De același autor
Alegeri cu rezultat incert si final deschis
Alegerile incheiate in aceasta duminica pentru desemnarea celor 128 de membri ai Adunarii Nationale libaneze au fost o saga in care caravana electorala s-a deplasat de-a lungul Libanului timp de patru saptamani. La 29 mai, lista lui Saad Hariri, fiul liderului sunit asasinat la 14 februarie, si a principalului sau aliat, druzul Walid Jumblatt, a castigat in Beirut. Al doilea tur a fost castigat in regiunea de sud de Hezbollah si formatiunea prosiriana Amal a presedintelui Adunarii Nationale, Nabih Berri, in timp ce al treilea tur a fost castigat de lista liderului crestin maronit, generalul Michel Aoun. Locurile ramase pentru reprezentarea nordului tarii au fost castigate, conform rezultatelor preliminare ale ultimului tur al scrutinului, din 19 iunie, de lista lui Hariri. Opozitia antisiriana va fi astfel majoritara in Legislativul libanez. Distributia voturilor corpului electoral de 3 milioane de alegatori cu reflexe de votare pe apartenente religioase a fost neclara pana in ultimul moment. Victoria opozitiei, un conglomerat de partide si factiuni sunite, druze si crestine, unite de atitudinea antisiriana si pronationala si imaginea fiului lui Hariri, nu a fost zdrobitoare. Lovitura cea mai grea administrata opozitiei a venit din partea generalului Michel Aoun, care s-a aliat cu tabara prosiriana, desi a luptat impotriva Siriei. Aoun a facut caduca dihotomia dintre pro si antisirienii, mutand centrul de greutate al campaniei electorale pe linia de demarcatie reformatori-conservatori. Acesta a adoptat o retorica populista, tema campaniei sale fiind condamnarea in corpore a elitei politice, eliminarea coruptiei si a nepotismului. Fostul general este perceput drept un lider exilat care nu a fost parte a politicii de compromisuri si a retelelor corupte din ultimii 15 ani, cand a trait in Franta. Ironia este ca aliatii sai sunt exponenti ai regimului prosirian infierat.
Nisipuri miscatoare
Daca ar fi sa descrii sistemul politic al Libanului intr-un cuvant, acesta este “complicat”. Asemenea unei substante chimice sensibile sau a nisipurilor miscatoare, politica libaneza este marcata de incertitudini si instabilitate. Nimeni nu sta pe terra firma. Aliantele si intelegerile politice stau sub semnul efemerului, alegerile incheiate la 19 iunie demonstrand-o cu prisosinta. Daca la masa de ruleta la un moment dat se striga rien ne va plus, in politica libaneza regula dominanta a jocului pare a fi ca totul poate fi schimbat in orice moment.
Exista si tabuuri sacrosancte, precum acordul de la Taif din 1989 (totemul in jurul caruia a gravitat politica libaneza in ultimii 15 ani de la incheierea razboiului civil) si lunga traditie a impartirii puterii de-a lungul liniilor religioase dintre crestini si musulmani. Aceasta situatie atipica trebuie inteleasa in evolutia sa istorica.
Sistem de impartire a puterii
Acordul de la Taif, care a pus capat razboiului civil (1975-1990), prevede mecanismul impartirii puterii intre comunitatile religioase din Liban dupa un algoritm care confera paritate crestinilor si musulmanilor, desi musulmanii au devenit majoritari. Presedintele ales indirect este crestin, primul ministru musulman sunit, presedintele Parlamentului fiind musulman siit. In jumatatea musulmana, sunitii si siitii au fiecare cate 27 de locuri in forul legislativ, druzii 8, alawitii doua. In jumatatea crestina, maronitii au 34 de locuri, ritul grec ortodox 14, ritul greco-catolic 8, ortodocsii armeni 6, iar romano-catolicii 2. Fiecare elector are atatea voturi cate locuri are circumscriptia sa electorala, ceea ce inseamna ca voteaza si pentru reprezentantii celorlalte confesiuni din circumscriptia sa, in intentia de a incuraja moderatii din toate taberele. Votul are loc pe liste deschise. Alegerile au loc in patru duminici succesive.
Acest sistem electoral si de impartire a puterii complicat, dar inclusiv si stimulator pentru incheierea de aliante, reflecta un acord mai vechi, cu radacini in secolul al XIX-lea. Libanul are o traditie indelungata democratica si electorala, dar si una a conflictelor interconfesionale. Primele alegeri au avut loc in 1922, iar din 1943, cand Libanul si-a obtinut independenta, alegerile au avut loc regulat pana la izbucnirea razboiului civil, fiind reluate apoi dupa 1992.
Se pare ca intentia de a modifica legea electorala si de a se impotrivi, initial, extinderii mandatului presedintelui prosirian si crestin, Emile Lahoud, l-au costat pe fostul prim-ministru Rafiq Hariri viata, acesta devenind un martir si un drapel al catalizarii opozitiei antisiriene.
Partide personalizate
Partidele politice din Liban par mai degraba formatiuni amorfe cu finalitati si scopuri politice, organizate ca structuri de interese in jurul unor lideri carismatici. Nu sunt partide in sensul clasic de partid politic de masa, structurat ideologic si programatic, organizat in teritoriu. Formatiunile politice sunt articulate in jurul unei miriade de feude si loialitati tinute impreuna de apartenenta la clanuri si confesiuni. Formatiunile politice libaneze sunt structuri pentru lideri, fiind animate exclusiv de personalitati, nu de programe politice si doctrine. De aceea, toate aliantele sunt imaginabile, usor de desfacut, inconsistent inchegate ideologic, reflectand raporturi conjuncturale. Gruparea lui Saad Hariri nu are un program clar. Acesta, absolvent al Universitatii Georgetown din SUA si beneficiar al transferului de popularitate de la tatal asasinat, este un novice in politica. Este insa moderat si pragmatic, avand sansele cele mai mari sa detina functia politica pe care a avut-o timp de 10 ani tatal sau.
Ramificatii regionale
Itele aliantelor din Liban sunt tesute si urmarite atat regional, cat si international. Iranul, majoritar siit, sustine financiar Hezbollah. Siria se afla sub presiunea izolarii, dar nu si-a pierdut peste noapte sprijinitorii din Liban. Israelul priveste cu atentie peste Linia Albastra de la granita cu Libanul la dezarmarea Hezbollah, care pretinde ca are 12.000 de rachete indreptate impotriva israelienilor si peste 1.000-1.500 de forte paramilitare active. Desi au agende de exercitare a influentei si interese diferite, Franta si SUA au interese comune in indepartarea Siriei din Liban si au cooperat in adoptarea Rezolutiei 1559 in Consiliul de Securitate al ONU prin care se cere retragerea Siriei si dezarmarea Hezbollah-ului (declarata organizatie terorista de SUA in 1997).
Daca Bush-tatal s-a aratat indulgent fata de capturarea Libanului de catre Siria in schimbul sprijinului lui Hafez Al-Assad pentru prima campanie anti-Saddam din 1991, Bush-fiul, intr-un context international diferit, nu se arata la fel de ingaduitor fata de Al-Assad-fiul si de relatia Siriei cu Irakul. Damascul este suspectat ca a reexportat petrol irakian incalcand sanctiunile ONU (obtinand profituri anuale de 1 miliard de dolari) si ca tolereaza reorganizarea partidului Baas irakian pe teritoriul sau. La sfarsitul lunii mai, Irakul a condamnat nevoalat in Consiliul de Securitate al ONU lipsa de cooperare si reaua-credinta a Siriei in impiedicarea afluxului de mujahedini si jihadisti arabi ce tranziteaza Siria spre Irak.
Transformarea Hezbollah-ului
Convertirea fortei militare a Hezbollah, organizatie care domina sudul siit, in forta politica va lua timp. Este de asteptat ca Partidul lui Dumnezeu nu va renunta la arme asa repede.
SUA si Europa, nu inca si Israelul, par sa incline spre optiunea integrarii treptate a militiilor Hezbollah, dar si ale organizatiei Hamas din teritoriile palestiniene, prin acceptarea acestora drept parteneri de discutie in schimbul metamorfozei politice. In parte, pentru ca aceste organizatii vor dovedi prin alegeri ca dispun de o baza si o sustinere populara exprimata legitim prin alegeri, dar si din calcul pragmatic: jucand dupa regulile democratice, aceste organizatii militare se vor transforma radical. In fond, la raison d’être a Hezbollah a incetat sa mai fie evident dupa retragerea Israelului din sudul Libanului, in 2000.
Ramane desigur riscul ca aceste formatiuni hibride militaro-politico-religioase sa perverteasca sistemul democratic si sa il naruie din interior. Sau ca echilibrul politic fragil si complicat din Orientul Apropiat sa fie deturnat de la tendinta actuala, generand o repozitionare in transeele traditionale ale confruntarii, mai familiare multora decat podurile cooperarii.
Pragmatismul libanezilor, conjunctura actuala speciala si presiunile externe sunt elemente de natura sa impuna o refondare a sistemului si sa propuna un nou proiect politic neaxat pe nemesis, pe o justitie retributiva. Reconcilierea este dificila, iar aliantele limitate inca de sechelele razboiului civil si animozitatilor personale sau inter-clanuri.
Proiectii postelectorale
In urma alegerilor a rezultat un Parlament fractionat. Aliantele tactice preelectorale se pot narui prin reconfigurari postelectorale ale intelegerilor politice. Saad Hariri a lansat deja semnale catre generalul Aoun ca este de acord cu ideea reformei, dar nu cu alianta sa cu fortele prosiriene. Atat Aoun, cat si Hariri au facut declaratii de curtare a Hezbollah. Dupa retragerea siriana, opozitia si-a pierdut motivul catalizator care a unit-o, in timp ce fortele prosiriene isi nuanteaza si ele pozitiile in noua etapa postsiriana. Cu totii isi pot da intalnire la centrul politic.
In aceasta perioada de reasezare este de asteptat ca sistemul confesional de impartire a puterii politice si a alocarii locurilor in administratie si in serviciile publice sa nu dispara asa usor. Totusi, nevoia de politici publice care sa rezolve probleme stringente (datoria nationala de 31 de miliarde de dolari, coruptia, declinul economic) pentru toate cele 18 comunitati religioase ar putea schimba scena politica libaneza.
Pax siriana a prevenit razboiul timp de 15 ani. Ramane de vazut daca traditia razboaielor civile - Napoleon al III-lea a intervenit in 1860 pentru a pune capat conflictului dintre musulmanii druzi si crestinii maroniti din Liban - va fi mai puternica decat dorinta populatiei spre prosperitate si redobandire a numelui de Elvetie a Orientului Mijlociu si cea mai moderna si deschisa tara araba.
Atunci cand armele tac, libanezii, urmasi ai negutatorilor fenicieni, stiu sa produca prosperitate. Beirutul si-a recapatat aspectul cosmopolit modern, fiind reconstruit. Exista 21 de universitati in Beirut, orasul cunoscut inainte de razboiul civil drept “perla Orientului”.
Fortele politice libaneze propulsate in Adunarea Nationala vor trebui sa negocieze un sistem politic si electoral care sa puna capat partitiei puterii exclusiv in functie de criterii confesionale, nealienand nici o comunitate.
Libanezii trebuie sa construiasca proiecte politice care sa transgreseze traditionalele rupturi dintre comunitatile religioase. Un semnal incurajator este faptul ca cvasimajoritatea fortelor politice favorizeaza o reforma a sistemului electoral si politic. Noul sistem, ce trebuie convenit de toate factiunile, va trebui sa reflecte echilibrat realitatile si traditiile Libanului si sa incurajeze coalitii intercomunitare si transreligioase bazate pe programe comune, interese mutuale si compromisuri. Aliantele politice ar putea fi astfel mai durabile si asezate pe o baza solida, orientate spre implementarea de politici publice, nu spre politica interpretata exclusiv ca joc de putere, retorica si negociere. Evident, acestea vor cere timp, oportunitatea istorica cu forta de exemplu pentru regiune este deschisa insa.
