De același autor
In două situații publice am auzit pronunțat în ultimii ani cuvântul „cianură”. O dată, în contextul Roșia Montană, legat de procedurile de prelucrare a minereurilor aurifere cu cianuri. Se vorbea, dacă nu mă înșel, de un „lac de cianuri”. A doua oară, cu ocazia manifestațiilor din iarna lui 2012 din Piața Universității, când sloganul agreat de toți manifestanții era „Să dăm cu cianură în dictatură!”. Nu puține doamne onorabile, care se plictiseau seara în casă, își dădeau întâlniri mondene în Piață și se distrau de minune manifestând sub cupola acestui slogan „încărcat de otravă”. M-a sunat și pe mine într-o bună zi o prietenă să mă întrebe dacă nu vin „să strigăm diseară «să dăm cu cianură în dictatură!»”. Am încercat să-i spun că treaba nu are sens, pentru că, dacă putem să strigăm chestia asta în Piață zilnic, înseamnă că nu e dictatură și că ne facem de râs. „N-ai înțeles nimic, mi-a spus, pentru că toată poanta era să ne simțim bine împreună.”
Apoi a venit vara lui 2012, cu senzația de cădere vertiginoasă în haos, apoi referendumul, în care se pare că au fost convocați să voteze până și ocupanții locurilor de veci, apoi „marțea neagră”… „Sunt în stare să dea foc la țară, ca să scape ei”, a spus Cărtărescu.
Dar unde sunt acum cei cu cianura de la Roșia Montana?, m-am întrebat. Unde, rafinații noștri manifestanți postmoderni, cei cu cianura și dictatura? Oare nu văd lacul de otravă în care ne înecăm cu toții? Nu cianură, pusă în hrana noastră cea de toate zilele, este un parlament care foșgăie de indivizi puși sub urmărire penală sau deja condamnați? Nu cianură sunt politicienii care vor să dicteze justiției din România? Nu e cianură limba română – de borfași și surugii –, pe care deputații noștri o torturează în halucinante conversații „pe mobil”, stând de vorbă cu amicii? Nu e cianură (și batjocură) pentru oamenii de carte numirea unui agramat la Cultură și care mai crede, pe deasupra, că premiul Nobel poate fi luat de două ori? Nu e cianură profesoara care îi învață pe copii că Eminescu a fost omorât „de francmasoni”? Nu e cianură pentru români un prim ministru care chiulește de la întâlnirea cu un diplomat american și care pune în pericol destinul occidental al României? Nu sunt cianură taxele care se înmulțesc, în timp ce TVA-ul neîncasat, de milarde de euro, migrează spre structurile crimei organizate? Nu sunt cianură minciunile pe care le înghițim gata mestecate, de vreme ce creierele noastre și-au pierdut de mult suplețea de care au nevoie pentru a distinge pe cont propriu între bine și rău? Nu cianură sunt înseși văicărerile noastre, reluate la nesfârșit, dar incapabile să oprească igrasia morală care a cuprins temeliile societății?
Otrava asta, picurată zilnic pe neuronii noștri în doze diferite, ne secătuiește pofta de viață, ne ia speranțele și ne sădește în suflet dezgustul de propria țară, cu care nu mai știm cum s-o scoatem la capăt. Ce-i de făcut?
Mai presus de orice să evităm jocul lânced al resemnărilor dezabuzate. Am recitit în zilele acestea cartea lui Nietzsche Naștera tragediei. Nietzsche exalta muzica, dar era străin de artele plastice. O singură lucrare de-a lungul vieții, celebra gravură a lui Dürer, Cavalerul, moartea și diavolul (1513), i-a acaparat interesul. Când scrie Nașterea tragediei, Nietzsche are 28 de ani și e îndrăgostit de filozofia lui Schopenhauer. Într-un loc faimos din carte, el îl compară pe gânditorul pesimist cu cavalerul îmbrăcat în zale, care străbate neabătut un peisaj sumbru, încadrat de moarte și diavol. Schopenhauer, spune Nietzsche, este „cavalerul care, neînduplecat de înfiorătorii săi tovarăși de călătorie și totuși disperat, are tăria să-și urmeze [...] drumul infernal. Un asemenea cavaler dürerian a fost Schopenhauer al nostru: lui îi lipsea orice speranță, dar voia adevărul. Nu există altul ca el”.
Interpreții lui Dürer au recurs, pentru înțelegerea gravurii sale, la versetul acesta din Psalmul 22, 4: „Chiar de-ar fi să umblu prin Valea umbrei morții, nu mă voi teme de rele.” Cu gândul la gravura lui Dürer, Luther, proaspăt excomunicat din Biserica Catolică (în 1521), scrie: „Viața noastră este un război al cavalerilor. Fiecare trebuie să-și facă personal rost de zale și arme ca să se lupte cu diavolul și moartea”. În numele credinței în adevăr s-a dus să-și susțină tezele în fața dietei „chiar de-ar fi acolo, a spus, atâția draci câte olane pe acoperișuri”.
Grație curajului care-și ia substanța din credința în adevărul propriu poate cavalerul lui Dürer să meargă înainte, fără să se sperie de înfricoșătorii lui însoțitori: de răul lumii și de propria lui moarte. „Trei sferturi din răul care se face în lume se face din teamă”, spune Nietzsche în altă parte.
Dacă moartea este măsura finită a propriei noastre vieți, atunci ea este totodată imboldul de a face ceva onorabil cu viața noastră. Ea este, chit că știm sau nu, motorul faptelor noastre. Așa cum sunt și dracii cu care avem să ne luptăm toată viața. Iar la noi, s-ar zice că ei sunt din ce în ce mai numeroși, mai numeroși decât „olanele pe acoperișuri”.
Trei categorii de oameni din România mi se par astăzi asemenea cavalerului din gravura lui Dürer: întreprinzătorii plătitori de taxe (ei da, capitaliștii!), pe al căror curaj de a risca stă, economic, toată România; magistrații care nu pot fi tulburați în judecata lor de funcții, gloriole și grade; și, în sfârșit, ziariștii necoruptibili[1]. Dacă nu putem fi ca ei, măcar să știe că-i urmărim cu recunoștință în lupta lor cu diavolul fricii și al dezabuzării noastre.
______________________________________________
[1] La doi dintre aceștia din urmă vă propun să le dăm de-acum titlul de „cavaler al lui Dürer”: Andreei Pora și lui Dan Tăpălagă
Articol publicat si pe site-ul contributors.ro.
