De același autor
De două luni de zile trăiesc un amestec de bâlci și coșmar. Cu excepția primelor guverne din anii 1990 (dar atunci istoria însăși se reașeza și își căuta matca), nici un guvern al României nu a reușit, asemeni guvernului Ponta, să inducă în populație o isteriei mai mare într-un timp mai scurt. Pe acest fundal de Blitzkrieg declarat societății civile, instituțiilor statului și constituției României, pe acest fundal de cultivare sistematică a urii și agresivității devenită program de guvernare, nimeni, se pare, nu mai poate să-și vadă de treabă. Oamenii și-au întors privirile de la îndeletnicirile curente și mestecă mental, clipă de clipă, ceea ce le oferă cotidianul. Iar cotidianul le oferă o hrană mizerabilă: minciuna barocă, atentatele repetate la pudoarea elementară a intelectului și a bunului simț, tupeul abisal, înscenările grotești. Parcă niciodată n-am văzut cuvintele mințind, punctual, în halul ăsta. Tot mai mulți oameni se simt interlocați și își caută, în replică, cuvintele potrivite pentru a găsi un remediu la tenacitatea minciunii.
Un prieten îmi trimite aceste rânduri: „Un gând scurt care m-a electrocutat chiar în clipa asta: acum vreo lună scriam despre Shakespeare, Cervantes și Heraclit, azi scriu despre Ponta! Câtă perversitate!” Un alt prieten s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim. Un altul îmi scrie: „Pe mine evenimentele ultimelor zile mă irită, mă obosesc și mă deprimă. M-au mâncat degetele să comentez plagiatul, sinuciderea și alte trișerii. Știu însă că ar fi mormântul literaturii mele. Scriu un roman care va fi un protest absolut împotriva suferinței și morții. Nu pot să-l părăsesc pentru clovneriile vieții noastre politice, despre care nu va mai ști nimeni nimic în zece ani. Nu mai am decenii de risipit.” M-am oprit, la rândul meu, din alcătuirea unui pasionant volumaș intitulat Prostia pe înțelesul tuturor, care, speram, ne va ridica câtorva dintre noi cota de inteligență. M-am oprit pentru câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc.
Dar ceea ce se întâmplă cu o mână de intelectuali se întâmplă cu o țară întreagă. Într-un moment în care criza își arată colții în mai fiecare loc al Europei, lucrul de care am avea cea mai mare nevoie ar fi seninătatea pentru a munci într-un climat așezat. Oamenii isterizați, abătuți de la preocupările lor curente, nu pot face treabă. Reușita unui guvern este să se facă simțit cât mai puțin. Pe un teren de fotbal nu arbitrii trebuie să fie vedetele, ci jucătorii. Vă imaginați cum arată un meci în care cel mai vizibil ins de pe teren este cel pus să-i vegheze corectitudinea? Este evident că meciul nu mai face doi bani și că toată lumea termină prin a huidui, iar jucătorii, prin a se lua de păr. Noi, românii, am avea nevoie să fim lăsați în pace să jucăm cât mai bine meciul democrației. Fără arbitri care să ne fluiere întruna și să întrerupă fiecare fază de joc. Fără arbitri care ascund mingea și ne-o dau când vor ei. Fără arbitri care schimbă regulamentul de joc la fiecare cinci minute. Pe arbitri i-am ales ca să ne facă jocul posibil, și nu, cum se spune atât de frumos, ca „să ne dăm unii altora la gioale”.
Nu mai faceți, așadar, domnilor arbitri, să crească isteria. Duceți-vă certurile în subteran, scutiți-ne de sforăriile voastre politice. Când erați în opoziție, ne-ați promis marea cu sarea. Terminați autostrăzile începute, creați locuri de muncă, absorbiți fonduri europene, lăsați justiția să-și vadă de treabă, astupați-ne gropile, nu ne măriți taxele și – de astăzi – costul energiei cu 5%. Lăsați-ne să trăim în pace cu colegii noștri de muncă, cu cei din familie, cu prietenii, cu noi înșine. O să plece toți tinerii, sătui de neașezarea locului, și o să rămâneți cu bătrânii cărora n-o să le mai puteți plăti pensiile.
Lucrul cel mai dramatic pe care l-a trăit România de-a lungul istoriei sale a fost neputința de a obține continuitatea. Cu fiecare pagină a istoriei, cu fiecare generație, cu fiecare guvern schimbat, totul se reia, aici, de la capăt. Suntem un popor de demolatori. Nu știm să tezaurizăm ceea ce au făcut mai de soi cei de dinaintea noastră. Avem o adevărată furie a demolării. De tot ce facem se alege praful.
Mă gândeam, așa cum m-am gândit toată viața cu invidie, la colegii mei universitari din Germania. Nici unul nu se culcă seara pe creier cu Helmuth Kohl și nu se scoală dimineața pe creier cu Angela Merkel. De ce trebuie eu să adorm seara cu sinuciderea lui Năstase în gând și să mă scol dimineața cu plagiatul lui Ponta?
Articolu publicat si pe site-ul contributors.ro.
