Cartea de dialog cu Coen Stork*

 S-a oferit să mă aducă cu ma­şina din vreun oraş unde fusesem amândoi pre­zenţi, ocazii când am vorbit „pe săturate“.

Era foarte curios de detalii şi de trăirile per­sonale care însoţeau evenimentele. Era la fel de înclinat să povestească despre sine, cu o na­turaleţe absolut neobişnuită. La câtva timp du­pă ce îl cunoscusem, imediat după revoluţie, mă întrebam cum am putea noi, românii, să ară­tăm ambasadorului gratitudine pentru devo­tamentul oferit oamenilor de aici, şi în anii lui Ceauşescu, şi după ce dictatorul căzuse. Zia­riş­tii sunt seduşi de povestea transmiterii la Eu­ro­pa Liberă, de către el, a scrisorilor disi­den­ţi­lor, cu geanta diplomatică, ori a drumurilor cu bicicleta făcute prin Bucureştiul comunist. Ră­mâne în umbră formidabilul ajutor oferit de Olanda României, la începutul anilor 1990, ca rezultat direct al implicării lui Coen Stork şi a altor asistenţi ai săi într-o astfel de politică.

Repet, îi făcea plăcere să povestească despre ex­perienţele lui de viaţă, pe cât îi plăcea să le asculte pe ale altora. La un moment dat, am ajuns la două istorisiri care m-au frapat aparte. Una era experienţa de ambasador în Cuba şi ju­decata lui privind regimul Castro. Mult mai in­dulgentă decât merita, cum gândeam eu lucru­rile. Erau şi anii când speram ca fenomenul do­minoului care dusese la colapsul comunismului în Europa să continue şi în ţări comuniste din lumea largă. Iar Cuba, atât de dependentă de asistenţa URSS, părea, din această perspectivă, o pară coaptă. Şi-a explicat poziţia şi am învăţat multe dintre argumentele lui.

Ideea cărţii a devenit la rândul ei un „măr copt“ când mi-a istorisit refuzul de a se ridica în picioare la şedinţa Marii Adunări Naţionale din mai 1989, în timp ce o întreagă sală urma exemplul Şefului cel Mare. „Ar fi anormal să ne ridicăm, pentru că am putea astfel lăsa impresia că ne pronunţăm asupra spuselor preşedintelui şi asta ar putea fi considerată o intervenţie în treburile interne“, a adăugat el o explicaţie ironică pentru şeful protocolului care-i ceruse să imite sala.

Fronda m-a făcut să realizez că un grăunte de re­cunoştinţă faţă de Coen Stork ar putea fi punerea la dispoziţie a filelor unei cărţi în care să povestească fabuloasele lui întâmplări. I-am propus dialogul. Timpul presa, căci doream ca volumul să apară chiar de ziua lui. Am avut câ­teva întâlniri, frecvente şi intense, înregistrate pe reportofon. Prietenul de la Editura All, Mi­hai Penescu, care-şi începuse aventura edi­to­ria­lă într-o sală a GDS, a dat prioritate ab­so­lută acestei apariţii. Dan Perjovschi a imaginat prompt unul dintre desenele lui memorabile care, de pe copertă, a luminat cartea pe di­na­fară, pe cât de luminos era interiorul po­ves­ti­ri­lor lui Coen. Acum, la dispariţia lui Coen Stork, aceasta rămâne mărturia minunată a „celui mai iubit dintre ambasadori“.