De același autor
Preambul: real și fictiv în literatură
Gândul de a diagnostica prin dereglare ficțională (1) România mi-a venit de la o întâmplare recentă. Am observat că nu puțini oameni, citind ficțiune, au o problemă: cât e adevăr și cât invenție în povestea cu pricina? Nu judecata estetică îi preocupă, nu faptul simplu dacă le-a plăcut sau nu ce au citit. Ei trebuie să scotocească în viscerele celui ce-a scris, doar-doar vor da de materia primă pentru o bârfă viitoare. Mătușa Julia și condeierul a lui Vargas Llosa e adevărată sau nu? Oare lucrurile cu prima soție a autorului s-au petrecut așa cum povestește acesta? Sau există omisiuni, lucruri schimbate, inadecvări de tot felul? Ne-a ascuns autorul ceva? Cât e „fictiv” și cât e „real” din povestea scriitorului peruvian? (Soția, mătușa Julia, a spus că romanul e o minciună și a scris în replică o carte în care pune lucrurile la punct. Vargas Llosa a răspuns că, scriind Mătușa Julia, n-a făcut o depoziție la tribunal, nici un reportaj al primei sale căsnicii.) Sau Elogiu mamei vitrege: nu cumva e o carte imorală? Ca să nu mai vorbim de Caietele lui Don Rigoberto. A trăit Vargas Llosa toate fantasmele erotice pe care le pune în scenă acolo? Și, dacă da, cum de are nerușinarea să le împărtășească și altora? Lectura moralistă e o altă variantă inadecvată a lecturii.
În toate aceste cazuri, întrebarea nu e dacă romanul este bun sau prost, ci dacă e adevărat sau mincinos, scandalos sau nu. Incultura celor ce citesc e uneori atât de mare, încât ei nu știu că o pagină de literatură nu e niciodată mai mult decât bună sau proastă. În nici un caz, adevărată sau falsă. Nimeni, niciodată, nu va ști cum a prelucrat autorul detaliile unei scene trăite și cum, povestind-o, a redistribuit, după reguli doar de el instituite, accentele lucrului descris.
Cu ani în urmă, cineva m-a întrebat, după ce a citit povestirea lui Cărtărescu Bacoviană (e în volumul Frumoasele străine), dacă era adevărat că stafia Marucăi Cantacuzino s-a desprins, într-o noapte, din tabloul care ocupă un perete în salonul conacului de la Tescani, acolo unde Maruca locuia verile, când și când, cu George Enescu. Venise ea într-adevăr, coborând din tablou, cum zice autorul, în patul lui? Tocmai în camera care cândva fusese, pare-se, dormitorul ei? I-am spus că da, e adevărat. Că autorul însuși mi-a mărturisit asta, dar că după noaptea aceea s-a desomatizat complet: își caută cu mâna dreaptă mâna stângă și n-o mai găsește…
E oare o dramă să trecem literatura prin binomul fals-adevărat? Pentru literatură, da. Când citim literatură și-n loc s-o judecăm ca poveste ne întrebăm dacă e adevărată sau mincinoasă, iar în prețul ăsta ne facem și o opinie despre moralitatea autorului, societatea nu suferă prea mult. La drept vorbind, nu suferă deloc. Are doar dovada că un imbecil în plus s-a rătăcit în mijlocul ei. Singur cititorul în cauză rămâne în brațe cu prostia și incultura lui. Sau, când doar face pe prostul, pentru a produce zarvă în jur și a-l compromite, din motive absconse, pe autor, rămâne doar cu frustrările și cu ticăloșia lui. Și cu asta chestiunea se-nchide.
Real și fictiv în viața curentă
Ceva e putred în România? Nu. Totul e halucinant. Tot ce e fictiv e real, tot ce e real e fictiv.
Înainte de 1990, părea că știm cu toții cum se distribuie în viața noastră fictivul și realul. Undeva, în stratosferă, locuia Conducătorul iubit care mâna un popor, fericit deja, către o epocă de aur. Acolo, sus, planeta devenise, potrivit poeților de curte, biroul de lucru al Tovarășului, acolo, sus, Cineva trăgea de sforile încâlcite ale politicii mondiale. Acolo sus, în ficțiunea asta istorică, deveniserăm, noi, românii, placa turnantă dintre Orient și Occident. Acolo, sus, făcând disidență înăuntrul lagărului socialist (mai-mai să-l destabilizăm!), ne luam, demni, revanșa istorică asupra, cândva, „poporului frate de la Răsărit”. Acolo, sus, în stratosferă, izolată etanș de viața noastră de zi cu zi, era lumea ficțiunilor despletite. Dădeai puțin capul pe spate, ascultai ce se mai zicea pe la un congres al PCR și știai, oricum, unde era Nordul minciunii și al propagandei fardate.
Dincoace, aici, în atmosferă și pe pământ, locuiam noi, cu hainele noastre gri, cu slănina cea de toate zilele pudrată cu boia portocalie, prost hrăniți și înfrigurați, cu cozile noastre cotidiene, cu turnătorii noștri, cu granițele noastre închise, cu istoria noastră rescrisă de la un an la altul. Aici, jos, nefardată și cu cearcăne tot mai mari, era realitatea de zi cu zi.
Schizofrenia era simplă: câteva zile pe an defilam, aplaudam în sălile de ședință, ne încovoiam trupurile pe gazonul stadioanelor. În restul zilelor îl înjuram pe Ceașescu acasă și ascultam „Europa liberă”. Dar aveam simțul orientării, cunoșteam codul fiecărei regiuni și treceam agil de pe un portativ pe altul. În ziare știam să citim printre rânduri.
Și a venit decembrie 1989. Pas de te mai descurcă! A fost sau n-a fost revoluție? A fost Gorbaciov? Sau „agenturili străine”? Au existat teroriști? Cine a tras în noi? Piciorul în ghips al lui Stănculescu era adevărat? Sau inventat? Cine a adus minerii? Anii au trecut. Întrebările s-au înmulțit. Glonțul lui Năstase a pătruns printr-o venă jugulară? Sau doar a zgâriat pielea fină a gâtului, împachetat frumos într-un fulărel de mătase? Dar a existat cu-adevărat un glonț? Și oare Băsescu a fost ajutat, în confruntarea de la prezidențialele din 2009, de o undă violetă?
Am stabilit că societatea nu suferă când ficțiunea literară e considerată „adevărată”. Însă nu același lucru se-ntâmplă când viața reală este trăită ca o ficțiune perpetuă; când linia care desparte ficțiunea de realitate nu mai poate fi trasă. Când viața devine o poveste încâlcită și fără sfârșit, toată lumea are de suferit. O societate n-ar ajunge prea departe (și se pare că nici n-a ajuns!) dacă toți membrii ei ar căuta-o pe Elodia.
Am auzit în ultima vreme mai mulți ziariști declarând că ei nu se mai descurcă între ițele peste măsură de încâlcite ale ficțiunii numite România. Că nu mai știu să pună lucrurile cap la cap și că evenimentele care se năpustesc peste noi în fiecare zi din ecranele televizoarelor, din fluxurile de știri și de pe platformele online depășesc capacitatea lor de absorbție, de prelucrare, de interpretare. Spectatorii care suntem – suntem, la rândul nostru, năuciți. Am auzit că există familii în care cei doi soți fac noaptea cu schimbul la televizor, ca să poată povesti a doua zi celuilalt ce s-a mai întâmplat. În felul acesta, ambii reușesc să fie la curent cu „evenimentele”. Cine ne-a pus în acest shaker al Istoriei, în care, după fiecare scuturătură de mână a Marelui Barman, nimeni nu mai poate spune nimic despre nimeni? Cum de-am ajuns să tânjim după adevăr din mijlocul unui ocean populat cu milioane de minciuni?
Adevărul e că nu mai avem istorie de douăzeci și cinci de ani, de vreme ce nimeni, de-atunci, nu mai e capabil să facă o înșiruire plauzibilă de evenimente relatabile. Nici pe rostitorul adevărului nu l-ar mai crede nimeni. Avem doar însăilături de povești fără cap și coadă, scornite, abandonate, reluate. Cu multe tumbe, cu pocnitori, cu ceruri de artificii, cu trâmbițași, cu schimbări de decor, cu actori care intră trufaș în scenă, pentru a cădea apoi în trapa care se deschide sub picioarele lor. Trăim într-un basm născut din miile de nopți ale ficțiunii postdecembriste, care se rostogolește peste noi neobosit, devorându-ne viețile de eroi închiși într-un balamuc al Istoriei.
Boala de care suferim, o boală colectivă a de-realizării, neexistând un termen anume pentru ea, am botezat-o cu un barbarism: ficțiopatie. Rezultatul ei, provenit din pierderea controlului asupra realului, este dezorientarea. Tabloul general: o colectivitate în derivă.
„Ultimii oameni”
Încă din primele pagini ale lui Zarathustra, Nietzsche vorbește despre ultimul om. „Ultimul om”, spune Nietzsche, e „cel care face cu ochiul”. Ce vrea el să spună făcând cu ochiul? Să-l ascultăm puțin pe Nietzsche:
„Și-atunci așa grăit-a Zarathustra către popor:
Într-o zi, acest pământ va fi sărac și sterp și nici un pom vânjos nu va mai răsări din el.
Vai! vine timpul când omul nu-și va mai slobozi săgeata dorinței sale dincolo de om, iar coarda arcului său o să uite să mai zbârnâie. [...]
Vai! vine timpul când omul nu va mai putea să dea născare unei stele dansatoare. Vai! vine timpul celui mai de dispreț dintre toți oamenii, cel ce nu mai poate-a se disprețui pe sine.
Iată! v-arăt ultimul om.
«Ce e iubirea? Ce-i creația? Ce e dorința? Ce este-o stea?» – așa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul.
Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum țopăie pe el ultimul om, cel care micșorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele pe pământ; ultimul om o să trăiască cel mai mult.” (2)
„Ultimul om”, cel care, micșorând orice lucru, o să trăiască cel mai mult, e cel care face ca din cuvintele acestea – iubire, creație, dorință, stea – să nu mai rămână nimic. Rostindu-le, el ne face cu ochiul, ca să ne lase să-nțelegem că ele nu mai fac doi bani. Epoca principiilor, a înfrânărilor, a îndatoririlor a trecut. „Ultimii oameni” nu mai cred în zei. Nici în cei care-au fost, nici în alții care vor veni. „Cândva, spune Nietzsche, era smintită toată lumea.” Cândva, toată lumea se zbătea pentru o idee, voia ceva, se indigna, se lua de piept cu toată lumea. Acum, „toți vor fi deștepți…”. „«Noi», zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, «suntem inventatorii fericirii».” Ultimii oameni sunt cei care își amenajează fericirea, mândri de ce-au realizat și disprețuindu-i pe ceilalți, pe cei care încă persistă în sminteală. „Toți vrând la fel, ei vor fi cu toți la fel.” Cu „ultimii oameni” specia nu se mai auto-depășește. Ea se închide-n ea și funcționează în propria ei monotonie. „Încă se vor mai certa, dar se vor împăca îndată – ca nu cumva să-și tulbure digestia.” Și se vor reproduce, identici din tată-n fiu, „ca puricele pe pământ”.
Nu trăim noi oare, la scara noastră românească, epoca „ultimilor oameni”, a celor care au apărut la rampă în ultimul sfert de veac? Ei sunt oamenii care nu mai cred în nimic, care nu mai au principii, care nu au ideal. Ei nu fac decât să-și amenajeze fericirea. Cu ei, specia din care facem parte și tribul din care venim a ajuns la un termen. Cu ei, România apune. Dincolo de ei nu mai e nimic, pentru că din ei nu mai renaște nimic. Se vor mulțumi să se multiplice, ca sporii, ca lichenii, ca virușii. Sunt aceiași, mereu aceiași, jucând în aceeași piesă, de fapt într-un carnaval, într-un bal mascat reluat la nesfârșit. La noi Parlamentul nu-i Parlament, miniștrii nu-s miniștri, oamenii de afaceri nu-s oameni de afaceri, televiziunea publică nu-i televiziune publică (ci de partid), bancherii nu-s bancheri, presa nu-i presă, Biserica nu e Biserică, poliția nu-i poliție, ofițerii acoperiți nu-s ofițeri acoperiți. La noi votează morții, la noi șeful SIE candidează la postul de președinte al țării, la noi prim-ministrul e plagiator și dă o lege ca să nu mai fie. La noi, există câte o biserică la patru sute de oameni, școlile n-au acoperiș și spitalele nu au aspirină. La noi, totul pare fictiv, deși e real. Și tot ce pare real este o ficțiune: spitale, școli, biserici, parlamente, guverne, polițiști…
Un vis recurent din ultima săptămână
Mărturisesc că, tot uitându-mă la televizor, de-o săptămână încoace am noapte de noapte același vis: mă aflu în sala mare a Parlamentului, undeva sus, în loja pierdută a unui balcon. Imensul parter are toate locurile ocupate. E o ședință a plenului. Toți parlamentarii, bărbați și femei, sunt îmbrăcați în haine vărgate. Președintele Senatului, cățărat pe cea mai de sus tribună și având pe cap o bonetă tărcată mai înaltă decât a celorlați, bate demn cu un ciocănel în pupitru. Rumoarea din sală se stinge. „Doamnelor și domnilor, e ora 10. Vă previn că la ora 14 vom fi duși înapoi la penitenciar. E o ședință specială, în regim de urgență: avem la dispoziție mai puțin de patru ore ca să luăm o hotărâre în privința colegei noastre, doamna Elena Udrea. DNA-ul vrea să știe dacă, în final, suntem sau nu de-acord să o primim pe doamna Udrea în rândurile noastre și, eventual, chiar de astăzi, să ne întoarcem împreună la penitenciar. Vom vota cu bile la vedere. Vă previn că, dacă va fi balotaj, dubele ne vor aduce mâine din nou la serviciu, și tot așa, până când noi, Parlamentul României, vom putea spune ce decizie am luat.”
La capătul unui rând, stă doamna Udrea îmbrăcată într-un deux pièces Chanel și, desigur, cu eterna poșetă Louis Vuitton în poală. Poartă pantofi Christian Louboutin. Contrastează teribil cu uniforma vărgată a celor din sală și din pricina asta. Pare ușor stingherită. Președintele Senatului bate din nou cu ciocănelul în pupitru. Zgomotul strident mă trezește. Sar din vis, fără să știu dacă sunt sau nu în camera mea și nici, în general, pe ce lume mă aflu.
Note___________________
(1) „Derealizare” e termenul psihiatric.
(2) Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Humanitas, București, 1994, p.73.
Articol publicat de contributors.ro
