoara fara incidente majore, atat armata, cat si locuitorii dand dovada de retinere si intelegere a situatiei. Decizia de a ne dezangaja in mod unilateral din Fasia Gaza si din Nordul Samariei a fost luata de premierul Ariel Sharon inca in decembrie 2003, in perioada in care Israelul nu avea un partener de discutii de partea palestiniana. Desi realitatea s-a schimbat in ce priveste Autoritatea Palestiniana, doresc sa subliniez ca acesta este un pas unilateral caruia nu-i vor urma alti pasi unilaterali.
Totusi, dezangajarea poate reprezenta o prima faza in ceea ce ar putea fi o noua era catre pace. Insa, odata ce prezenta israeliana va fi indepartata, atentia se va indrepta asupra a ceea ce palestinienii vor si pot sa faca in teriorul intrat acum sub controlul lor absolut. Este imperativ necesar ca palestinienii sa lupte impotriva terorismului, sa realizeze reforma din serviciile de securitate si sa dezarmeze gruparile militante gen Hamas si Jihadul Islamic.
Primul ministru al Israelului a subliniat faptul ca retragerea va contribui la intarirea securitatii Israelului. A primit premierul asigurari din partea organizatiilor palestiniene ca vor renunta la atentatele teroriste? Cum se va materializa intarirea securitatii, cata vreme Hamas a declarat ca isi va extinde actiunile in Cisiordania? Premierul Sharon a declarat de mai multe ori ca dezangajarea a fost gandita ca un pas ce va permite o consolidare a sigurantei Israelului si diminuarea frictiunilor cu populatia palestiniana. Insa Israelul nu va tolera acte de terorism si asteptam ca aceste eventuale atacuri sa nu fie tolerate de nimeni in lume. Speram ca si liderii Autoritatii Palestiniene in frunte cu Mahmud Abas isi vor indeplini obligatiile lor.
Indeplinirea acestor obligatii va permite reluarea negocierilor de pace intre Israel si palestinieni, asa cum este prevazut in Foaia de parcurs. Daca insa conducatorii palestinieni vor permite continuarea atacurilor, Israelul va intreprinde pasii necesari pentru a-si apara populatia. Israelul recunoaste ca Autoritatea Palestiniana nu va reusi intotdeauna sa impiedice atacurile, dar cere ca aceasta sa faca toate eforturile pentru a le preveni.
Dupa retragerea din Gaza, Israelul va reveni la etapele Foii de parcurs in reinstaurarea pacii in zona?
Dezangajarea este un pas unic, gandit la un moment dat, care a avut ca scop crearea unei alte atmosfere in regiune, pentru a ne permite sa iesim din impasul in care ne aflam la sfarsitul anului 2003 si in 2004.
Nu putem dupa dezangajare sa trecem direct la discutarea statutului final, deoarece dezangajarea nu face parte din Foaia de parcurs. Numai dupa asumarea responsabilitatilor de catre Autoritatea Palestiniana, asa cum este prevazut in prima etapa a Foii de parcurs, vom putea progresa si catre celelalte etape ale Foii de parcurs, si anume - negocierile. (A.G.)

MICHAEL FINKENTHAL
Gaza, august 2005

Cine stie ce se va mai intampla intre data la care scriu aceste randuri si data aparitiei articolului. Evenimentele pot influenta semnificativ cursul procesului politic; intr-atat incat reflectiile de astazi asupra situatiei pot fi lipsite de sens maine, in ciuda perceptiei ca analiza politica serioasa se ridica deasupra contingentului si reuseste sa descrie in termeni logici o “stare de fapt”.
Publicul din Romania este foarte bine informat in ceea ce priveste activitatea de pe teren. Am citit zilele acestea cotidianele care apar la Bucuresti (binecuvantat fie Internetul!) si am constatat ca, in esenta, tot ce se difuzeaza la Ierusalim sau la New York este si la indemana cititorului roman. Desigur, accentele sunt foarte dependente de geografie: in Israel, caracterul dramatic al evacuarii - violenta adesea - a unor asezari evreiesti conduce la asociatii istorice foarte diverse, de la Samson si lupta sa cu locuitorii Gazei in timpuri preistorice si pana la cel de-al doilea razboi mondial sau la evacuarea coloniilor din Sinai, in urma cu mai bine de douazeci si cinci de ani. In America, imaginile retragerii (evacuarii?) concureaza cu excesul de violenta mediatizata, care este painea cea de toate zilele a consumatorului de stiri de aici. Pe de alta parte, comentariile sunt reci (in ziarul Washington Post, ieri, Jim Hoagland scria un articol intitulat Politics as Theater); tendinta generala este de a integra acest proces cu acela, mult mai important din punctul de vedere american, al razboiului din Irak si al strategiei pe termen lung fata de lumea araba. Lucrurile par simple in planul analizei politice: retragerea din Gaza este un pas extrem de semnificativ inspre rezolvarea conflictului israelo-palestinian. Acesta va fi urmat de o retragere din majoritatea teritoriilor ocupate in Cisiordania, dupa care un stat palestinian va fi format in aceste teritorii. Speranta este ca in decursul acestui proces se vor rezolva doua probleme spinoase, conditie sine qua non pentru o solutie viabila: problema Ierusalimului (va fi orasul re-divizat?) si problema refugiatilor palestinieni (cati vor avea dreptul de a reveni la casele parasite in 1948?). Asa gandeste majoritatea populatiei in Israel, asa crede si primul ministru actual, Ariel Sharon, care cu doar cinci ani in urma era campionul politicii bazate pe extinderea sine die a situatiei create dupa Razboiul de Sase Zile (1967), care a condus la anexarea teritoriilor palestiniene (iordaniene de fapt, un stat palestinian n-a existat niciodata) si a Platoului Golan. Ce gandeste populatia palestiniana este greu de stiut; retorica oficiala a autoritatilor, care reprezinta doar una din multele organizatii in care sunt grupati palestinienii (ce-i drept, pe cea mai mare), pare a se orienta in aceeasi directie. Cel putin cand este expusa in limba engleza. In araba, de multe ori ea este mai apropiata de aceea a organizatiilor extremiste, fie ele religioase, ca de exemplu Hamas, sau laice, ca Frontul National-Popular. Exista cu siguranta un numar de lideri locali care ar fi de acord cu o solutie de compromis. Ii auzim uneori in public, dar nimeni nu stie cati soldati au acesti generali firavi.
Scenariul seamana cu cel descris de Ehud Barak - cine isi mai aduce aminte de el astazi? - in campania sa electorala de la sfarsitul anilor nouazeci. Atunci se parea ca problema va fi transata repede si definitiv. Cand tratativele au esuat intr-o noua intifada palestiniana, s-a spus ca Arafat ar fi fost vinovat, ca presedintele Clinton nu a fost destul de insistent si ca Barak, pe de alta parte, a fost prea insistent. Un fapt este sigur: israelienii au crezut intr-o solutie de compromis care poate fi obtinuta prin tratative. Palestinienii, daca au crezut intr-o solutie de compromis, au fost convinsi ca ea poate fi negociata mai avantajos prin violenta (stim acest lucru fiindca in politica - mai mult ca in orice alt domeniu - the proof is in the pudding). Intifada, moartea lui Arafat, razboiul din Irak au readus in actualitate ideea solutiei de compromis: doua state intre Marea Mediterana si raul Iordan.
Daca lucrurile sunt atat de simple, de ce sunt ele totusi atat de imposibil de complicate? Pentru ca, spre deosebire de conflictele de idei descrise in manualele de stiinte politice si in articole de fond savante, in realitatea imediata se infrunta oameni care au interese, mentalitati si traditii culturale extrem de diverse. Lucrurile pot fi analizate, desigur, din unghiuri diferite: conflictul poate fi vazut ca fiind unul dintre o societate occidentala, capitalista, avand o structura democratica, si una orientala, lipsita de traditie democratica, bazata mai degraba pe structuri tribale. Sau acela dintre doua religii, care se exclud reciproc tocmai fiindca impartasesc o origine comuna. Multi definesc conflictul ca fiind acela intre doua nationalisme defazate in timp: sionismul colonizator al evreilor fata de nationalismul eliberator al palestinienilor. Exista putin adevar in toate aceste interpretari. “Adevarul” situatiei concrete insa scapa acestor analize. Fiindca nu exista un singur adevar, asa cum nu exista o singura solutie a problemei.
Ce se va intampla in continuare? In Israel, guvernul lui Sharon este foarte fragil si probabil ca nu va rezista “socului Gaza”. Nethaniahu, unul din liderii alternativi ai partidului majoritar de dreapta (Likud), a inteles ca, pentru a reveni la presedintia guvernului, trebuie sa paraseasca corabia care se scufunda si a demisionat din functia de ministru de Finante, cu cateva zile inainte de inceperea retragerii. La viitoarele alegeri va fi probabil din nou principalul candidat al partidului sau, gratie voturilor colonistilor dezamagiti. Socialistii vor ramane slabi din punct de vedere electoral, cu toate ca retragerea din teritoriile ocupate are potentialul de a reactualiza unele din problemele sociale acute ale tarii, uitate in vremuri de restriste. Diviziunea intre diferitele sectoare religioase poate sa se accentueze, avand in vedere luarile de pozitie extreme (si uneori extremiste chiar) ale partidului national-religios. Opiniile sunt impartite in Israel, unii sustin ca, in ciuda imaginilor teribile, populatia, in marea ei majoritate, accepta retragerea; altii se intreaba ce se va intampla peste doi-trei ani, cand tinerii evacuati astazi din Gaza si cei care au venit de peste tot in Israel ca sa-si manifeste solidaritatea cu ei vor trebui sa se prezinte pentru serviciul militar?
Ma opresc aici: un proverb (pe care-l traduc aproximativ din ebraica) spune ca profetia este data doar nebunilor…

Columbia, 19 august 2005