De același autor
Dar ce trece cu vederea cugetătorul nostru este că istoria mai are două componente în afară de prezent: trecutul și viitorul. Cu trecutul e mai ușor, fiindcă e necruțător. Și limpede ca lacrima. Ce a fost a fost și este consemnat în Marea Carte a Adevărului. Începând cu anul 1917, în ritmul amețitor al incantațiilor politico-filozofice, de rit marxist, ce fuseseră absorbite ca un drog halucinogen, se dezlănțuie sarabanda apocaliptică a crimelor, ororilor, distrugerilor, arestărilor, deportărilor, înfometărilor, deposedărilor, depravărilor sociale, minciunilor, calomniilor, denunțurilor și a batjocurii universale. Cei care au instaurat domnia fărădelegii, cu semnătură și drepturi de autor, nu au fost niște ființe extraterestre, rătăcite prin spațiul cosmic în căutarea seminței miraculoase, cu o germinație binefăcătoare, în folosul semenilor. Nu, au fost exemplare din același regn, aceeași specie, aceeași încrengătură și aceeași familie biologică cu cei omorâți, distruși, aneantizați, degradați, mutilați, risipiți, batjocoriți. Iar sămânța lor germinatoare, in numele căreia au deraiat, strâmbat și malformat istoria, a fost o simplă idee. Una singură, dar ce idee! Ideea OMULUI NOU! Acestei uriașe, unice idei i-au căzut victimă, rând pe rând, țarul Rusiei și întreaga lui familie, nobili, aristocrați, ofițeri, țărani, muncitori, profesori, doctori, poeți, prozatori, filozofi, preoți, studenți elevi, fără deosebire de țară, naționalitate, religie sau convingeri personale. Timp de ani, decenii și decenii. Trecutul era, astfel, târât până la buza unui prezent timorat și șovăitor, dar umbrit de o irizantă speranță a ajungerii la capătul de drum.
Da, prezentul o fi o operă colectivă, dar disiparea responsabilității nu este nici remediu, nici consolare. Este ocazia ultimă de administrare a unui antidot pentru vindecarea definitivă a rănii, din care s-au scurs râuri de sânge, de lacrimi, de umilințe și de blesteme. Autorii acestei opere mărețe? Nume notorii, cărora li se vor fi alăturat zeci de mii de executanți anonimi, dar frenetici: Marx, Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Dzerjinski, Ejov, Iagoda, Beria, prin partea de răsărit, Gheorghiu-Dej, Drăghici, Nikolski, Negrea, Ceaușescu, Postelnicu, Pleșiță, prin părțile noastre. Toți, alcătuitorii unei orchestre de virtuozi ai sucirii de gâturi, conștiințe și destine. Muzica lor intona, îndeobște, marșuri triumfale și asurzitoare, care trebuiau să acopere requiemurile, lamentațiile și bocetele celor cu gura zdrobită și spinarea îndoită. Ultimul pe lista marilor muzicanți? Cu voia Dumneavoastră, Cugetătorul nostru, deloc învăluit în anonimitate.
Cât despre viitor, există o cale. Grea, spinoasă, plină de riscuri, dar, în cele din urmă, salvatoare. Numai așa e posibil ca ideea, aparent germinatoare, dar oricând seducătoare, a monstruoasei eugenii sociale să nu se mai însămânțeze. O fi prezentul o operă colectivă, dar viața nu este un amalgam inform, ci este traseul personal, al fiecărui om, de la naștere până în clipa expierii. Singur trăiește, singur gândește, singur face. La urma urmei, nu e chiar atât de greu. Mai este, încă, timp. Formula potrivită ar putea fi aceasta. Este formula căinței și a penitenței:
“Frați români, am făcut parte, chiar dacă mai la margine, din această orchestră a imnului thanatic, am cântat pe note care nu erau ale mele, dar care m-au sedus precum sirenele pe corăbierii lui Ulise. Am sădit răul, l-am cultivat și am cules roadele otrăvite, în folosul propriu. Recunosc și mă căesc. Vă cer, tuturor iertare!”
Restul e doar o simplă cugetare. Vorbe...
