De același autor
Cine n-a auzit de vorba lui Nietzsche Gott ist tot, „Dumnezeu a murit”? Evocată la nesfârșit și în cele mai variate contexte, ea și-a pierdut (în cazul în care a avut-o vreodată) semnificația „tridimensională” și s-a fixat într-o platitudine: oamenii au crezut secole la rând în Dumnezeu, dar, de când rațiunea li s-a copt (și asta cam din veacul al XVIII-lea, de la „iluminism” încoace), ei s-au debarasat de o fantasmă. De fapt Dumnezeu nu există și, ca atare, de vreme ce nu mai credem în existența Lui, putem spune că El „a murit”. Ruga noastră se îndreaptă spre un cer un cer gol. Nu ne mai putem ruga decât Nimicului. Am pierdut transcendența, am intrat în epoca nihilismului. Valorile, nemaiatârnând de un vârf unic și iradiant, s-au debalansat.
Învestită cu autoritatea unui mare gânditor și înțeleasă așa, această teză a devenit monedă curentă pe piața ideilor. Vă propun să nu o acceptăm gata mestecată și să nu ne lăsăm cuceriți de spectaculosul literar (ba chiar frizând kitsch-ul) al punerii ei în scenă. („Dumnezeu și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre…”) Nu cred că omenirea se află acolo unde a așezat-o vorba lui Nietzsche și că Dumnezeu, odată ce a apucat să existe, există chiar și după ce a murit sau, mai degrabă, chiar și după ce a fost omorât. Căci textul lui Nietzsche nu spune că Dumnezeu a murit pur și simplu, că a murit „de moarte bună”, ci că noi, oamenii, suntem cei care l-am omorât.[1]
Dar cum e cu putință să afirmi, așa cum îmi propun, că, deși omorât, Dumnezeu continuă să existe? Și că asta se va întâmpla câtă vreme vom năzui către omenia noastră, indiferent de măsura în care vom fi conștienți de existența în noi a lui Dumnezeu? Sau, într-o exprimare încă mai abruptă, că vom crede în Dumnezeu chiar și atunci când nu vom crede în El? Că, odată apărut, Dumnezeu nu mai poate dispărea? Că, de fapt, nu poate fi omorât? Ce fel de „a crede în Dumnezeu” este acesta?
Un dialog ratat despre credință
Am făcut odată, cu mașina, un drum către Brașov cu doi prieteni. Știam că amândoi sunt credincioși. La un moment dat i-am rugat să-mi spună ce înseamnă pentru ei „a crede”. Cum anume credeau în Dumnezeu? Credeau în genere într-o ființă infinită, creatoare a tot ce există? În Dumnezeu-Făuritorul? Sau în Dumnezeu-Mântuitorul, într-o ființă infinit iertătoare, plină de iubire și milă? Credincioși fiind, credeau, desigur, că vor „trăi” și după moarte. Dar credeau asta din frică, din frica de neant? Sau din speranța într-o viață veșnică? Și credeau în faptul că-i vor întâlni după moarte pe cei dragi? Credeau în resurecție? Credeau în cei izbăviți și în cei veșnic osândiți? Sau credeau în iertarea tuturor păcatelor lumii? Credeau în faptul că, după Judecata de Apoi, cei care vor fi trecut cu bine Marele Hop, vor renaște în trupul lor? (Știam, de pildă, că unul dintre ei, invitat să țină o conferință la un congres al medicilor, afirmase că transplantul, în măsura în care îl privează pe donator – viu sau mort – de unul dintre organele sale, va afecta învierea in integrum.) Credeau, de pildă, că „atunci când cerurile se vor deschide”, nici un fir de păr de pe capul nostru nu se va pierde? Sau credeau că toți stăm, clipă de clipă, sub privirea lui Dumnezeu și că „toate firele de păr de pe cap ne sunt numărate”? Credeau, creștinește, în dogma trinitară? În dubla natură a lui Isus? În virginitatea Fecioarei chiar și după nașterea Pruncului Sfânt? Dar în dogma trinitară, cum credeau? Credeau că Sfântul Duh purcede deopotrivă de la Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul? Sau, ortodocși fiind, credeau că numai de la Tatăl? Rezulta că cei care credeau în dubla purcedere nu erau credincioși? Dar ce gândeau despre creștinii care, până la Conciliul de la Niceea (325 d.C.), credeau, în privința naturii lui Isus, altfel decât se va crede oficial, de la Niceea încolo? Cum era cu putință cearta între secte creștine, de vreme ce credința și învățătura fuseseră una și revelate?
Dar ei – cum ajunseseră să creadă? Cum se născuse credința în ei? Prin educație religioasă? Printr-un sentiment sau printr-o intuiție personală? Prin „har”? Dobândiseră la un moment dat irepresibilul credinței? Dar ce credeau despre cei care nu aveau harul și regretau că nu-l au? Cum putea fi tolerată inegalitatea distribuției harului din partea unui Dumnezeu infinit bun și iubitor? Dar cum făceau, ca oameni cultivați ce erau, să dobândească certitudini pentru care nu exista nici un teren ferm? („Evident, le-am spus, o să-mi răspundeți că prin credință, care-și conține certitudinea și terenul ferm în propria ei esență.”) Dar poate credeau pentru că era pur și simplu „urât” să nu crezi? („Doar animalele și imbecilii nu cred!”, îl auzisem pe un prieten spunând într-o zi.) Sau poate credeau tocmai pentru că avuseseră de-a face, decenii la rând, cu atei agresivi și fanatici? Se rugau? Zilnic? Sau când și când?
Inutil să spun că discuția s-a încâlcit și că din ea n-a rezultat mai nimic. Cinstit să fiu, a fost o simplă bălmăjală, alternată cu iritări abia voalate. Vina a fost, desigur, a mea. Mă hazardasem să pun întrebări care în mod normal nu se pun și care-l plasează pe interlocutor într-o situație delicată… M-am despărțit de prietenii mei convins că „a crede” trebuie să rămână în ceața prelucrărilor personale ale întrebărilor, speranțelor și angoaselor fiecăruia dintre noi. Când credem, credem flu.
Incursiune pe tărâmul credinței
Cred că sunt două feluri de a vizita teritoriul credinței: unul, intrând în contact cu credincioșii din jurul tău și cu cei care, prin hirotonie, primesc harul pentru a-l sluji în mod explicit pe Dumnezeu. Cealălalt, intrând în contact cu problema lui Dumnezeu pe cont propriu. Să vorbim întâi despre primul.
1. Credincioșii din jur. Am cunoscut „oameni cu frica lui Dumnezeu” care se purtau ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Se duceau la biserică în fiecare duminică, se spovedeau, țineau posturi, se rugau… Credeau în bunătatea lumii și încercau să o sporească prin purtarea lor. Își creșteau frumos copiii. Își onorau părinții și își îngrijeau bolnavii. Nu râvneau la ce nu li se cuvenea, nu erau trufași, nu huleau, nu înjurau, știau să distingă binele de rău și adevărul de minciună. Trăiau așa, ca oameni cu frica lui Dumnezeu, și asta le făcea bine. Știau să se înfrâneze, erau senini și înfruntau viața mai ușor.
Am cunoscut „oameni cu frica lui Dumnezeu” care se purtau ca oameni ai diavolului. Și ei se duceau la biserică în fiecare săptămână. Și ei țineau posturi și se rugau. Frecventau lumea preoților, aveau discuții teologice subtile, își semnalau unii altora pasaje importante din Patericul egiptean sau din scrierile Sfinților Părinți. Când vorbeau de Dumnezeu, vorbeau inspirat și-ți explicau ce vrea, ce face și ce gândește Dumnezeu. Deveniseră experți în Dumnezeu și credința pe care o exhibau la tot pasul le dădea și dreptul de a-L administra. Altminteri, erau niște lichele. Nu umblau, de dimineața până seara, decât după foloase. Vorbeau mereu de Împărăția lui Dumnezeu, dar erau înglodați până la genunchi în lumea de aici. Se lipeau de mai marii zilei ca să-și rezolve problemele vieții: o casă ocupată cu japca, cerșitul unei pomeni sociale contra unui partizanat moral-păgubos… Când nu le convenea ceva din ce spuneai sau făceai te acopereau de vorbe otrăvite. Aveau țâfne de adolescenți răsfățați, puneau la cale răzbunări abjecte, scriau articole difamatorii. Le plesnea eul de multa trufie pe care o strânseseră în ei. Semnau, după fiecare colț de stradă, un pact cu un diavol mai mic sau mai mare. Și-l parafau cu o cruce. Erau fuduli întru Dumnezeu și fața le era cucernică.
Pe ei, cunoscându-i, am ajuns să-mi spun că la Dumnezeu nu se ajunge cu cruci făcute în autobuz când treci prin fața unei biserici. Așa cum, cunoscând fețe bisericești, am înțeles că la Dumnezeu nu se ajunge neapărat cu diplome în teologie sau cu lucrări de doctorat. Nici unul dintre apostoli nu a avut titlul de doctor.
2. Cei hirotoniți. N-am înțeles niciodată cum de-a putut apărea Decameronul lui Boccaccio în plin secol XV[2] (cel care debutase cu conciliul de la Konstanz și cu arderea pe rug a lui Jan Hus – căruia papa roman Ioan XXIII îi garantase imunitatea! – și se încheiase cu primele procese ale vrăjitoarelor). Niciodată, în plină dominație a bisericii creștine, nu s-a scris ceva mai devastator la adresa ipocriziei clerului.
Dar ceea ce în poveștile lui Boccaccio se consumă în registru ludic și comic, în istorie a devenit dramatic și tragic. Alături de viețile sfinților, de marii mărturisitori ai credinței și de monahii plin de evlavie, istoria creștinismului e plină de persecuții interconfesionale încheiate cu crime, de torturi nemaipomenite (Giordano Bruno dus la rug cu limba fixată în ace puse în cruce), de destrăbălările grozave de la curtea (curțile) papilor din secolele XII – XV și de incredibilele acte de corupție ale capilor Bisericii.[3] Deja din primele veacuri ale creștinismului disputa în jurul „adevăratei credințe” nu se rezuma la subtile dezbateri teologice, ci se încheia cu tăieri de brațe și cu smulgerea limbii.
În neînsemnata mea trecere pe acest pământ, am cunoscut, desigur, preoți. Am cunoscut preoți care și-au purtat cu prestigiu, în toate împrejurările, rangul de slujitori ai Domnului. Preoți care și-au asumat martiriul credinței în închisorile comuniste sau alții care, oriunde s-ar fi găsit, știau – dar neîngânfându-se pentru asta – că oficiul lor printre muritori nu e unul de rând. Îți deschideau drumul către Dumnezeu și nu se așezau, trufaș, între El și tine. Am cunoscut preoți care mi-au întărit sufletul în momente de slăbiciune, vorbindu-mi cu har despre sursa înaltă a lumii în care trăiam.
Dar am cunoscut și preoți turnători, preoți bețivi sau preoți care săreau la bătaie. Am cunoscut preoți al căror telefon mobil suna pe La donna è mobile, preoți care treceau de două ori cu Boboteaza, preoți care le spuneau enoriașilor cu cine să voteze, preoți de la care am aflat că „privatizare” vine de la „privată” sau că preoții protestanți și catolici sunt slujitorii diavolului. Am cunoscut preoți care tăiau brazii falnici din cimitir ca să mai poată vinde câteva „locuri de veci”. Ba chiar și preoți care-și reglau, în predici, conturile cu neprietenii, revărsând ura de la înălțimea amvonului. Pe scurt, am văzut (nu puțini) preoți care, deși slujeau o religie a modestiei extreme, storseseră din creștinism toate foloasele materiale posibile.
Părintele Cleopa i-a răspuns odată unui intelectual care-i mărturisise că nu-i poate pune în același cântar pe toți preoții: „Dar cine ți-a dat voie dumitale să cântărești preoți? De vei vedea preot beat căzut în șanț, du-te și sărută-i mâna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu!” Să mă ierte Dumnezeu și părintele Cleopa, dar n-am auzit enormitate mai mare de când sunt. Cred, din străfundurile morale ale ființei mele, că harul pe care-l primești ca slujitor al celei mai alese morale, nu-l poți tăvăli în șanț și că, atunci când în locul unui om hăruit apare la rampă un porc, harul acesta e pierdut pe vecie. Nu poți să le vorbești oamenilor la slujbă despre palatul mirificei lumini transcendente și tu, cu viața ta, să locuiești într-un grajd. Ca nicăieri în altă profesiune, cea a sacerdoțiului îi cere celui care o practică să trăiască în acord cu idealul pe care susține că îl slujește. (Asta a numit un filozof danez reduplicare, acel mod de a trăi în care faptele sunt pe măsura cuvintelor predicate.) Aici exemplul propriei coerențe este suveran și vorba „fă ce spune popa, nu ce face popa” este, cred, una dintre cele mai urâte și viclene apoftegme scoase în față de înțelepciunea autohtonă. Nimeni, în fond, nu l-a obligat pe preot să se facă preot. „Avem nevoie de preoți pentru a ne aminti idealul”, a spus Kierkegaard.
Marele Educator. De ce n-a murit Dumnezeu?
Sub cerul ocupat de Dumnezeu vreme de secole și slujit când mai bine când mai rău de cei hirotoniți și de credincioși, lumea nu s-a umplut, desigur, de har, dar s-a umplut de credința spontană în câteva valori. Să nu furi, să nu-nșeli, să nu fii mânios, să nu urăști, să nu ponegrești, să nu trădezi, să nu fii prost, vanitos sau leneș, să nu fii sperjur, să nu ucizi, să nu fii delator, ticălos și lichea, să nu fii egoist, să distingi binele de rău – au devenit, dacă nu practici curente, cel puțin puncte de străduință sau repere conștiente pentru felul în care ne judecăm unii pe alții și pentru reglarea unui comportament social convenabil. Organizarea societății occidentale, mi-a confirmat un prieten teolog după ce i-am expus „ideea mea”, poate fi foarte bine descrisă ca un „creștinism aplicat”. Din clipa în care fructele credinței s-au copt și-au devenit „valori morale eterne”, tot omul, grație lor, putea lesne, în chestiunile fundamentale ale vieții, să știe ce are de făcut pe lumea asta. Până și cei care slujeau prin vocație răul s-au văzut obligați să salveze aparențele și să poarte de ochii lumii, oricât de stângaci ar fi făcut-o, masca grijii pentru ceilalți. Iar din clipa aceea, Dumnezeu nu mai putea nici să moară, nici să fie omorât, pentru că amprenta Lui rămăsese prea adânc săpată în noi. Eram toți, cu conștiința binelui și răului petrecută prin noi de-a rândul generațiilor, purtătorii Lui. Din clipa aceea, „omul cu frica lui Dumnezeu” sau „cel care are ceva sfânt” în el nu s-a mai definit prin numărul de cruci făcute zilnic, nici prin opiniile pe care le avea în privința locuitorilor cerului, ci prin cantitatea de bine pe care o punea pe lume de la o zi la alta. Din clipa în care „Dumnezeu a murit”, nu evlaviosul de serviciu, nu cei care se târăsc pe coate și genunchi în spatele unei icoane plimbate în jurul bisericii au fost cei chemați să dea seama de El, ci oamenii capabili, pe urmele lui Dumnezeu, de „omenie”. E drept, nu poți să te rogi unei urme, dar poți să te porți imitând modelul asimilat, făcând să treacă în fapte acest ricoșeu al transcendenței petrecut în tine. De la Isus încoace, Dumnezeu e în noi, în plusul acesta care ne ridică dincolo de noi. În loc să se întoarcă înspre un „dincolo” nedefinit, privirea se poate întoarce acum foarte bine înăuntrul tău, către „conștiința mai bună” sădită pe neștiute în tine. (Și de ce nu te-ai ruga, în fond, acestui Dumnezeu coborât în tine?)
Îmi place să-mi imaginez cu totul altfel decât Nietzsche (în varianta lui despletită, de iarmaroc laico-apocaliptic, populat de cuțite și sânge) ieșirea lui Dumnezeu din lume. Una care s-a făcut într-o discreție opusă spectaculoasei și înfricoșatei Sale epifanii din vremea lui Moise. Fără „stâlpi de foc” și fără mâna divină care i-a acoperit interlocutorului Său ochii, pentru ca chipul Lui divin să nu poată fi întrevăzut. Când Dumnezeu stă lângă noi atâtea generații la rând, oricât de netrebnică și căzută o fi fost omenirea, ceva tot am învățat din poruncile divine și din morala iubirii și a păcatului. Dacă Dumnezeu își iubea atât de mult creatura, El n-o putea umili, tratând-o la nesfârșit ca pe un copil care trebuie dus de mână și care nu știe decât de amenințare, de frică și de chinurile iadului. Orice învățătură adevărată are ca țel final eliberarea spre propria-i libertate a celui ce-nvață. Nu cred că Marele Educator și-a dorit în eternitate spectacolul unor învățăcei în genunchi, ci, dimpotrivă, pornind de la modelul libertății Sale, o omenire aptă să meargă pe picioarele ei, alcătuită din indivizi viguroși moral, de vreme ce, atâta amar de secole, absorbiseră învățătura binelui și-a iubirii.
„Să se descurce de-acum singuri, ca oameni mari ce-au devenit – și-o fi spus Dumnezeu prin secolul XVIII (și de astă dată l-a delegat să vorbească în numele Lui nu pe un profet evreu, ci pe un filozof german pe nume Kant[4]). Să se descurce, cu răul din ei și din lume. Să-și asume neputințele, să-și celebreze victoriile, să-nvețe de-acum să judece cu mintea lor faptele proprii și pe ale celorlalți. Iar dacă nu sunt în stare, să cadă pradă manipulatorilor. Dar dacă sunt liberi și puternici, să-și judece singuri ticăloșii și criminalii. Să nu mă mai lase pe Mine, „în ceruri”, s-o fac. Căci libertatea e singurul lucru pe care, sacrificându-mi Fiul, am ținut să-l deprindă cu-adevărat. Să se organizeze și să se apere de diavolul care le dă zilnic târcoale. Ar fi bine, desigur, să nu-și facă Maestrul de râs, deși, Eu unul, n-am ce să-Mi reproșez. I-am învățat tot ce trebuiau să știe. Totul a fost predat, totul a fost consemnat în cărțile sfinte care au devenit în cele din urmă tratatele lor de morală, învățătura Mea secularizată pentru uzul tuturor muritorilor. Nu se poate spune că nu i-am ajutat. Iar prima lecție a avut loc în rai, sub pomul cunoașterii. A trebuit să joc rolul dascălului aspru. Nu puteam să țin la nesfârșit lângă mine doi papă-lapte, dar nici să arunc în lume niște inocenți.”
Dumnezeu s-a retras așadar en douceur, lăsându-și urma în fiecare din noi. Dacă după șase zile de Creație și-a luat o zi de repaus, atunci să nu ne mirăm că după lungul timp petrecut în companía speciei umane a simțit nevoia să iasă o vreme din lume. Desigur, nu știm ce va vedea când, întorcându-se, își va arunca din nou privirea către noi.
______________________________
[1] Știința veselă, Cartea a treia, paragraful 125 („Nebunul”) – „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm, noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre…” (op. cit., Humanitas, 2013, trad. Liana Micescu)
[2] Va intra pe lista cărților pe care Biserica urma să le ardă, împreună cu lucrări ale lui Erasmus, Machiavelli și Poggio, abia în secolul al XVI-lea.
[3] Privitor la desfrâul și la corupția existente în Curia papală la începutul secolului al XV-lea, vezi splendida carte a lui Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renașterea, Humanitas, București, 2014 (trad. Adina Avramescu), cap. „La fabrica de minciuni”. („…mituirea și corupția își dau mâna chiar în inima Curiei. [...] …cinele fastuoase de la curtea papală: bârfă plină de spirit, însoțită de mâncăruri și băuturi fantastice. [...] Metresele, matroanele, adulterele și curtezanele de toate felurile ocupă un loc central în Curie… [...] Câtece deocheate, sâni dezgoliți, sărutări, dezmierdări, căței de salon antrenați să te lingă între picioare pentru a-ți stârni dorința…” – pp. 177, 178)
[4] Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung ?(„Răspuns la întrebarea: Ce este iluminarea?”) (1783) în Immanuel Kant, Werkausgabe, XI, Suhrkamp, 1977. „Minoratul este incapacitatea de a te folosi de înțelegerea ta fără îndrumarea altuia.” Și: „Ai curajul să te folosești de propria-ți înțelegere!” (p.53) „Dacă se va pune acum întrebarea: Trăim noi oare într-o epocă iluminată?, atunci corect e să răspundem: Nu, trăim într-o epocă a iluminării. Mai e însă drum lung până ce oamenii, așa cum arată lucrurile acum, [...] să fie în linii mari în stare ca, atunci când e vorba de treburile religiei, să se folosească ferm și bine de propria lor înțelegere fără îndrumarea altuia.” (p. 59)
Articol publicat și pe www.contributors.ro
