„Cazul Botez“: ostilitatea foştilor ideologi comunişti faţă de disidenţa anticomunistă

Motivaţi de trecut, de poziţiile actuale, de interese personale şi de grup, Radu Ioanid și Alexandru Florian au devenit personaje cheie ale sabotării, subtile sau nu, a prestigiului opoziţiei anticomuniste.

Gabriel Andreescu 14.08.2018

De același autor

 

Între 1979 și 1987, Mihai Botez a fost un fel de corespondent al Europei Libere. În aceeași perioadă, a transmis în Occident nu doar textele lui, ci și pe cele ale altor disidenți. A dat interviuri unor ziariști străini, a mediat comunicarea dintre opo­zanți și Ambasada Statelor Unite. A fost supus unor interogatorii sistematice, a fost atacat de câteva ori pe stradă. Ideea că un astfel de om putea fi un colaborator al regimului este pur și simplu o aberație. În 2010, Mihnea Berindei era uluit că există oameni care iau în serios acuzele la adresa lui Mihai Botez. După apariția cărții lui Radu Ioanid, care a relansat campania defăimătoare, istoricul Adrian Niculescu exclama: „E ca și cum Se­cu­ri­ta­tea ar fi fost o organizație masochistă“. Au existat și colaboratori ai Se­cu­ri­tă­ții cărora li s-a creat o aură de opozanți an­ti­comuniști, dar nu cu un asemenea pro­fil, nu cu asemenea pierderi și nu înso­țiți de zvonistica instituției că ar fi agenții ei.

 

Activitatea opoziționistă a lui Mihai Botez a fost denigrată cu argumente stupide (genul: întrucât Botez spunea în anchete că Tudoran e preocupat de boala copilului, Securitatea „i-a tolerat jocul dublu, prin care trimitea manuscrise anticomuniste la americani“) și cu declarații ale unor angajați ai poliției politice (inclusiv Filip Teodorescu). Plăcerea bolnavă a unor narcisiști de a distruge reputații și oboseala intelectului explică atragerea lor în această campanie. Dar cum să înțelegi de ce Radu Ioanid, cu experiența lui în ce spun niște arhive, investește o asemenea energie în discreditarea lui Mihai Botez? Cum să explici saltul în barca defăimătorilor a lui Alexandru Florian, care se ocupă de punerea documentelor în contexte și în ansamblu? E de înțeles și o să explic.

 

Familia Ioanid

 

Tatăl lui Radu Ioanid, Virgil Ioanid, a fost din 1947, vreme de câţiva ani, activist la CC al UTC. În 1956 a devenit, pentru doi ani, director general adjunct al ONT, iar din 1957 până în 1962, a ocupat funcţia de șef de serviciu în Ministerul Învăță­mân­tului. Din 1962 urmează o carieră universitară, dar şi o activitate paralelă, cu misiuni în țările occidentale pe linia Mi­nis­te­rului Comerțului Exterior. Era un apro­piat al vechii gărzi comuniste - prieten cu Gogu Rădulescu. Contactele lui cu birocraţia comunistă rămăseseră ample şi în anii 1970-1980. Apela la oameni din vârful Securității (generalul Ghenoiu) sau ale apa­ratului CC al PCR (Nicolae Croi­to­ru, secretar pentru problemele de propagandă).

 

Radu Ioanid a intrat în partid în 1976. La absolvirea Facultăţii de Sociologie a devenit membru al biroului organizației UTC şi a activat ca propagandist în cadrul învățământului politic. În anii 1970-1980 făcea frecvente călătorii în Occident. A colaborat la publicații selective (Viitorul social, Revista de relații internaționale) și a fost membru al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale. Acestea erau „centre intelectuale“ pentru tinerii sau mai puţin tinerii asociaţi înainte de 1990 şi, după, cu structurile de putere, de la Petre Roman la Victor Opaschi și Adrian Năstase. Îi suna şi le făcea vizite lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, Walter Roman, Ion Ursu, Gogu Rădulescu, Valentin Ceaușescu, Mihail Florescu.

 

Sociologul a manifestat de tânăr interesul pentru problematica fascistă. În­tr-o recenzie publicată în 1977, în Viitorul social, se va referi la înfruntările dintre „cele mai puternice curente ale fascismului ro­mânesc (...) şi forţele progresiste, democratice între care Partidul Comunist Român ocupa locul cel mai important“. El saluta „clara demonstraţie a faptului că organizaţiile fasciste din România erau în realitate şi în primul rând detaşamente de şoc anticomuniste, folosite de către vârfurile reacţionare ale burgheziei contra luptelor revendicative conduse de PCR“. Pe Nicolae Ceauşescu îl prezenta drept „militant revoluţionar“.

 

Va elabora o teză de doctorat despre ideologia fascistă în România. Studiul temei fasciste îl face să încalce în acel moment tabuurile dogmaticii de partid. Va fi împiedicat să-şi publice teza, încep să i se refuze plecările în străinătate. Îi sunt înregistrate convorbirile telefonice.

 

În februarie 1986 depune actele de plecare definitivă din ţară. Cererea i se aprobă în martie 1987. Dosarul SIE indică faptul că urma să plece în Israel, dar ajuns la Viena, a fost ajutat să plece direct în SUA, în mod deosebit de o prietenă a mamei, cu relații la Ambasada română din Viena (ACNSAS, SIE 56470, f. 11). Din acelaşi dosar aflăm că avea „o relație de interes operativ“ cu „numita Bacalu Marta din Paris, rămasă ilegal în străinătate, cercetătoare în probleme ale plasmei, angajată într-un laborator militarizat despre care deținem date că este depozitara valutei pe care o are în străinătate Ioanid Virgil“ (f. 12). Ulterior, va face carieră la Muzeul Memorial al Holocaustului al SUA.

 

Familia Florian

 

Radu Florian, tatăl lui Alexandru Florian, a urmat între 1946-1950 cursurile Fa­cul­tății de Filozofie din București. Protejat al lui Leonte Răutu, a fost numit asistent la catedra de marxism-leninism în 1948, în­că student. În paralel cu cariera universitară, a urmat una de activist. A luat parte la acțiunile organizației Ti­ne­re­tul Pro­gre­sist, din 1949 a devenit activist al CC al UTC, iar din 1950, propagandist al Co­mi­te­tului municipal de partid Bu­cu­rești.

 

Între 1950-1953, a funcționat și în cadrul Ministerului Învățământului, la Direcția predării științelor sociale. Pentru „realizări“ a fost decorat cu ordine și medalii (Ordinul Muncii clasa III-a, cu medaliile „A 25-a aniversare a eliberării Patriei“ și „A 50-a aniversare a înființării PCR“). Ajunge profesor universitar și, în 1970, membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice. A făcut parte din Comisia ideologică a Comitetului de partid din Centrul Universitar București.

 

Aceste date vorbesc despre cariera strălucitoare a lui Radu Florian în sistemul ideologic al PCR în plin stalinism. Când, în anii 1960, partidul a schimbat linia ideologică pe care Florian o reprezenta, saltul din mers dintr-o barcă în alta nu mai era posibil. Național-comunismul nu introdusese doar filtre de natură ideologică, ci și etnică, iar Radu Florian era evreu.

 

În ce-l privește pe Alexandru Florian, el a urmat drumul deschis de tatăl său. Membru PCR de tânăr, asistent universitar la o catedră de socialism științific, a scris cărți în care a promovat clișeele cunoscute ale ideologiei comunismului triumfător și a făcut apologia lui Lenin. Nu a lipsit invitația adresată contemporanilor de a-l lua drept far pe Nicolae Ceaușescu.

 

Alianţe familiale şi ideologice determină politica faţă de opoziţia anticomunistă

 

Anii 1970-1980 au fost martorii unei confruntări ideologico-etnice. Solidaritățile vechilor marxiști care se simțeau marginalizați din motive ideologice și etnice au fost esențiale pentru acel murmur tăcut împotriva politicii șovine a regimului Ceaușescu. În anii 1960, antisemitismul de­venise o politică de stat. Arhivele o arată: notele informatorilor vor evolua în timp spre formulări antievreiești din ce în ce mai grosolane. Confruntarea reflecta şi diferenţe umane. Ideologii stalinişti, deveniţi între timp eurocomunişti, erau cultivaţi, aveau ample relaţii internaţionale cu marxiştii din Occident, mulţi ocupau funcţii în sistemul universitar. „Mar­gi­nalizarea“ acestor oameni care au pus bazele comunismului în România era desigur relativă. „Foştii“ stabileau conivenţe cu „actualii“, beneficiind de inerţia birocraţiei comuniste şi de protecţia internaţională.

 

Va urma marele clivaj al anului 1989. Relațiile personale ale lui Radu Florian, Virgil Ioanid şi Radu Ioanid cu Ion Iliescu, cu Silviu Brucan, Mihai Drăgănescu și alte figuri cheie ale perioadei postdecembriste, faptul că din grup făcea parte și Virgil Măgureanu au început să producă istorie. Îi solidarizaseră nivelul intelectual, antipatia faţă de mistreţii ceauşişti la putere, dar, nu mai puţin, capitalul de foşti comunişti internaţionalişti. Cu Ion Iliescu şi Silviu Brucan la pupitrul de comandă, Drăgănescu va fi numit preşedinte al Aca­demiei, iar Radu Florian va căpăta conducerea Institutului de Teorie Socială. Fiul lui va fi angajat în această instituție între 1991 şi 1999 și va urma mai departe cariera sub oblăduirea PSD, până la funcția actuală de director general al Ins­titutului „Elie Wiesel“. Ca răsplată, Radu Florian îl va susține pe Ion Iliescu în media occidentale, justificând ororile mineriadei. Virgil Măgureanu și mai târziu con­ducerile succesive ale SRI vor fi, la rândul lor, răsplătite. Radu Ioanid i-a denigrat pe criticii revărsării Securității în noile servicii de informații. Va deveni un specialist al ascunderii ofiţerilor de Se­curitate în spatele informatorilor.

 

Conexiunile predecembriste au fost platforma care a permis accesul Muzeului Me­morial al Holocaustului de la Wa­shing­ton, unde lucra Radu Ioanid, la Ar­hiva SRI. Acest pas în cunoașterea unei fețe întunecate a trecutului României su­blinia, în același timp, caracterul sfidător al refuzului prin care SRI întâmpina cererea formațiunilor anticomuniste de a intra în dedesubturile fostei poliții politice.

 

Asimetria continuă de circa trei decenii. Gestionate de acești doi foști marxist-leniniști, Radu Ioanid și Alexandru Florian, temele antisemitismului şi ale memoriei Holocaustului au fost deturnate pentru a dilua semnificaţia comunismului şi a responsabilităţilor pentru acel regim feroce. Motivaţi de trecut, de poziţiile actuale, de interese personale şi de grup, cei doi au devenit personaje cheie ale sabotării, subtile sau nu, a prestigiului opoziţiei anticomuniste. Mihai Botez este una dintre victime. Ioanid și Florian sunt performanți, căci se bucură de resurse, de contacte cu actorii cheie ai statului român şi de un sofisticat lobby internaţional. În plus, foștii activiști au învăţat, de la maeștrii lor cominterniști, și cum se trimite, în linia întâi a dezinformării, armata „idioţilor utili“.

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22