De același autor
Cine n-a auzit de vorba lui Nietzsche Gott ist tot, „Dumnezeu a murit”? Evocată la nesfârșit și în cele mai variate contexte, ea și-a pierdut (în cazul în care a avut-o vreodată) semnificația „tridimensională” și s-a fixat într-o platitudine: oamenii au crezut secole la rând în Dumnezeu, dar, de când rațiunea li s-a copt (și asta cam din veacul al XVIII-lea, de la „iluminism” încoace), ei s-au debarasat de o fantasmă. De fapt Dumnezeu nu există și, ca atare, de vreme ce nu mai credem în existența Lui, putem spune că El „a murit”. Ruga noastră se îndreaptă spre un cer un cer gol. Nu ne mai putem ruga decât Nimicului. Am pierdut transcendența, am intrat în epoca nihilismului. Valorile, nemaiatârnând de un vârf unic și iradiant, s-au debalansat.
Învestită cu autoritatea unui mare gânditor și înțeleasă așa, această teză a devenit monedă curentă pe piața ideilor. Vă propun să nu o acceptăm gata mestecată și să nu ne lăsăm cuceriți de spectaculosul literar (ba chiar frizând kitsch-ul) al punerii ei în scenă. („Dumnezeu și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre…”) Nu cred că omenirea se află acolo unde a așezat-o vorba lui Nietzsche și că Dumnezeu, odată ce a apucat să existe, există chiar și după ce a murit sau, mai degrabă, chiar și după ce a fost omorât. Căci textul lui Nietzsche nu spune că Dumnezeu a murit pur și simplu, că a murit „de moarte bună”, ci că noi, oamenii, suntem cei care l-am omorât.[1]
Dar cum e cu putință să afirmi, așa cum îmi propun, că, deși omorât, Dumnezeu continuă să existe? Și că asta se va întâmpla câtă vreme vom năzui către omenia noastră, indiferent de măsura în care vom fi conștienți de existența în noi a lui Dumnezeu? Sau, într-o exprimare încă mai abruptă, că vom crede în Dumnezeu chiar și atunci când nu vom crede în El? Că, odată apărut, Dumnezeu nu mai poate dispărea? Că, de fapt, nu poate fi omorât? Ce fel de „a crede în Dumnezeu” este acesta?
Un dialog ratat despre credință
Am făcut odată, cu mașina, un drum către Brașov cu doi prieteni. Știam că amândoi sunt credincioși. La un moment dat i-am rugat să-mi spună ce înseamnă pentru ei „a crede”. Cum anume credeau în Dumnezeu? Credeau în genere într-o ființă infinită, creatoare a tot ce există? În Dumnezeu-Făuritorul? Sau în Dumnezeu-Mântuitorul, într-o ființă infinit iertătoare, plină de iubire și milă? Credincioși fiind, credeau, desigur, că vor „trăi” și după moarte. Dar credeau asta din frică, din frica de neant? Sau din speranța într-o viață veșnică? Și credeau în faptul că-i vor întâlni după moarte pe cei dragi? Credeau în resurecție? Credeau în cei izbăviți și în cei veșnic osândiți? Sau credeau în iertarea tuturor păcatelor lumii? Credeau în faptul că, după Judecata de Apoi, cei care vor fi trecut cu bine Marele Hop, vor renaște în trupul lor? (Știam, de pildă, că unul dintre ei, invitat să țină o conferință la un congres al medicilor, afirmase că transplantul, în măsura în care îl privează pe donator – viu sau mort – de unul dintre organele sale, va afecta învierea in integrum.) Credeau, de pildă, că „atunci când cerurile se vor deschide”, nici un fir de păr de pe capul nostru nu se va pierde? Sau credeau că toți stăm, clipă de clipă, sub privirea lui Dumnezeu și că „toate firele de păr de pe cap ne sunt numărate”? Credeau, creștinește, în dogma trinitară? În dubla natură a lui Isus? În virginitatea Fecioarei chiar și după nașterea Pruncului Sfânt? Dar în dogma trinitară, cum credeau? Credeau că Sfântul Duh purcede deopotrivă de la Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul? Sau, ortodocși fiind, credeau că numai de la Tatăl? Rezulta că cei care credeau în dubla purcedere nu erau credincioși? Dar ce gândeau despre creștinii care, până la Conciliul de la Niceea (325 d.C.), credeau, în privința naturii lui Isus, altfel decât se va crede oficial, de la Niceea încolo? Cum era cu putință cearta între secte creștine, de vreme ce credința și învățătura fuseseră una și revelate?
Dar ei – cum ajunseseră să creadă? Cum se născuse credința în ei? Prin educație religioasă? Printr-un sentiment sau printr-o intuiție personală? Prin „har”? Dobândiseră la un moment dat irepresibilul credinței? Dar ce credeau despre cei care nu aveau harul și regretau că nu-l au? Cum putea fi tolerată inegalitatea distribuției harului din partea unui Dumnezeu infinit bun și iubitor? Dar cum făceau, ca oameni cultivați ce erau, să dobândească certitudini pentru care nu exista nici un teren ferm? („Evident, le-am spus, o să-mi răspundeți că prin credință, care-și conține certitudinea și terenul ferm în propria ei esență.”) Dar poate credeau pentru că era pur și simplu „urât” să nu crezi? („Doar animalele și imbecilii nu cred!”, îl auzisem pe un prieten spunând într-o zi.) Sau poate credeau tocmai pentru că avuseseră de-a face, decenii la rând, cu atei agresivi și fanatici? Se rugau? Zilnic? Sau când și când?
Inutil să spun că discuția s-a încâlcit și că din ea n-a rezultat mai nimic. Cinstit să fiu, a fost o simplă bălmăjală, alternată cu iritări abia voalate. Vina a fost, desigur, a mea. Mă hazardasem să pun întrebări care în mod normal nu se pun și care-l plasează pe interlocutor într-o situație delicată… M-am despărțit de prietenii mei convins că „a crede” trebuie să rămână în ceața prelucrărilor personale ale întrebărilor, speranțelor și angoaselor fiecăruia dintre noi. Când credem, credem flu.
Incursiune pe tărâmul credinței
Cred că sunt două feluri de a vizita teritoriul credinței: unul, intrând în contact cu credincioșii din jurul tău și cu cei care, prin hirotonie, primesc harul pentru a-l sluji în mod explicit pe Dumnezeu. Cealălalt, intrând în contact cu problema lui Dumnezeu pe cont propriu. Să vorbim întâi despre primul.
1. Credincioșii din jur. Am cunoscut „oameni cu frica lui Dumnezeu” care se purtau ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Se duceau la biserică în fiecare duminică, se spovedeau, țineau posturi, se rugau… Credeau în bunătatea lumii și încercau să o sporească prin purtarea lor. Își creșteau frumos copiii. Își onorau părinții și își îngrijeau bolnavii. Nu râvneau la ce nu li se cuvenea, nu erau trufași, nu huleau, nu înjurau, știau să distingă binele de rău și adevărul de minciună. Trăiau așa, ca oameni cu frica lui Dumnezeu, și asta le făcea bine. Știau să se înfrâneze, erau senini și înfruntau viața mai ușor.
Am cunoscut „oameni cu frica lui Dumnezeu” care se purtau ca oameni ai diavolului. Și ei se duceau la biserică în fiecare săptămână. Și ei țineau posturi și se rugau. Frecventau lumea preoților, aveau discuții teologice subtile, își semnalau unii altora pasaje importante din Patericul egiptean sau din scrierile Sfinților Părinți. Când vorbeau de Dumnezeu, vorbeau inspirat și-ți explicau ce vrea, ce face și ce gândește Dumnezeu. Deveniseră experți în Dumnezeu și credința pe care o exhibau la tot pasul le dădea și dreptul de a-L administra. Altminteri, erau niște lichele. Nu umblau, de dimineața până seara, decât după foloase. Vorbeau mereu de Împărăția lui Dumnezeu, dar erau înglodați până la genunchi în lumea de aici. Se lipeau de mai marii zilei ca să-și rezolve problemele vieții: o casă ocupată cu japca, cerșitul unei pomeni sociale contra unui partizanat moral-păgubos… Când nu le convenea ceva din ce spuneai sau făceai te acopereau de vorbe otrăvite. Aveau țâfne de adolescenți răsfățați, puneau la cale răzbunări abjecte, scriau articole difamatorii. Le plesnea eul de multa trufie pe care o strânseseră în ei. Semnau, după fiecare colț de stradă, un pact cu un diavol mai mic sau mai mare. Și-l parafau cu o cruce. Erau fuduli întru Dumnezeu și fața le era cucernică.
Pe ei, cunoscându-i, am ajuns să-mi spun că la Dumnezeu nu se ajunge cu cruci făcute în autobuz când treci prin fața unei biserici. Așa cum, cunoscând fețe bisericești, am înțeles că la Dumnezeu nu se ajunge neapărat cu diplome în teologie sau cu lucrări de doctorat. Nici unul dintre apostoli nu a avut titlul de doctor.
2. Cei hirotoniți. N-am înțeles niciodată cum de-a putut apărea Decameronul lui Boccaccio în plin secol XV[2] (cel care debutase cu conciliul de la Konstanz și cu arderea pe rug a lui Jan Hus – căruia papa roman Ioan XXIII îi garantase imunitatea! – și se încheiase cu primele procese ale vrăjitoarelor). Niciodată, în plină dominație a bisericii creștine, nu s-a scris ceva mai devastator la adresa ipocriziei clerului.
Dar ceea ce în poveștile lui Boccaccio se consumă în registru ludic și comic, în istorie a devenit dramatic și tragic. Alături de viețile sfinților, de marii mărturisitori ai credinței și de monahii plin de evlavie, istoria creștinismului e plină de persecuții interconfesionale încheiate cu crime, de torturi nemaipomenite (Giordano Bruno dus la rug cu limba fixată în ace puse în cruce), de destrăbălările grozave de la curtea (curțile) papilor din secolele XII – XV și de incredibilele acte de corupție ale capilor Bisericii.[3] Deja din primele veacuri ale creștinismului disputa în jurul „adevăratei credințe” nu se rezuma la subtile dezbateri teologice, ci se încheia cu tăieri de brațe și cu smulgerea limbii.
În neînsemnata mea trecere pe acest pământ, am cunoscut, desigur, preoți. Am cunoscut preoți care și-au purtat cu prestigiu, în toate împrejurările, rangul de slujitori ai Domnului. Preoți care și-au asumat martiriul credinței în închisorile comuniste sau alții care, oriunde s-ar fi găsit, știau – dar neîngânfându-se pentru asta – că oficiul lor printre muritori nu e unul de rând. Îți deschideau drumul către Dumnezeu și nu se așezau, trufaș, între El și tine. Am cunoscut preoți care mi-au întărit sufletul în momente de slăbiciune, vorbindu-mi cu har despre sursa înaltă a lumii în care trăiam.
Dar am cunoscut și preoți turnători, preoți bețivi sau preoți care săreau la bătaie. Am cunoscut preoți al căror telefon mobil suna pe La donna è mobile, preoți care treceau de două ori cu Boboteaza, preoți care le spuneau enoriașilor cu cine să voteze, preoți de la care am aflat că „privatizare” vine de la „privată” sau că preoții protestanți și catolici sunt slujitorii diavolului. Am cunoscut preoți care tăiau brazii falnici din cimitir ca să mai poată vinde câteva „locuri de veci”. Ba chiar și preoți care-și reglau, în predici, conturile cu neprietenii, revărsând ura de la înălțimea amvonului. Pe scurt, am văzut (nu puțini) preoți care, deși slujeau o religie a modestiei extreme, storseseră din creștinism toate foloasele materiale posibile.
Părintele Cleopa i-a răspuns odată unui intelectual care-i mărturisise că nu-i poate pune în același cântar pe toți preoții: „Dar cine ți-a dat voie dumitale să cântărești preoți? De vei vedea preot beat căzut în șanț, du-te și sărută-i mâna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu!” Să mă ierte Dumnezeu și părintele Cleopa, dar n-am auzit enormitate mai mare de când sunt. Cred, din străfundurile morale ale ființei mele, că harul pe care-l primești ca slujitor al celei mai alese morale, nu-l poți tăvăli în șanț și că, atunci când în locul unui om hăruit apare la rampă un porc, harul acesta e pierdut pe vecie. Nu poți să le vorbești oamenilor la slujbă despre palatul mirificei lumini transcendente și tu, cu viața ta, să locuiești într-un grajd. Ca nicăieri în altă profesiune, cea a sacerdoțiului îi cere celui care o practică să trăiască în acord cu idealul pe care susține că îl slujește. (Asta a numit un filozof danez reduplicare, acel mod de a trăi în care faptele sunt pe măsura cuvintelor predicate.) Aici exemplul propriei coerențe este suveran și vorba „fă ce spune popa, nu ce face popa” este, cred, una dintre cele mai urâte și viclene apoftegme scoase în față de înțelepciunea autohtonă. Nimeni, în fond, nu l-a obligat pe preot să se facă preot. „Avem nevoie de preoți pentru a ne aminti idealul”, a spus Kierkegaard.
Marele Educator. De ce n-a murit Dumnezeu?
Sub cerul ocupat de Dumnezeu vreme de secole și slujit când mai bine când mai rău de cei hirotoniți și de credincioși, lumea nu s-a umplut, desigur, de har, dar s-a umplut de credința spontană în câteva valori. Să nu furi, să nu-nșeli, să nu fii mânios, să nu urăști, să nu ponegrești, să nu trădezi, să nu fii prost, vanitos sau leneș, să nu fii sperjur, să nu ucizi, să nu fii delator, ticălos și lichea, să nu fii egoist, să distingi binele de rău – au devenit, dacă nu practici curente, cel puțin puncte de străduință sau repere conștiente pentru felul în care ne judecăm unii pe alții și pentru reglarea unui comportament social convenabil. Organizarea societății occidentale, mi-a confirmat un prieten teolog după ce i-am expus „ideea mea”, poate fi foarte bine descrisă ca un „creștinism aplicat”. Din clipa în care fructele credinței s-au copt și-au devenit „valori morale eterne”, tot omul, grație lor, putea lesne, în chestiunile fundamentale ale vieții, să știe ce are de făcut pe lumea asta. Până și cei care slujeau prin vocație răul s-au văzut obligați să salveze aparențele și să poarte de ochii lumii, oricât de stângaci ar fi făcut-o, masca grijii pentru ceilalți. Iar din clipa aceea, Dumnezeu nu mai putea nici să moară, nici să fie omorât, pentru că amprenta Lui rămăsese prea adânc săpată în noi. Eram toți, cu conștiința binelui și răului petrecută prin noi de-a rândul generațiilor, purtătorii Lui. Din clipa aceea, „omul cu frica lui Dumnezeu” sau „cel care are ceva sfânt” în el nu s-a mai definit prin numărul de cruci făcute zilnic, nici prin opiniile pe care le avea în privința locuitorilor cerului, ci prin cantitatea de bine pe care o punea pe lume de la o zi la alta. Din clipa în care „Dumnezeu a murit”, nu evlaviosul de serviciu, nu cei care se târăsc pe coate și genunchi în spatele unei icoane plimbate în jurul bisericii au fost cei chemați să dea seama de El, ci oamenii capabili, pe urmele lui Dumnezeu, de „omenie”. E drept, nu poți să te rogi unei urme, dar poți să te porți imitând modelul asimilat, făcând să treacă în fapte acest ricoșeu al transcendenței petrecut în tine. De la Isus încoace, Dumnezeu e în noi, în plusul acesta care ne ridică dincolo de noi. În loc să se întoarcă înspre un „dincolo” nedefinit, privirea se poate întoarce acum foarte bine înăuntrul tău, către „conștiința mai bună” sădită pe neștiute în tine. (Și de ce nu te-ai ruga, în fond, acestui Dumnezeu coborât în tine?)
Îmi place să-mi imaginez cu totul altfel decât Nietzsche (în varianta lui despletită, de iarmaroc laico-apocaliptic, populat de cuțite și sânge) ieșirea lui Dumnezeu din lume. Una care s-a făcut într-o discreție opusă spectaculoasei și înfricoșatei Sale epifanii din vremea lui Moise. Fără „stâlpi de foc” și fără mâna divină care i-a acoperit interlocutorului Său ochii, pentru ca chipul Lui divin să nu poată fi întrevăzut. Când Dumnezeu stă lângă noi atâtea generații la rând, oricât de netrebnică și căzută o fi fost omenirea, ceva tot am învățat din poruncile divine și din morala iubirii și a păcatului. Dacă Dumnezeu își iubea atât de mult creatura, El n-o putea umili, tratând-o la nesfârșit ca pe un copil care trebuie dus de mână și care nu știe decât de amenințare, de frică și de chinurile iadului. Orice învățătură adevărată are ca țel final eliberarea spre propria-i libertate a celui ce-nvață. Nu cred că Marele Educator și-a dorit în eternitate spectacolul unor învățăcei în genunchi, ci, dimpotrivă, pornind de la modelul libertății Sale, o omenire aptă să meargă pe picioarele ei, alcătuită din indivizi viguroși moral, de vreme ce, atâta amar de secole, absorbiseră învățătura binelui și-a iubirii.
„Să se descurce de-acum singuri, ca oameni mari ce-au devenit – și-o fi spus Dumnezeu prin secolul XVIII (și de astă dată l-a delegat să vorbească în numele Lui nu pe un profet evreu, ci pe un filozof german pe nume Kant[4]). Să se descurce, cu răul din ei și din lume. Să-și asume neputințele, să-și celebreze victoriile, să-nvețe de-acum să judece cu mintea lor faptele proprii și pe ale celorlalți. Iar dacă nu sunt în stare, să cadă pradă manipulatorilor. Dar dacă sunt liberi și puternici, să-și judece singuri ticăloșii și criminalii. Să nu mă mai lase pe Mine, „în ceruri”, s-o fac. Căci libertatea e singurul lucru pe care, sacrificându-mi Fiul, am ținut să-l deprindă cu-adevărat. Să se organizeze și să se apere de diavolul care le dă zilnic târcoale. Ar fi bine, desigur, să nu-și facă Maestrul de râs, deși, Eu unul, n-am ce să-Mi reproșez. I-am învățat tot ce trebuiau să știe. Totul a fost predat, totul a fost consemnat în cărțile sfinte care au devenit în cele din urmă tratatele lor de morală, învățătura Mea secularizată pentru uzul tuturor muritorilor. Nu se poate spune că nu i-am ajutat. Iar prima lecție a avut loc în rai, sub pomul cunoașterii. A trebuit să joc rolul dascălului aspru. Nu puteam să țin la nesfârșit lângă mine doi papă-lapte, dar nici să arunc în lume niște inocenți.”
Dumnezeu s-a retras așadar en douceur, lăsându-și urma în fiecare din noi. Dacă după șase zile de Creație și-a luat o zi de repaus, atunci să nu ne mirăm că după lungul timp petrecut în companía speciei umane a simțit nevoia să iasă o vreme din lume. Desigur, nu știm ce va vedea când, întorcându-se, își va arunca din nou privirea către noi.
______________________________
[1] Știința veselă, Cartea a treia, paragraful 125 („Nebunul”) – „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm, noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre…” (op. cit., Humanitas, 2013, trad. Liana Micescu)
[2] Va intra pe lista cărților pe care Biserica urma să le ardă, împreună cu lucrări ale lui Erasmus, Machiavelli și Poggio, abia în secolul al XVI-lea.
[3] Privitor la desfrâul și la corupția existente în Curia papală la începutul secolului al XV-lea, vezi splendida carte a lui Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renașterea, Humanitas, București, 2014 (trad. Adina Avramescu), cap. „La fabrica de minciuni”. („…mituirea și corupția își dau mâna chiar în inima Curiei. [...] …cinele fastuoase de la curtea papală: bârfă plină de spirit, însoțită de mâncăruri și băuturi fantastice. [...] Metresele, matroanele, adulterele și curtezanele de toate felurile ocupă un loc central în Curie… [...] Câtece deocheate, sâni dezgoliți, sărutări, dezmierdări, căței de salon antrenați să te lingă între picioare pentru a-ți stârni dorința…” – pp. 177, 178)
[4] Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung ?(„Răspuns la întrebarea: Ce este iluminarea?”) (1783) în Immanuel Kant, Werkausgabe, XI, Suhrkamp, 1977. „Minoratul este incapacitatea de a te folosi de înțelegerea ta fără îndrumarea altuia.” Și: „Ai curajul să te folosești de propria-ți înțelegere!” (p.53) „Dacă se va pune acum întrebarea: Trăim noi oare într-o epocă iluminată?, atunci corect e să răspundem: Nu, trăim într-o epocă a iluminării. Mai e însă drum lung până ce oamenii, așa cum arată lucrurile acum, [...] să fie în linii mari în stare ca, atunci când e vorba de treburile religiei, să se folosească ferm și bine de propria lor înțelegere fără îndrumarea altuia.” (p. 59)
Articol publicat și pe www.contributors.ro
Comentarii 19
Truli - 09-01-2014
Domnule Liiceanu, sunt mirat ca nu puteti depasi bariera. Va citesc de multi ani si vad aceeasi poticneala. Parintele Cleopa a transmis exact esenta ortodoxiei cand ne indeamna sa il ajutam pe preotul din sant. El este fratele cazut in pacat care are nevoie de noi. Atat de simplu si totusi de nepatruns pentru dumneavoastra. Cat despre restul articolului... o noua incercare de a defaima Biserica lui Hristos prin rememorarea unor destrabalari straine adevaratei Biserici. Nu cred ca o sa va mai citesc curand. Sunt trist. Citatul cu catelandrii dresati nu va face cinste. Sunteti crestin? Daca da, de ce atata inversunare impotriva pacatosilor? Aruncatul pietrei cu ricoseu spre Biserica nu face cinste nici macar unui marunt mason.
RăspundeFLORIN ARDELEAN - 08-27-2014
ALEX MICU -Te plangi ca pentru a fi pe placul lui Dumnezeu (cel in care nu crezi) ''iti trebuie multa credinta''. Iti respect punctul de vedere, desi personal cred ca ajunge doar sa privesti putin in jurul tau pentru a intelege ca tot ce-i in jurul tau a avut nevoie de un Creator. De credinta (si inca de taaaaare multa credinta!) ai nevoie abia daca iti spui ateu. Atunci trebuie sa crezi - intre multe altele - ca desi toate in lume au nevoie de o cauza inteligenta (legea cauza-efect - Aristotel), de la scaunul pe care sezi si farfuria din care mananci si pana la ce mai vrei tu, numai univesul nostru nu. Scaunul (efectul), pentru a aparea, are nevoie de un tamplar (cauza), ceasul de un ceasornicar, numai universul nostru sa nu fi avut nevoie de un Creator? N-as prea crede. Vorba lui Patapievici: '' CE-i mai logic oare - sa crezi ca ceasul pe care l-ai gasit pe o pajiste a fost facut de un ceasornicar, ori ca a iesit din pamant, asa cum creste iarba?''. Stiinta si experienta fiecaruia de zi cu zi spun ca totul in lume tinde spre stricaciune, ca totul merge dinspre ordine inspre haos - entropia), ca o casa pe care o lasi de izbeliste vreme de doua-trei decenii are toate sansele sa se transforme intr-un morman de moloz si nu intr-un palat. Ca ateu insa tu trebuie sa crezi exact pe dos, si asta impotriva multor legi ale stiintei (l.termodinamiicii, l. biogenezei, l. cauza-efect, etc); trebuie sa crezi ca universul acesta a hotarat intr-o buna zi sa le organizeze pe toate atat de bine, de nici nici cu mintea nu poti gandi: si nivelul de oxigen, al dioxidului de carbon, dar si al vaporilor de apa din atmosfera, si transparenta atmosferica, si atractia gravitationala luna-pamant, si forta gravitationala reglata la o precizie de ... scuze... Dumnezeu :), si grosimea scoartei terestre, si rotatia pamantului, si campul gravitational al lui Jupiter pe post de aspirator cosmic, pentru a feri Terra de asteroizi si comete, si viteza luminii, si ritmul descarcarilor atmosferice, si inclinatia axei pamantului si inca mii (sau poate milioane) de alte si alte cauze ori constante antropice fara de care noi acum nu am putea sta de vorba pentru simplul motiv ca nu ne-am mai fi nascut. Apropo de asta, viata insasi e o minune mai mare decat orice minune, si sunt curios cum un ateu poate explica rational aparitia vietii pe pamant din moment ce o lege universal valabila (L.Biogenezei, a lui Pasteur) zice simplu si clar: viata nu poate proveni decat dintr-o alta viata. Dar cum iti explici pe urma originea si complexitatea ADN-ului? Oare pentru a crede si pentru a ti le explica pe toate astea (si inca atatea altele) nu ai nevoie de o credinta infinit mai mare decat aceea de a crede intr-un Dumnezeu? Nu stiu cati ani ai, nu stiu cum ai capatat atatea certitudini de arunci la cos cam tot ce are omenirea aceasta mai sfant si mai valoros, dar stiu ca altii - de la Newton, Blaise Pascal, Pasteur, Faraday, Maxwell, Dostoievski, SAU J.S.Bach si pana la C.S.Lewis, Steinhardt
RăspundeOana - 08-25-2014
Va rog sa-mi scuzati greselile de ortografie si de exprimare, n-am avut timp sa le corectez,pentru ca a trebuit sa plec cu probleme de servici
RăspundeOana - 08-25-2014
Dumnezeu exista din vesnicie si viata noastra in sine arata ca El exista.Dumnezeul care a creat primul om i-a calauzit viata pana la moarte si dupa ea,asa cum are grija si de a noastra.Nu poate exista viata cu Dumnezeu,in plan primordial, iar in plan secund nu. Eu cred in cuvintele Domnului Iisus care afirma existenta Tatalui,Fiului si Duhului Sfant.Nu sunt decat un om simplu,dar la Sfanta Liturghie ,se continua mantuirea in chip nevazut,de catre Domnul Hristos prin aducerea lui ca jertfa Tatalui, prin Harul Duhului Sfant, in timpul epiclezei,transformand painea si vinul in trupul si sangele Domnului Iisus Hristos.Aceasta este prelungirea mantuirii noastre din lumea vazuta,a momentului rastignirii in istorie a Fiului lui Dumnezeu.Invierea lui HRISTOS este reala,dovezile sunt in Biblie, in Noul Testament.In plus exista Lumina Sfanta de la Ierusalim,dovezile stiintifice recente privind Giulgiul din Torino,care dau peste cap orice forma de necredinta in INVIERE.Am fost la ierusalim si acolo am vazut piatra pe care l-au uns mironositele pe domnul Iisus,Are un miros imbatator,a mir ce izvoreste din pamant si care o parfumeaza in permanenta.DE FAPT IDEEA ESTE DE A ACCEPTA MIRACOLUL Luminii Sfinte, a pietrei mirungerii si a altor minuni.Cat despre oameni, chiar daca constatam ca nu e bine,nu trebuie sa-i judecam.Problema se pune cata smerenie avem noi ,in raport cu Dumnezeu si oamenii.Daca acceptam ca suntem numai simplii oameni, chiar daca nu egali intre noi,dar avem un Dumnezeu la care trebuie sa ne raportam , ramane numai cum o facem.Aici cred ca fiecare dintre noi poate alege smerenia sau nu.Iar in opinia mea,cu cat esti mai valoros ca om,daca il abordezi pe Dumnezeu cu aceasta pozitie,El iti va darui ce-i ceri. In orice faci, gandul cu care pleci la drum este esential. S-au vazut reusite sau dezastre in lumea crestina din cauza acestor ganduri. Eu cred ca Dumnezeu exista si in lumea nevazuta si in noi.Prin IMPARTASIREA cu trupul si sangele lui Iisus sau prin actiunea directa a Harului Duhului Sfant,se formeaza un crestin.Faptul ca harul trebuie raspandit in mod egal este o gandire omeneasca. Cat despre libertate sunt sigura ca Dumnezeu poate sa o defineasca,sa ma exprim asa,sa o arate si sa i-o dea celui care o doreste.Ideea este sa-l acceptam pe Dumnezeu ca daruitor de libertate si ca fiind cel mai mare ganditor despre libertate Acesta e primul pas pe calea gasirii libertatii.In viitor poate vor exista oameni care vor descifra taina libertatii. Va doresc numai bine!
RăspundeAna Eugenia Manea - 08-24-2014
Multumesc Domnule Gabriel Liiceanu.
Răspundelklkhj - 08-22-2014
Pai sigur ca apostolii n-au avut titlul de doctor. Nu-l avea nimeni pe vremea aceea, de vreme ce nu exista. Dar au devenit toti invatatori, adica doctori, pana la urma. Nu l-a dat Hristos licentia docendi la toti? Cleopa reformuleaza mai socant ideea ca harul lucreaza in preot chiar cand persoana e pacatoasa; oricat nu v-ar conveni, asta e doctrina bisericii ortodoxe. Ce credeti dvs despre subiect nu are teologic nici o relevanta; de altfel, trebuie sa faci "ce zice popa, nu ce face popa". Sectiunile "Un dialog ratat ..." si "Incursiune ..." mi se par excursuri in afara subiectului. Pana la urma spuneti o platitudine, ca moralitatea omului occidental este rezultatul actiunii in istorie a moralei crestine, ca crestinismul a edificat un ansamblu de valori la care occidentalul adera si cand credinta religioasa i-a disparut.
RăspundeSTAN PATITU - 08-21-2014
Dumnezeu nu moare, numai sufletul nostru poate muri.
RăspundeGeisha - 08-21-2014
Nu stiu daca Dumnezeu a murit sau traieste si oricum nu avem pe cine intreba. Dar "Teama de Dumnezeu" a ramas.Avem sentimentul ca trebuie sa respectam cu strictete un cod de conduita (crestineasca), altfel, Dumnezeu ne va pedepsi. Si atunci, intervine teama. Pentru ca nici unul din noi nu este ferit de greseli, mai mult sau mai putin. Ne consolam ca noi suntem mici iar el e mare, ca el ne-a facut asa. Uneori un om pare bun, alteori rau. Nu cred ca Dumnezeu a decis cati sa fie buni si cand si cati sa fie rai. Asa e lumea creata de el. Uneori, ne place si suntem fericiti, alteori plangem si disperam. Pare ca Dumnezeu nu are sentimente, ca nu sufera sau, in orice caz, nu se manifesta. Eu inteleg ca noi am vrea ca Dumnezeu sa ne asculte si sa ne ajute, sa-i fie mila sau sa se bucure. Dar el nu este om. El este Creatorul Omului. Cum as putea, ca iau cateva exemple, sa plang de mila unui circuit electronic creat de mine si care nu functioneaza, sau sa simpatizez litera "x" in detrimentul literei "z". Cum vi se pare , sa pedepsesti cifra "5" si sa decizi sa n-o mai scri in veci? Si eu consider ca preotul trebuie sa fie un model pentru enoriasii sai. Asa cum, in fiecare domeniu, un specialist trebuie sa de-a dovada competentei sale - invatatorul elevilor sai, actorul spectatorilor, medicul pacientilor, scriitorul cititorilor sai. A spune una si a face alta este imoral si dezgusta. Consider ca sunt crestin. De ce? Nu-mi pun intrebari despre natura lui Isus, sfarsitul lumii sau viata dupa moarte. Dar mi-am construit cu migala, cu efort, cu ezitari, o scara de valori, ca un joc de "puzzle" si incerc sa devin un om "dupa chipul si asemanarea" celui gandit de Dumnezeu. Sigur ca nu voi reusi intrutotul, dar important nu e sa atingi varful unui munte ci urcusul. El iti da satisfactia implinirii, sentimentul ca nu ai trait degeaba.
Răspundevalah - 08-20-2014
Multumesc domnule Liiceanu. Ce bine ca filozofia a fost corect ghidata spre Adevarul curat! Ce bine ca Platon si Aristotel au intuit, inspirat putem acum zice, Adevarul. Totusi El nu a fost dezvaluit pe deplin decat la Intrupare: ".. Si Cuvantul a devenit trup si a locuit printre noi plin de har si de adevar" (ioan 1.14a). In Acest trup omenesc a locuit Dumnezeu in toata plinatatea Sa: "caci toata plinatatea Dumnezeirii si-a gasit placerea sa locuiasca in El" (Efes 1. 19). Si astfel am "cunoscut noi oamenii taina lui Dumnezeu Tatal, adica pe Cristos in care sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale cunoasterii". (Efes 2.2,3) Sunt "ascunse" adica nu sunt chiar la indemana oricui le-ar cauta, si "toate", adica nu e niciun adevar sau informatie sau stiinta sau cunostinta, oricum am vrea sa-i spunem, care sa nu-i apartina, care sa fie in afara Sa. Si atunci El este cu adevarat Dumnezeu. Si totusi, dupa ce intelegem aceste lucruri, desi nu sunt deloc simplu de acceptat, dar le acceptam si le credem impreuna cu Toma care mai intai n-a crezut, dar i s-a dovedit si apoi a crezut, totusi deci, cum sa accepti ca Cel care avea toata stiinta, si prin urmare puterea, sa se lase omorat? Da, S-a lasat omorat pentru eliberarea noastra de sub puterea pacatului si a mortii, ca si noi sa devenim ca El - drepti si nemuritori. El ne-a eliberat. Ce frumos ati surprins acest lucru, domnule Liiceanu, si cat de inspirat prin cuvintele domniei voastre: "orice invatatura adevarata are ca tel final eliberarea spre propria libertate a celui ce-nvata." Ce mare si crunta minciuna sa creada unii ca sunt oameni "cu frica lui Dumnezeu" si sa se poarte ca niste lichele-oameni fara caracter, dupa definitia de asta seara a termenului din Dex in acceptiunea domnului presedinte al Romaniei-sa se poarte ca oameni ai diavolului, mincinosi, infatuati si fatarnici ca fariseii, pozand in evlaviosi. Ce mare necinste aduc acestia Cuvantulului lui Dumnezeu, in timp ce ei susin contrariul. Dar asta este consecinta faptului ca ei singuri se priveaza de toate comorile intelepciunii si ale cunoasterii aflate in Isus Mesia din Nazaret in Cuvant, dar ascunse pentru ei pentru ca nu citesc si nu pretuiesc Cuvantul, ci se lasa amagiti de carti care dezinformeaza si ca daca-si fac o cruce si asista la o slujba isi pot permite sa faca apoi orice le trece prin mintea schimonosita de pacat si faradelege. Caci daca ar pretui Cuvantul lui Cristos, ar gasi in Epistola lui Iacov acest adevar crud si nemilos: " fara fapte credinta este moarta, tot asa cum trupul fara duh este mort" (Iacov 2.26) Bune sunt rugaciunile preotilor si optimismul lor pentru indreptarea si mantuirea acestor slugi ale diavolului, dar mult mai bine le-ar prinde mustrarea preotilor, si nu incurajarea ca asa cum sunt in pacate si faradelegi sunt fii ai lui Dumnezeu, pentru ca sunt botezati. Botezul nu te face crestin, si nici apartenenta religioasa declarata la recensamant. Crestin te face credinta dovedita in fapte bune si departa
RăspundeLiviu din Timisoara - 08-20-2014
Animat sau nu de credinta, omul este dator sa fie bun. De ce toate valorile morale sunt puse in discutie exclusiv in contextul religios ? Scolit sau nu, omul este dator sa fie bun. Cum ? Sa nu loveasca in cel de langa el ! Daca o face, exista legea care-i aplica o corectie. Iar ceea ce se practica acum, sub incredibila iresponsabilitate a bisericii ortodoxe aduce mai degraba a superstitie in grup ! Cati sunt patrunsi de sacrificiul lui Brancoveanu ? Dar ia sa se auda ca nu stiu ce icoana a lacramat ... sa vezi cum se bulucesc sa i se inchine ! Se poarta moastele iar Biserica ortodoxa ...incurajeaza ! Profita !
RăspundeHajime - 08-20-2014
Lucian din plop care face micsunele,avea dreptate antiglont cand zicea ca unii vor fi pe subiect altii fix pe langa.Dear Antiglont citind cartea lui Max Weber acum ceva ani mi-am dat seama de unde vine ordinea si dezvoltarea occidentului si cred intr-adevar " credinta fara fapta e moarta"Cred ca a fi credincios presupune o doza de cultura si de educatie,nu ca o baba analfabeta nu s-ar mantui, pentru ca daca cei care nu sunt sub lege fac ale legii acestia se vor mantui.Dar ce ma sperie la credinciosul roman ortodox este crasa lipsa de cultura si inapoierea de care da dovada,cred ca pentru omul de rand manifestarea religioasa a devenit un ritual mimetic neasumat in sens haric,sa fie ortodoxia prea ermetica prea misterioasa si profunda?Ortodoxia sa fie inteleasa doar de un Plesu,Patapievici,Badilita etc.Nu,totul tine de cultura si de educatie pentru ca frumusetea ortodoxiei si profunzimea ei sunt greu de inteles pentru mintile scurte. Din cate vad si in occident e o emulatie in ce priveste intoarcerea la origini si la spatiul asazis primitiv rasaritean.Astept o parere si de la dl.val care pare in domeniu si poate aduce o critica constructiva aici.Si inca ceva, se tot vorbeste de secularizarea occidentului si de indepartarea lui de Dumnezeu,eu vad aceasta ratacire in sens biblic si ma gandesc la parabola fiului ratacitor.Odata nascut nu ai cum sa nu ai parinti chiar daca poti spune ca ai aparut din neant sau din spatiul cosmic,un tata are fiecare chiar daca e negat uneori.
RăspundeB adrian - 08-20-2014
In primul rand, as vrea sa va multumesc, domnule Liiceanu, pentru perseverenta dumneavoastra de a lumina. Poate pentru dumneavoastra este frustrant ca cei care va asculta tac, iar cei care va calomniaza fac atat de mult zgomot. Nu descurajati. In al doilea rand, va admir curajul de a vorbi deschis despre (inca) un subiect atat de dificil in contextul Romaniei. Fara a fi ateu declarat, nu sunt credincios (in sensul de a crede intr-un Dumnezeu) - desi mi-ar place sa fiu, pentru ca credinta mi-ar face viata mai usoara si mai suportabila. Nu sunt nici nihilist, deoarece cred cu convingere ca universul este inteligent (in sensul de simplu, ordonat si armonios), in ciuda haosului aparent. Revenind la articolul de mai sus, as adauga ca fervoarea ortodoxa din Romania (postrevolutionara) are un iz neplacut de abandon al responsabilitatii proprii in favoarea unui paternalism divin. Cu alte cuvinte locul lasat liber de Big Brother a fost reocupat de Almighty Father. Chiara daca nu sunt credincios, marturisesc cu jena ca impartasesc "minoratul" care face ravagii in mentalitatea contemporanilor mei - incapacitatea de a fi un bun gospodar care-si vede de treaba lui, ascultand de ceilalti dar fara a se lua dupa ei. Un cititor care nu vrea sa moara prost
RăspundeAlex Micu - 08-19-2014
«Organizarea societății occidentale, mi-a confirmat un prieten teolog după ce i-am expus „ideea meaâ€, poate fi foarte bine descrisă ca un „creÈ™tinism aplicatâ€.» Daca v-a confirmat prietenul teolog asa trebuie sa fie, cu un mic bemol la omorarea tuturor dusmanilor cu exceptia virginelor, a homosexualilor si-a copiilor care intorc vorba parintilor, mai e apoi si problema sclaviei daca ne referim doar la VT. Apoi Dumnezeu se hotareste sa schimbe cerintele in NT si, in urma unei istorii extrem de complicate si oarecum stupide in lumina potentialuilui infinit de putere, sa ceara «Sa nu furi, să nu-nseli, sa nu fii manios, sa nu urasti, sa nu ponegresti, să nu tradezi, sa nu fii prost, vanitos sau lenes, sa nu fii sperjur, sa nu ucizi, să nu fii delator, ticalos È™i lichea, sa nu fii egoist, sa distingi binele de rau» sau, in mult mai putine cuvinte ceea ce ti-e clar inca de mic atunci cand parintii iti spun sa fii cuminte inainte sa te trimita la gradinita. Ce s-or fi facand japonezii fara aceste minunate mostre de intelepciune, ceva trebuie sa fie putred la ei, la fel la hindusi sau budisti - multi dintre ei chiar au nesimtirea sa aiba religii atee. Dar ce ne pasa noua astora din gradina maicii domnului. Una peste alta, domnule Liiceanu, un articol foarte slab, asa cum sunt in general lucrurile spuse de oameni care cred in povesti si care cred ca poti sa afirmi orice bazdaganie convenabila si apoi sa culegi fapte care s-o confirme. In doua mii de ani omenirea n-a reusit sa-l defineasca pe Dumnezeu necontradictoriu (nici ce e nici ce nu e), nu exista nici cea mai mica demonstratie iar de dovezi, ce sa spun, iti trebuie multa credinta... La ce va foloseste tot aparatul acela rational, filozofic?
Răspundelucian pop - 08-19-2014
Eu il cred pe prietenul dvs. Traian Basescu : - "Nuuu , nu-l cunosc pe Blejnar ! Un fost consilier al lui Traian Băsescu a fost arestat, marți, fiind acuzat de spălare de bani și evaziune fiscală. Prejudiciul se ridică la 100 de milioane de euro. STENOGRAME : o discuție din anul 2010 dintre Sorin Blejnar și Traian Băsescu: Traian Băsescu: Alo Sorin Blejnar: Să trăiţi, domnu preşedinte Traian Băsescu: Salut, Sorine. Sorin Blejnar: V-am trimis o dată pe mail situaţia aia cu constructorii. Traian Băsescu: Da. Mă, eu am şi făcut o confuzie că era primul în lista datornicilor Tehnologica şi am zis că e o listă cu constructori. Da nu erau numai constructori acolo. Sorin Blejnar: Este, este datornic. Dar a început procedura de executare pe el. .....DE CIND L-A FACUT PE REGELE MIHAI SLUGA LA RUSI... interfata poporului cu Cel de Sus nu mai este Maria Sa Regele ,cum ne-ari invatat dvs.mai demult....nooo , acuma este tinichigiul ....aaaa marinarul Basescu ...Traian nu Mircea
RăspundeISTORIA - 08-19-2014
Dle Liiceanu, comentarille cenzurate despre articolul dvs., despre Credinta, Dumnezeu, Adevar si Libertate, dovedeste ca pe-acolo pe unde va publicati eseurile se continua si azi Manipularea IDEOLOGICA, de care din pacate, vrind sau poate nevrind sunteti teribil de complice. Cum am mai putea astfel avea "inocenta" de a taifasui atit de degajat despre DUMNEZEU ??? As numi aceasta o BLASFEMIE !
RăspundeGheorghe - 08-19-2014
Dumnezeu o fi murit, dar avem nevoie de un izvor creator de iluzii ca sa depasim dez-iluziile cotidiene si acid-contemporane. Iar aceste iluzii de care ne agatam zilnic, trebuie să aibă o rezonanta in ceilalti, deoarece suntem cam gregari si vrem sa fim eroii tribului. Poate ca exista oameni care din diverse motive nu au deziluzii; pentru ei Dumnezeu poate sa nu mai existe, probabil ar fi inlocuit de o anume aroganta, dar eu cred ca inevitabil se ajunge la o depresie sau altceva de genul. PS: sunt agnostic, si in loc sa cred, ma intreb daca o exista.
RăspundeAntiglont - 08-19-2014
Dle val comentariul dvs.este plin de miez dar si de o coaja tare si da,ati vazut lucrurile corect din prima nu din a doua.Nu-mi place mocirla,nu-mi place faptul ca aproape tot ce se circumscrie spatiului ortodox sufera de stagnare,coruptie si proasta administrare,pe aici nu stralucesc decat coruptii si straiele preotesti bizantine.Inaite de a intra in fineturi dogmatice si teologice ma consider mai degraba crestin lasand deoparte diferentele confesionale pentru ca nu a-si vrea sa devin chimval rasunator sau perete varuit.Singura mea certitudine este ca Dumnezeu exista si as vrea sa-i indeplinesc poruncile de a-mi iubi aproapele dar si dusmanul,oricare ar fi acela,si bineinteles asta cere mult timp si multa vointa.Desigur ar fi multe de spus si pro si contra dar pentru mine e de ajuns atat."Iubeste si fa ce vrei!"
Răspundeval - 08-19-2014
Domnule antiglont, chestia cu ipocrizia protestantilor, neoprotestantilor, adventistilor, etc (cei prea-plini de certitudini) e un simplu cliseu propagandist pravoslavnic. Sunt aproape sigur ca n-ati discutat vreodata cu un protestant (poate doar cu neoprotestanti) - in directia ideilor din citatul de mai sus. Ipocriti prea plini de credinta sunt peste tot - orice padure are uscaturi, chiar si cea ortodoxa. Numai ca cei din urma de obicei se entuziasmeaza la gandul ca desi traiesc in mocirla sunt in schimb plini de smerenie si incertitudini in privinta destinului viitor, fapt pentru care, Dumnezeu, profund impresionat de modestia lor evlavioasa, le va pune mana in cap si-i va aburca in rai in cel mai curat spirit 'sola gratia' protestant (sau neoprotestant). In cel mai rau caz, vor haladui cateva mii de ani prin purgatoriul (ne-omologat dogmatic dar functionabil in practica) ortodox, dupa care, cu sprijinul catorva pomeni si parastase de ale urmasilor vor ajunge candva si ei in fericirea vesnica - ca Domnul e bun si milos, cum asa de bine zicea Marmeladov, pacatosul pravoslavnic al lui Dostoievski. Domnule antiglont, va scriu din nou - am citit comentariul dumneavoastra avand parerea ca atunci cand ati vorbit despre 'concordanta faptei cu vorba' protestanti ati facut-o in mod ironic si rautacios. Insa, citind din nou comentariul, imi dau seama ca se poate sa va fi inteles gresit - poate ca in acel pasaj ati fost sincer, nu cinic. In acest caz, imi cer scuze; comentariul meu se adreseaza altor concetateni ortodocsi, care dispretuiesc, din motive cred eu ilegitime, etica protestanta...
RăspundeAntiglont - 08-19-2014
Dumnezeu a creat lumea din nimic prin urmare Dumnezeu a vrut sa creeze lumea aceasta.Libertatea este cel mai mare dar pe care ni l-a facut.In lume exista si satan care vrea sa strambe drumul creatiei corupand-o si amagind-o, fluturand bogatiile acestei lumi trecatoare prin fata si prin gandurile oamenilor.In fond toata lumea doreste binele,binele ei propriu,nimeni nu poate lovi cu voia sa piciorul sau de o piatra.Dumnezeu exista si pentru ca oameni inocenti,copii nevinovati, cad prada mortii brutale si violente in diferite situatii,ei trebuie rascumparati cumva,ei trebuie sa traiasca si sa se implineasca in bine sau in rau,nu trebuie opriti brutal.Credinta tine de intimitate,suferinta ar trebui sa ne smereasca si sa ne faca mai buni pentru ca in fata mortii toti suntem la fel.Stau de vorba cateodata cu cate un adventist,protestanti si neoprotestanti in genere, cautand prin discutii sa ajungem la un raspuns in ce priveste sensul vietii si cum ne capatam viata vesnica in Imparatia lui Dumnezeu.Sunt frapat de siguranta si de trainicia credintei lor pe care nu ezita s-o impartaseasca si celorlalti trimitandu-i la Biblie,atata convigere ca Isus este in inima lor si atata cocordanta intre vorba si fapta mai rar.Pe mine ca si caldicel ortodox ma uimeste dar ma si sperie.Ati deschis domnule Liiceanu o noua tema de discutie unde veti avea parte de multe comentarii unele pe subiect altele fix pe langa.Ma tot intreb cum de nu v-a lamurit pana acum prietenul dvs.Plesu cum sta treaba cu credinta si-mi dau seama ca Dumnezeu iti da dar nu-ti baga si in sac,dar asa-i frumos in lumea asta,unul intrebator si celalalt ascultator contemplativ.Sunteti genial si om deopotriva.
Răspunde