De același autor
Uniunea Europeană se află la o răscruce strategică fără precedent. Într-o lume multipolară, competiția dintre marile puteri redefinește alianțele economice și politice, iar Bruxelles-ul trebuie să gestioneze simultan interesele externe și stabilitatea internă. Odată cu accelerarea expansiunii globale a Chinei, America Latină, care a fost percepută multă vreme ca fiind în o sferă de influență exclusivă a Statelor Unite și un fel de câmp de hârjoneală geopolitică între acestea și Uniunea Sovietică, a devenit terenul de joc al mai multor mari puteri. Pentru Europa, această regiune constituie, din nou, după aproape două sute de ani, o zonă de interes major, nu doar din punct de vedere comercial, ci și diplomatic. Intervenția SUA în Venezuela adaugă o dimensiune suplimentară acestei competiții, generând atât riscuri, cât și oportunități strategice pentru Europa.
Acordul de liber-schimb UE-Mercosur[i] reprezintă una dintre cele mai ambițioase inițiative comerciale ale UE cu un bloc regional. Acest acord, care a fost negociat timp de peste 25 de ani de UE cu Brazilia, Argentina, Paraguay, Uruguay și Bolivia în calitate de membru asociat, ajunsese să fie semnat la începutul acestei ierni dar nu a fost deocamdată aprobat nici de UE, nici de parlamentele țărilor latino-americane.
Care este impactul previzibil al intervenției SUA în Venezuela asupra participării Europei[ii] la jocul strategic care se desfășoară între SUA, China și Rusia în America Latină și asupra șanselor acordului de liber-schimb Mercosur dintre UE și o parte importantă a țărilor din această regiune?
SUA urmăresc reducerea influenței Chinei și a Rusiei, ceea ce poate fi folosit de UE pentru a-și consolida poziția economică și diplomatică în regiune. Intervenția americană în Venezuela afectează blocul Mercosur în mod direct și indirect; destabilizarea Venezuelei, chiar dacă nu este membră Mercosur, poate genera incertitudine (inclusiv de natură politică) pentru statele vecine[iii]. Pe deoparte, această intervenție afectează exporturile europene și planificarea strategică atât pentru UE, cât și pentru Mercosur. Pe de altă parte, percepția UE ca actor neutru și predictibil devine mai valoroasă în contextul presiunii americane, crescând atractivitatea Bruxelles-ului în negocierile regionale.
Pentru UE, beneficiile nu sunt doar economice (acces la resurse strategice: litiu, cupru, petrol și soia și exporturi cu valoare adăugată: mașini, echipamente și produse alimentare procesate), ci și diplomatice. Și pentru țările din America Latină avantajele pot fi multiple: lor le poate conveni o consolidare a influenței diplomatice a Europei în regiune pentru că aceasta ar reduce dependența de Statele Unite și China. Mai ales că Europa are un avantaj de soft power: principalele state din UE și Marea Britanie s-ar putea să fie în general mai simpatizate decât SUA în America Latină, datorită intervențiilor mai limitate și relațiilor mai puțin conflictuale pe care le au în regiune în ultima sută și ceva de ani.[iv]. În ultimele două secole, Statele Unite au intervenit repetat în America Latină prin mijloace militare, politice sau economice, în scopul influențării directe a guvernelor și orientărilor strategice ale statelor din regiune[v]. În plus, în contextul creșterii presiunii și confruntării geopolitice dintre Statele Unite și China, percepția UE ca actor neutru și mai predictibil decât aceste două mari puteri, devine mai valoroasă, ceea ce poate duce la sporirea atractivității Bruxelles-ului în negocierile regionale.
În consecință, Mercosur nu mai poate fi considerat de către UE doar o piață. Prin combinarea avantajului economic și influenței diplomatice acest acord comercial devine un instrument strategic, și, privită din această perspectivă, intervenția SUA în Venezuela poate fi atât un factor de risc, cât și o oportunitate strategică pentru Europa.
Mai concret spus, resuscitarea la Washington a Doctrinei Monroe care se bazează pe ideea — formulată de SUA în 1823 — că în „Western Hemisphere” nu trebuie să intervină nicio altă mare putere și, pentru că această emisferă reprezintă un fel de „curte a lor din spate”, Statele Unite sunt îndreptățite să o protejeze de influențe ostile (ex. China și Iran)[vi], folosind orice mijloace, demonstrează că America Latină reprezintă azi unul dintre cele mai importante terenuri de confruntare indirectă între marile puteri - în special dintre SUA și China, pentru că Rusia nu mai reprezintă în acea regiune decât un actor secundar. Pe de o parte competiția SUA-China limitează influența economică a Chinei, creând oportunități pentru Europa. Pe de altă parte, administrațiile populiste din SUA (Trump/MAGA) pot destabiliza parteneriatul transatlantic și amplifica retorica antieuropeană.
Până recent, matricea strategică a relațiilor dintre toți acești actori și a relațiilor UE cu fiecare dintre ei în parte putea să fie descrisă după cum urmează: UE era destul de sigură că poate menține relații concurențiale, dar nonconflictuale, simultan, cu doi actori (SUA și China), ceea oferă o flexibilitate diplomatică superioară, în condițiile în care SUA poate relaționa nonconflictual doar cu UE, iar Rusia poate avea relații productive doar cu China.
Acțiunile americane în Venezuela adaugă niște nuanțe acestei ecuații:
· SUA pune o presiune suplimentară, în principal, asupra Chinei, dar și a Rusiei: interacțiunea SUA-Rusia-China afectează relațiile comerciale și de investiții în întreaga Americă Latină, creând noi oportunități pentru UE în această regiune.
· Pot apărea însă noi tensiuni cu Statele Unite: Bruxelles-ul trebuie să navigheze atent pentru a nu fi perceput ca adversar sau obstacol în politica americană, păstrând avantajul competitiv.
China reprezintă atât o amenințare sistemică, cât și o oportunitate strategică pentru UE. China nu este o oportunitate „pentru că este prietenă”, ci pentru că prezența ei forțează deschiderea și restructurarea piețelor, iar UE poate interveni inteligent pentru a le orienta către reguli, standarde și modele compatibile cu interesele europene[vii].
La nivel diplomatic, UE trebuie să gestioneze relațiile cu China pentru a-și păstra avantajul competitiv de a putea avea în mod simultan relații cu cel puțin doi actori principali, fără a intra în conflict deschis cu niciunul.
În America Latină, China rămâne un rival economic periculos nu doar pentru SUA, dar și pentru UE. Investițiile masive ale Chinei și integrarea regiunii în lanțurile ei globale de aprovizionare pot diminua impactul pozitiv al Mercosur asupra economiilor europene.
Strategia UE în relație cu China ar trebui probabil să urmărească:
· menținerea prezenței și a negocierilor fără confruntări directe.
· cooperare selectivă cu statele din regiune.
· protejarea accesului la piețe și resurse strategice.
Așa cum ziceam, unul din efectele pozitive pentru europeni a intervenției SUA în Venezuela este reducerea temporară a expansiunii chineze în regiune. Pe termen scurt și mediu, consolidarea parteneriatului China-Rusia în fața presiunii americane poate, însă, genera riscuri. Deși în acest moment Rusia este încă vizibilă prin sprijin politic și militar în Venezuela, Cuba, sau Nicaragua, ea nu poate domina economic o țară sau alta din regiune și, în consecință, nu afectează în mod direct interesele economice europene în America Latină. Pe de altă parte, UE este monitorizată de Moscova ca principalul ei rival strategic, mai ales în contextul războiului din Ucraina. Această rivalitate limitează, dar nu afectează în mod substanțial, posibilitățile de manevră strategică ale Europei în America Latină. Dimpotrivă, poate fi prognozat și un scenariu în care, ca urmare a intervenției SUA în Venezuela și înăspririi tonului Casei Albe în privința Cubei, Rusia să adopte o poziție defensivă, acceptând o prezență europeană mai stabilă în regiune, cu condiția ca UE să continue să-și calibreze atent orice mișcare pentru a evita escaladări directe în Ucraina.
Protestele fermierilor care au blocat temporar adoptarea acordului UE–Mercosur, au avut loc la Bruxelles, în decembrie 2025, în paralel cu un summit al liderilor Uniunii Europene. Mii de fermieri din mai multe state membre au protestat în zona în care sunt amplasate instituțiile europene, blocând artere principale cu tractoare și utilaje agricole. Manifestațiile au vizat impactul potențial al acordului asupra agriculturii din țările europene, în special concurența produselor sud-americane, standardele de mediu și nivelul subvențiilor. Proteste și acțiuni de solidaritate au avut loc simultan și în câteva alte state membre, dar mobilizarea de la Bruxelles a avut cel mai mare impact politic, contribuind la amânarea deciziilor legate de calendarul și condițiile de ratificare ale acordului.
Unele proteste ale fermierilor europeni, inclusiv în România, adoptă simboluri populiste pro-Trump sau pro-Putin, reflectând mai degrabă valori simbolice decât alianțe politice reale și exprimând, de fapt, niște îngrijorări reale ale fermierilor privind impactul acordului asupra agriculturii lor cum ar fi:
· riscuri pentru producția locală
· subvenții insuficiente
· reglementări stricte de mediu și siguranță alimentară
Există totuși un risc ca opoziția internă să fie folosită de actori externi pentru a influența indirect negocierile comerciale, și se poate spune că UE va trebui să gestioneze atent atât ce se întâmplă pe plan intern, cât și presiunile externe pentru a proteja implementarea acordului Mercosur.
Flexibilitatea strategică superioară a Europei constituie un atu important pentru europeni, dar intervenția din Venezuela pentru a stopa creșterea influenței chinezilor în regiune testează această flexibilitate. Ceea ce poate să facă UE pentru a-și juca în mod eficient acest atu în contextul Americii Latine este ca în același timp să negocieze cu SUA măsuri de stabilizare a situației și de protecție a Mercosur și să evite confruntarea cu China.
America Latină nu mai este pentru Europa doar o piață, ci un câmp strategic de competiție economică și geopolitică. Dacă va reuși să combine maximizarea avantajelor economice, limitarea influenței Chinei, gestionarea prezenței Rusiei, menținerea unei relații previzibile cu SUA, gestionarea opoziției interne (protestele fermierilor etc.), folosirea avantajului de soft power pe care îl are în comparație cu ceilalți actori, și, nu în ultimul rând, menținerea flexibilității diplomatice, ceea ce înseamnă să relaționeze simultan în mod nonconflictual cu doi actori (SUA și China), Bruxelles-ul poate transforma presiunea externă pe care au generat-o evenimentele recente din această regiune într-un avantaj economic și diplomatic.
[i] Acordul de liber-schimb UE-Mercosur, negociat timp de peste 25 de ani, reunește Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay și reprezintă una dintre cele mai ambițioase inițiative comerciale ale UE cu un bloc regional. Mercosur concentrează aproximativ 260 de milioane de locuitori și un PIB combinat de peste 4 trilioane de dolari, oferind acces la piețe emergente pentru exporturi europene de produse industriale și tehnologii, dar și la resurse strategice precum litiu, cupru, petrol și soia. Din punct de vedere geopolitic, acordul consolidează influența UE în America Latină, regiune unde Europa este, în general, mai bine percepută decât SUA, și oferă un instrument de contrabalansare a expansiunii Chinei și monitorizării influenței Rusiei. Implementarea acordului implică ajustări interne complexe, mai ales pentru fermierii europeni, din cauza standardelor de mediu, siguranță alimentară și a competitivității produselor sud-americane. Ratificarea de către parlamentele statelor membre și dinamica geopolitică globală, inclusiv competiția SUA-China și schimbările politice interne în țările Mercosur, continuă să influențeze termenele și condițiile aplicării, transformând acordul într-un exemplu de intersecție între economie, politică și strategie globală.
[ii] Prin Europa ne referim nu doar la UE, ci și la Marea Britanie care, cel puțin în acest moment, pare să aibă, o agenda de politică externă, din multe puncte de vedere mai apropriată de alegerile strategice ale statelor din UE decât de cele ale SUA. Pe de altă parte, trebuie subliniat că alegerile guvernului se pot modifica oricând, fie într-un sens, fie în altul, în funcție de ce se întâmplă în politica internă de acolo.
[iii] În cadrul Mercosur, pozițiile statelor membre față de intervenția americană în Venezuela reflectă atât tradițiile diplomatice, cât și interesele politice și economice regionale. De exemplu, Bolivia care a participat la negocierile blocului cu statut asociat, diferit de cel al membrilor fondatori, Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay, și nu a avut drepturi depline de decizie a susținut constant principiul suveranității statelor latino-americane și a criticat presiunile externe care ar putea forța schimbarea regimului de la Caracas. În contextul recentei intervenții americane, Bolivia s-a aliniat implicit pozițiilor regionale care pledează pentru soluții politice interne și resping escaladarea externă. Brazilia, condusă de președintele Luiz Inácio Lula da Silva, a condamnat ferm intervenția militară a Statelor Unite, considerând-o o încălcare a suveranității Venezuelei și un precedent periculos pentru ordinea internațională. Autoritățile braziliene au pledat pentru soluții diplomatice și pentru respectarea dreptului internațional, subliniind necesitatea unui dialog politic intern și disponibilitatea de a facilita negocieri regionale.
[iv] Ultima implicare clar imperialistă a unei puteri europene care este astăzi stat membru UE în America Latină a avut loc în secolul al XIX-lea. Este vorba de intervenția militară a împăratului Franței, Napoleon al III-lea, în anii 1861 – 1867 în Mexic, pentru a instala un regim-marionetă: Imperiul Mexican, condus de Maximilian de Habsburg.
[v] Printre cele mai relevante episoade se numără:
· Războiul SUA–Mexic (1846–1848) – conflict soldat cu anexarea de către SUA a aproximativ 40% din teritoriul mexican, reprezentând un caz clasic de expansiune imperială.
· Cuba (1898–1934) – intervenții militare repetate și control politic indirect prin Amendamentul Platt, care a permis ingerințe sistematice în afacerile interne ale statului cubanez.
· „Banana Wars” (1900–1934) – ocupații militare în Nicaragua, Haiti și Republica Dominicană, caracterizate prin controlul instituțiilor financiare și de securitate locale.
· Guatemala (1954) – răsturnarea unui guvern ales democratic, cu sprijinul CIA, pentru protejarea intereselor economice americane.
· Chile (1970–1973) – destabilizare economică și politică a guvernului Allende și sprijin indirect pentru instaurarea unui regim militar.
· Panama (1989) – intervenție militară directă pentru înlăturarea regimului Noriega și asigurarea controlului strategic asupra Canalului Panama.
· Venezuela (2000–prezent) – presiuni economice și diplomatice intense, sancțiuni și tentative de izolare internațională, interpretate regional ca formă de intervenție indirectă.
Această succesiune de intervenții explică persistența unei percepții critice față de SUA în America Latină și contrastează cu abordarea predominant comercială și diplomatică a Uniunii Europene, care beneficiază, în consecință, de un capital de încredere mai ridicat în regiune.
[vi] O descriere clară și suficient de succintă a ce înseamnă o asemenea resuscitatare în acest articol de pe site-ul televiziunii americane ABC https://abcnews.go.com/Politics/trumps-donroe-doctrine-seeks-influence-western-hemisphere-citing/story?id=128926397
[vii] 1. China creează infrastructură și piețe acolo unde UE nu mai este singurul actor. În America Latină (dar și în Africa sau Asia), investițiile chineze în porturi, energie, căi ferate și industrie:
· accelerează integrarea regională,
· cresc volumul comerțului,
· creează piețe mai mari și mai conectate.
UE poate intra ulterior pe aceste piețe cu produse, servicii și standarde superioare, fără a suporta costurile inițiale de infrastructură.
2. UE poate impune standarde prin concurență, nu prin dominație. China concurează prin preț și viteză, dar este mai slabă la:
· standarde de mediu,
· dreptul muncii,
· protecția consumatorului,
· guvernanță juridică.
3. Multipolaritatea reduce dependența exclusivă de SUA. Prezența Chinei oferă Europei spațiu de manevră:
· UE nu mai este obligată să aleagă între retragere sau aliniere totală la SUA,
· poate negocia acorduri comerciale și investiții dintr-o poziție mai autonomă.
4. China obligă statele latino-americane să caute echilibru. Multe state din America Latină nu vor dependență totală de China. UE este percepută ca:
· mai puțin coercitivă decât SUA,
· mai puțin extractivă decât China.
