Belarus – revoluția amânată

La începutul anului 2012, un libian care nu ascundea că fusese apropiat de Seif Al Islam, delfinul succesor al lui Gaddafi, îmi spunea, când Libia tocmai intrase în era post-Gaddafi: „Ah, ești român! Gaddafi a fost foarte supărat pe voi. Foarte supărat că l-ați omorât pe Ceaușescu. A văzut că toți l-au părăsit și a fost executat. Doar execuția lui Saddam l-a mai îndurerat atât de mult”. Și asta probabil nu pentru că ambii lideri, român și libian, fuseseră la vânătoare împreună sau pentru că ar fi fost amici sau se simțeau afini ideologic. Ci, probabil, pentru că Gaddafi a realizat că nu se putea baza pe armată și pe alte instituții care au trecut de partea poporului când regimul a încercat să se mențină la putere prin represiune violentă. O lecție cu multiple semnificații și acum.

Aceasta nu l-a împiedicat pe Gaddafi să se agațe de putere și să sfârșească poate mai teribil decât omologul său român. Dar asta după mai bine de 20 de ani, când un alt domino regional, similar colapsului regimurilor comuniste din timpul prăbușirii zidului Berlinului, Primăvara Arabă, și-a făcut simțită unda de șoc în Libia. Liderul libian nu a folosit în 2011 armata împotriva rebelilor din Benghazi și din alte orașe. A dezvoltat în paralel o armată privată, direct loială liderului și ruptă de restul societății, care l-a apărat până la capăt, după zece luni de confruntări armate în care nu exista altă cale de urmat decât să alegi una dintre taberele beligerante.

Gaddafi a înțeles că putea fi în locul lui Ceaușescu. Cum poți să te menții la putere ca lider autoritar etern? Aceasta este povestea pe care o scriu și rescriu în istoria omenirii toți cei ce conduc prin forță, frică și înconjurați de o camarilă unită de interese diferite de cele ale populației.

Liderii care se consideră providențiali și mențin regimuri autoritare sau regimuri prădătoare, bazate pe privilegii împărtășite de un grup favorizat care vrea să se mențină la putere, au învățat în ultimii 30 de ani din experiența lui ’89, a protestelor și revoluțiilor din Georgia, Serbia, Ucraina, Moldova, Iran, Tunisia, Sudan, Egipt etc. Au învățat din experiențe similare și s-au adaptat, fără a-și modifica ADN-ul, ci doar prin ajustarea tehnicilor de supraviețuire.

I. Manual contrarevoluționar

Putem spune că metodelor de nesupunere civică și revoluție non-violentă ale lui Gene Sharp li s-a răspuns cu un contra-manual izvorât și testat în practică nemijlocită care s-ar putea numi: „Cum să înăbușim în fașă revoluțiile și să rămânem la putere”.

Nu „sit it out” e reacția celor la putere în regimuri axate pe supraviețuire în fața protestelor masive – să lăsăm să treacă valul contestatar post-electoral și să obosească oamenii protestând. Acesta nu va trece neapărat de la sine. Nu e vorba aici de așteptare pasivă, ci de regimuri care lucrează activ și concomitent pe cel puțin trei paliere:

1. Menținerea unității elitei politico-economice care profită de pe urma regimului. Coeziunea se forjează simultan cu trei tipuri de frici. Prima, arma fricii de alții: elita en place va avea de pierdut ireversibil și iremediabil de pe urma schimbării de regim (lustrație, pierdere a accesului discreționar și preferențial la fonduri și avantaje). A doua, arma fricii față de regimul din care fac parte: lipsa de loialitate va fi sancționată imediat și cu repercusiuni directe asupra întregii familii. A treia, prin vehicularea temerilor de intervenții străine care schimbă paradigma de guvernare (o temere indusă și populației, în paralel). Scopul este durificarea nucleului conducător pentru autoconservare, autoapărare și prezervare („opoziția nu are șanse și oricum răsturnarea de situație ne va fi dezavantajoasă”) și diseminarea unei narațiuni paralele în sânul populației despre originea, obiectivele și efectele protestelor.

2. Folosirea forței fără a crea martiri. Menținerea disuasivă a unui nivel ridicat al fricii, dar fără ca forța excesivă să îi mobilizeze revoluționar pe cei ce ezită sau să trezească un nivel de repulsie care să acopere frica de repercusiuni individuale iminente. Brutalitatea vizibilă, dar selectivă a forțelor speciale trebuie să mențină ideea de cost ridicat al participării la proteste, însă nu trebuie ca revelarea lor in social media și televiziuni să coalizeze societatea împotriva regimului. Violența mai subtilă, subterană, arestările masive noaptea, anchetele „ferme”, dispariția unor protestatari, arestarea sau deportarea liderilor, toate acestea fac ca numărul celor mai hotărâți să scadă pe stradă și să acționeze ca un inhibator pentru restul. În timp, cei organizați, uniți de interese comune, cu acces la resursele statului și mai hotărâți câștigă și își păstrează o pretinsă aură de legitimitate.

3. Apel psihologic la fricile oamenilor față de plonjare în necunoscut, față de incertitudinile unei tranziții, invocând haosul din țările vecine unde aparent revoluțiile colorate nu au adus, conform retoricii des repetate, decât declin economic, subordonare, haos și dezordine și nu libertăți, drepturi, justiție socială, modernitate și progres. Nu numai conservatorismul unor segmente de cetățeni este exploatat, dar se previne unirea societății împotriva regimului prin crearea și adâncirea de clivaje și divizarea societății în tineri vs persoane în vârstă, pro-occidentali vs naționaliști sau nostalgici sovietici, intelectuali vs muncitori, elite locale vs cei educați afară sau folosirea factorilor etnici sau confesionali.

Un corolar tot tridimensional este menținerea disipării și caracterului amorf, fără lideri, al protestelor în contrast cu solidificarea unității aparatului de stat și în paralel cu alimentarea temerilor și îndoielilor oamenilor de rând. Evident, sprijinul exterior poate ajuta pentru susținerea regimului (în paralel cu acuzarea altor forțe uneltitoare ostile din afară), dar desigur acesta poate veni cu un preț dincolo de imediatul supraviețuirii regimului.

II. Memento ’89, memento 2009

Evenimentele din Belarus aduc aminte și de România lui 1989. În primul rând, pentru că liderii celor două țări se credeau stăpânii iscusiți ai unui joc geopolitic abil al neatârnării și menținerii echilibrului și a unei punți între Est și Vest, între Uniunea Economică Euroasiatică și UE prin proclamarea independenței și nealinierii, drept garanție a nedizolvării în niciunul dintre grupuri. Evenimente revoluționare pot zgudui această suspendare între lumi, înclinând balanța, nu neapărat în aceeași direcție. În Belarus au existat presiuni pentru adâncirea până la consecințele sale ultime ale Uniunii Rusia-Belarus. În al doilea rând, gândul ne duce la România decembristă, nu atât pentru că oamenii și-au huiduit liderul după ani de umilințe îndurate și după ce aproape toți ceilalți din regiune și-au scuturat regimurile anacronice înaintea lor. Mai curând, pentru că prăbușirea regimului a venit când armata a trecut de partea protestatarilor, un scenariu evitat cu abilitate de Minsk sau ținut ca opțiune ultima ratio a regimului.

Două bariere au fost cheie în România în 1989, ca și în alte țări în momente de cotitură istorică: bariera fricii, când oamenii au început să creadă că regimul nu doar trebuie, dar și poate să cadă, și bariera decenței în fața violenței excesive: când armatei, formată din recruți, i-a fost ordonat să tragă în populație și când oamenii sistemului au fost puși în fața situației extreme de a sprijini activ un regim care își ucide propriii cetățeni.

Nu doar în Libia lecția învățată în decembrie 1989 a fost să nu te bazezi pe armată. Și Saddam, care dezvoltase armata pentru a susține războiul de 8 ani cu Iranul și în ocuparea Kuweitului, înțelesese că trebuie să își întărească și trupele speciale. Fedayyenii loiali lui Saddam și divizarea societății în clanuri și comunități articulate etnic și confesional, mai curând decât pe o cetățenie modernă, semănau cu strategia lui Gaddafi.

În iunie 2009, regimul teocratic din Iran părea pierdut. Proteste masive cuprindeau Teheranul și alte orașe. Momentul declanșator al revoltei a fost oferit tot de alegeri percepute drept necredibile. Protestele masive au fost suprimate după două-trei luni intense și alte două-trei luni de proteste sporadice, mocnite. Nu au scăzut în intensitate pur și simplu prin epuizarea mișcărilor civice. Stâlpii regimului, în special Gardienii Revoluției și forțele paramilitare Basij, au făcut front comun și au dezvoltat tehnici de înăbușire eficientă a protestelor, printre care: identificare în filmări a „elementelor active” ale protestelor de stradă, arestarea lor noaptea, intimidarea liderilor și familiilor lor, dispersarea violentă a manifestanților, bruierea semnalului de internet și telefon, procese sumare și exemplare, controlarea spațiului mediatic, închiderea universităților, propaganda care să disemineze îndoieli și care să acrediteze interpretări și realități paralele, contra-demonstrații și marșuri.

III. Sistemul de privilegii și cointeresare

În aceste cazuri, atitudinea pilonilor pe care se sprijină regimul este cheia supraviețuirii sale, dar nu separat față de ceilalți doi factori. Totuși, dacă pilonii regimului își negociază sau își asigură singuri un viitor într-un alt regim, liderul este pierdut, iar regimul se poate „reinventa” cu eșaloanele inferioare împinse în față sau poate influența masiv noua orânduire. Este ca și în alte țări din spațul fost sovietic, unde de regulă totul gravitează în jurul unui lider, dar de fapt depinde în mod capital de masa celor cointeresați.

Începând cu 1928, Stalin, simțind că regimul comunist este încă fragil după 11 ani de la Revoluția fondatoare, după patru ani de la moartea liderului fondator, Lenin, dar și pe fondul colectivizării și industrializării forțate și al epurărilor (ce anunțau Marea Teroare din 1937-1938), a sporit numărul celor a căror bunăstare și statut social mai ridicat depindeau în mod direct de supraviețuirea regimului sovietic. Era vorba de cinci-șase milioane de noi funcționari (pe lângă liderii sovietici, cele trei milioane de membri de partid și muncitorii din fabrici) care au fost fidelizați febril, devenind apărătorii ordinii sovietice prin accesul la beneficii și recompense precum apartamente, salarii mai mari, magazine speciale cu circuit închis, vacanțe în case de odihnă ale partidului etc. Un sistem al privilegiilor și recompenselor menit să întărească adeziunea și susținerea regimului de către cei direct cointeresați în menținerea lui, reprodus după război și în țările-satelit, comuniste, din Europa de Est, așa cum bine știm în România.

În Belarus nu este vorba însă, ca în Irak sau în Libia, de falii etnice și confesionale care orânduiesc echilibrul raporturilor de forțe interne. Miza în regimurile al căror scop sunt supraviețuirea și conservarea avantajelor este proiectarea iluziei stabilității și a unei relative dezvoltări care să camufleze libertățile și drepturile înăbușite. Este vorba de jocul șiret, dar nu inteligent, de a îngădui unele drepturi, dar de a le îngrădi pe majoritatea. Este vorba de pretinsa compensare a limitărilor democratice cu beneficiile așa-zisei ordini, ale liniștii, ale curățeniei și mai ales propagarea fricilor de sabotori interni, spioni externi și o perpetuă stare de asediu ce ar reclama unitatea internă pentru a evita presupusul colaps și degringolada economice. Cimentarea unei societăți cu astfel de himere este executată când privilegiile unora sunt clare și aspirațiile majorității îngrădite nu pot dura la nesfârșit. Nu a durat nici în România, când „mămăliga a explodat” după decenii de obediență și supunere oarbă, așa cum poate relația românilor cu autoritățile comuniste era percepută în afara țării înainte de 1989. Sau, din perspectiva celor mai mulți din români captivi în interiorul unui stat autoritar bazat pe frici, de așteptare a momentului când va fi posibil să scăpăm de un regim în care doar cei ce aveau de profitat de pe urma lui „mai credeau”, doar în mod interesat.

IV. Spațiu de confluență/ concurență/ confruntare

Dimensiunea geopolitică este dată de prezentarea situației din Belarus drept o confruntare strategică pentru influență între Europa și SUA versus Rusia, în spațiul mai larg de confluență dintre două blocuri politice mari în spațiul de la Marea Baltică până la Marea Neagră și Caucaz. Aceasta, cu toate că în Minsk și în alte orașe schimbarea nu este cerută cu steagul UE fluturând pe străzi, ci cu vechiul steag național al Belarusului.

Este în fond și un refuz indirect de a accepta caracterul autentic al protestelor populare, asumând și insinuând că sunt instigate și manipulate exogen. Evenimente din țări vecine Belarusului au fost văzute de unii drept un complot occidental având ca efect lovituri de stat ce au răsturnat regimuri constituționale, generând un presupus haos în era unor noi regimuri aservite Vestului, guvernări confuze, ineficiente și capturate de extremiștii de dreapta.

Mai mult, aceiași încă nu văd în aceste țări reformele neechivoce care să eradicheze corupția și să confere încredere oamenilor într-un viitor prosper și demn, ci doar compromisuri care să asigure perpetuarea oligarhiei. Alții văd desigur un drum anevoios, dar gradual și progresiv spre pluralism politic și transformări democratice în unele state foste sovietice și, poate, aspirații similare în Belarus.

V. Dificila navigare diplomatică

Vestul generic pare hotărât să mențină balanța dintre recunoașterea aspirațiilor cetățenilor belaruși și evitarea unor consecințe nedorite ale unei poziții de încurajare fățișă care ar putea suscita atât chestiunea suveranității și neamestecului în treburile interne, cât și evitarea capcanei „self-fulfilling prophecy”, a profeției adeverite ex post prin alimentarea retoricii că protestele sunt orchestrate de Vest. Pentru a naviga între acest risc (care ar putea justifica o intervenție mai directă a altor actori) și riscul de a fi percepuți drept exprimând doar preocupări profunde care nu țin loc de acțiune, țările europene vor adopta sancțiuni individuale împotriva celor considerați actori-cheie în represiunile din ultimele șase săptămâni.

Sancțiunile sunt deja acompaniate de un crescendo al declarațiilor și pozițiilor axate mai ferm pe respectarea drepturilor omului și drepturilor constituționale ale cetățenilor, indicând împreună costurile politice ale imixtiunii celor care acuză acum vocal tocmai ingerințele externe de care par a fi tentați. E o poziție defensivă care dorește să iasă din corzi, dar care nu poate acoperi complet și situația în care această ingerință este făcută prea puțin la lumina zilei și cu acordul tacit al autorităților.

Dacă jocul diplomatic și calculul geopolitic nu sunt surprinzătoare prin prudența și gradualismul lor, este însă surprinzătoare lipsa de empatie a societăților civile din țări unde majoritatea populației are încă experiența directă a acțiunilor represive și regimurilor închise. Cu 30 de ani în urmă, oamenii din Europa de Est așteptau solidaritatea internațională. Desigur, destinul Belarusului este în bună măsură în mâinile cetățenilor săi. Aceasta, dacă, bineînțeles, aceștia se pot exprima și manifesta neîngrădit și nu au mâinile legate, așa cum românii le aveau până să depășească fricile care îi țineau încătușați până în 1989. În România, au avut loc solidarizări publice timide și reacții sporadice de susținere a protestelor. Nivelul politic părea chiar mai avansat decât acțiunea societății, ceea ce e un caz rar.

VI. Scenarii deschise; orizont îngustat

În Belarus, unde intersecția dintre factorii care pot defini scenariile probabile este complexă, finalul este deschis. Belarusul încă poate urma multe direcții. De la durizarea și coagularea instituțiilor de forță și a siloviki în jurul liderului, la debarcarea liderului, dar asigurarea unui succesor care să apere privilegiile existente, la coabitarea oamenilor fostului regim și a liderilor protestatarilor într-o tranziție cu destinație nesigură. „Scenariile extreme” din perspectiva modalităților și consecințelor par însă mai puțin probabile după 44 de zile: confruntarea armată cu populația, intervenția trupelor străine, dar și triumful imediat și total al protestatarilor. Evoluțiile controlate devin proporțional și simetric mai probabile.

Am putea vedea, dacă se intră în grila transformării, o instabilitate socială, incertitudine politică și declin economic, care să justifice o revenire a eșaloanelor doi și trei din regimul răsturnat și, astfel, o „revoluție confiscată”. Dacă Lukașenko ar fi făcut uz de forță excesivă armată, pierderile umane ar fi determinat probabil instituțiile-cheie să își reevalueze opțiunile și să își asigure dominarea pe alte căi, într-un nou regim. Dar aceasta, într-un grup de scenarii care își imaginează schimbarea imediată la vârf.

Într-un scenariu de schimbare sau, în cel interimar, de aparentă primenire, va fi exploatată probabil instabilitatea tranziției pentru a salva situația cu experiența oamenilor vechi încorporați în noul regim pe care îl fac tot „vechii”, prin practicile și valorile cu care îl repopulează pentru a-și asigura continuitatea la cârmă. Și aici revoluția amânată din Belarus poate semăna cu revoluția confiscată din România începutului de ani ’90.

Aici ar putea interveni și experiența recentă din Egipt. În perioada post-Mubarak, alegerile democratice au adus la putere opozanți religioși ai fostului regim. După o perioadă de experimentare a democrației, în care aceasta a fost prezentată ca sinonimă dezordinii buimace, iraționalității și impredictibilității, pasul următor a fost să fie implicit abolită drept nefolositoare și periculoasă. Totul, în numele ordinii și stabilității. Sacrificarea libertăților proaspăt dobândite a părut o alegere firească după degringolada socială, economică și politică. În Libia, la puțin timp după 2011, Libya hurra, „Libia liberă”, a devenit sinonim cu „Libia pradă haosului”, lipsei de siguranță. Nevoia de ordine a justificat, ca reacție, denunțarea „libertății fără control”.

VII. Libertate vs ordine – legitimizarea „controlului”

Or, tocmai controlul este ceea ce pretind lideri precum Gaddafi, Saddam etc. Termenii „democrație controlată”, dezvoltare/ modernizare controlată nu sunt întâmplători: tranșează veșnica tensiune în găsirea echilibrului just dintre legitimele aspirații simultane spre libertate și ordine în favoarea controlului presupus de arbitru al puterii asupra celei dintâi pentru realizarea celei de-a doua. Controlul protestelor până la triumful controlului și dispariția protestelor pare a fi o strategie în aceeași logică de a pune în relație antagonică libertatea și ordinea, pentru a forța o alegere impusă în scopul legitimării „controlului” prezentat ca indispensabil.

În Europa Centrală, circa 80% din cei aflați în posturi de conducere politică și în fruntea celor mai mari companii erau în anii ’90 foști lideri comuniști. Reinventarea acestora într-un nou regim nu este nouă. Doar lipsa datelor sociologice și a studiilor aplicate face ca România să nu fi figurat într-o statistică similară, dacă nu superioară.

În Belarus, preluarea puterii de cei ce vor să reinstaureze ordinea, dar în fapt vor realiza restaurația sub o mantie mai puțin contrarevoluționară ar putea avea un aer comun cu recente evoluții din alte țări. De o altfel de contrarevoluție se temeau în fond și liderii bolșevici după preluarea puterii în Rusia, în 1917. Frica de a nu fi suficient de consolidat în fața adversarilor interni sprijiniți din afară a justificat cel mai probabil teroarea din anii ’30 și măsurile radicale ale lui Stalin care au fost menite să prevină brutal tocmai această percepută vulnerabilizare politică, pe fondul apropierii celui de-al Doilea Război Mondial. La acea dată, încă recenta revoluție comunistă putea fi și mai fragilizată de scuturarea unui pom care nu numai că nu prinsese rădăcini prea adânci, dar nici nu făcuse prea multe fructe (din cele promise și așteptate).

Încă nu este clar dacă protestele din Belarus din 2020 vor rămâne în istorie ca o revoluție amânată, pentru că a durat mult până când oamenii din această țară s-au răzvrătit pentru prima oară în perioada post-sovietică sau pentru că lucrurile au reintrat într-un făgaș controlat tot de „foști” care vor rămâne actuali.

Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.