De același autor
„Sunt nevinovat, sunt nevinovat, sunt nevinovat…”
Acesta este laitmotivul declarațiilor pe care, cu sau fără cătușe la mâini, le fac inculpații ce urcă sau coboară treptele tribunalelor sau, dacă au parte de imunitate, treptele de la tribuna Parlamentului de unde își clamează inocența. Cel mai adesea, după ce au simțit solidaritatea colegilor (mâine poate fi rândul lor…); uneori, după ce au fost miruiți de câte o senatoare pioasă cu mir de la muntele Athos sau după ce, înainte de a lua cuvântul, au mângâiat, febril, mătănii, cerșind din priviri mila și îndurarea celor ce se pregătesc să le voteze soarta. Toți încep prin a-și afirma încrederea în justiție. Toți termină prin a explica urmărirea penală printr-o „răfuială politică”.
Până acum un an, „marele răfuitor” era Traian Băsescu. Toți se simțeau vizați de el. DNA-ul, serviciile, magistrații erau la dispoziția lui și-l ajutau să numere, ca bunul Dumnezeu, firele de păr din capul fiecăruia. Acum, când el nu mai poate fi invocat, răfuitorul a devenit difuz. La nevoie, pentru că destinele aleșilor noștri se împletesc, nu e așa?, cu cele ale României, necazul lor, când nu vine direct de la adversarul politic, vine, prin ricoșeu, de la cei care, din inima Uniunii Europene, ne prigonesc țara.
În ce lume trăim? Cutare europarlamentar român e filmat în vreme ce negociază mita pentru lobby în favoarea unor firme private. Respinge, indignat, ceea ce fiecare poate vedea cu ochii lui și se întoarce demn în țară, unde ține o conferință despre corupție. Cutare ministru de finațe primește bani în pungi de plastic pe care le ascunde în cavouri și, pus sub urmărire, este păstrat în funcție de către prim-ministru „ca să ducă la capăt noul cod fiscal”. Cutare primar al Bucureștiului este prins în flagrant delict la câteva ore după ce termină de dat un interviu în care, plin de năduf și cu sentimentul onoarei lezat, explică telespectatorilor că „n-om fi toți borfași și hoți în țara asta”, iar, când e luat cu cătușe la mâini, le cere bucureștenilor, cu vocea vibrată și un ton complice, „să aibă încredere în el”… Toți, absolut toți, când deschid gura se consideră nevinovați: fapta lor e într-o parte, ei sunt în alta. În toți acești ani, începând cu marii criminali ai anului ᾽90 și sfârșind, recent, cu ultimul dislectic care „se deplasează” la salonul de cosmetică sau la cârciumă cu coloană oficială (dar ce zic eu? sfîrșind cu ultimul șofer care îți șterge mașina depășindu-te prin dreapta și-apoi scuipându-te pe parbriz), n-am văzut măcar pe unul, dintre cei dovediți ca făptași, să-și recunoască greșeala sau să-și ceară iertare pentru ce a făcut. De aici senzația că locuim într-o enormă și continuă imoralitate.
Căci finalitatea oricărei justiții este obținerea unei stări care trece dincolo de ea. Aceasta e starea morală a societății. Ea derivă din conștiința satisfăcută a membrilor ei că s-a făcut dreptate. O justiție funcționează, desigur, prin instanțele care cântăresc vina și dau pedeapsa prevăzută de lege. Dar ea e întreagă și își atinge scopul atunci când verdictele ei reverberează în ființa celorlați, ajungând în cele din urmă la însuși cel sancționat de lege. Altfel spus: justiția trebuie să ajungă să „colaboreze” cu cel condamnat, prin activarea acelor resorturi ascunse în ființa lui grație cărora acesta își internalizează vina.
În 1963, Hannah Arendt publică Eichmann la Ierusalim. Undeva în carte ea scrie: „Cazul eternului criminal lipsit de remușcări (Dostoievski menționează la un moment dat în jurnalele sale că în Siberia, printre miile de criminali, violatori și hoți nu a întâlnit nici măcar un om care să recunoască faptul că greșise), care nu-și poate permite să înfrunte realitatea deoarece crima sa a devenit parte integrantă a acestei realități.”
De aceea, o societate în care pedepsa e percepută mereu ca nedreaptă și din care căința a dispărut este grav avariată. Suntem la ani lumină de vorba stendhaliană (Julien Sorel: „J᾽ai voulu tuer, je dois être tué”), pe care Ceronetti (în Tăcerea trupului) o citează într-o notă ca semn al „criminalului plin de noblețe” (Raskolnikov e și el unul), aflat la polul opus al criminalului siberian și al lumii decăzute care-l face cu putință: „Refuzul oricărei pedepse din partea unui vinovat josnic provoacă o cumplită descurajare: ce se mai poate face pentru noi, pentru cei pe care i-a ucis, pentru el? Știm că va sfârși prin a învinge, că va deveni liber fiindcă îi e groază de ispășire, că într-un fel este deja liber atunci când refuză pedeasa…”. Tot Ceronetti: „Acolo unde crima nu e ispășită, tragicul devine o mocirlă în fermentație, un nor apăsător. (…) Doar dacă responsabilitatea morală este pe deplin repusă în drepturi, tragicul își recapătă oxigenul și lumina”.
Ceea ce presupune, cum spuneam, nu doar ca justiția să-și facă datoria; e de dorit ca cel pedepsit să și-o facă, la rândul lui, pe a sa: regretând. Ce să mai spui atunci de cei care îi căinează și-i aplaudă, dintr-un studiou TV, pe criminali și-i huiduiesc pe judecători? Dar pentru ei nu există pedeapsă. Și la vina lor, zburdând liberă seară de seară pe ecran, se-adaugă prin ricoșeu, ca-ntr-un snooker drăcesc, vina celor care, ahtiați de mahala și înjurătură, stau și privesc, lacomi și complici, indiferenți la granița care desparte, în lumea noastră etern căzută, binele de rău.
O digresiune
Există oare un document care atestă, în istoria speciei umane, apariția căinței ca nucleu al conștiinței morale? Nu pare să fie cazul lui Cain. Singura sa grijă, după ce își omoară fratele, este să afle de la Dumnezeu dacă, „fugar și rătăcitor pe pământ”, va putea fi ucis de „oricine îl va găsi”. Oricum, Cain socotește că alungarea lui de către Dumnezeu și interdicția de a-i vedea fața, „e prea mare ca să poată fi purtată”. (Geneza 4, 13-14)
Părerea mea este că primul act de căință este consemnat în mitologema păcatului regelui David care, profitând de faptul că Urie hititul se află pe câmpul de luptă, o aduce în palat pe Batșeba, soția acestuia, și se culcă cu ea. Apoi, ca să o păstreze pe Batșeba, dă ordin comandantului oștirii să-l trimită pe Urie în prima linie a luptei, cu speranța că acesta va fi ucis. Ceea ce se și-ntâmplă.
După săvârșirea acestei crime, profetul Natan este trimis de către Domnul la David cu următorul mesaj: „«Pe nevasta lui Urie hititul ți-ai luat-o ca să fie nevasta ta, iar pe el l-ai ucis cu sabia amoniților. Drept care nu se va depărta sabia de casa ta în veci…» (…) Atunci David i-a zis lui Natan: «Am păcătuit împotriva Domnului!»” (2 Samuel 12, 9-13)
În această fabulă, Dumnezeu reprezintă conștiința morală (das Gewissen, o vor numi mai târziu, odată secularizarea împlinită, filozofii nemți) care, obiectivată în felul acesta, trebuie să-ți provoace frică. Ca să vreau să fac binele sau ca să mă simt rău când fac răul (și ca să mă căiesc), trebuie să port în mine o super-conștiință evaluatoare a comportamentului meu. Aceasta este, în termeni alegorici, Dumnezeu și de aici „frica de Dumnezeu”, care e de fapt bunăcuviință.
Am considerat că acest fenomen de internalizare a vinei este primul simptom al apariției conștiinței morale. El se bazează, dacă suntem dispuși să folosim termeni încă mai prețioși, pe tranzitivitatea eului. Ceea ce-nseamnă: sunt capabil să mă mut, cu consecințele faptei mele, în pielea celuilalt. Tranzitivitatea eului este un act de imaginație morală, prin care făptașul transferă asupra lui mizeria pe care ar urma să o facă (sau i-a făcut-o deja) celuilalt. Fiind capabil să deschid un spațiu între altul și mine (să-l numim „spațiul moralității”) și să mă mișc liber și tranzitiv de la el la mine și de la mine la el, fie mă abțin să fac lucrul reprobabil, fie, făcându-l, mă căiesc, considerându-mă ultimul om și cerând o pedeapsă pe măsură. J᾽ai voulu tuer, je dois être tué.
O ultimă observație. Mișcarea în spațiul moral al tranzitivității eului este extrem de dificilă, deoarece prin natura noastră suntem înclinați să fim îngăduitori cu porcăriile pe care le facem noi înșine și să fim vehemenți și necruțători cu ale celorlalți. Or, în România, în clipa de față, acest fapt al nepunerii proprii în cauză a devenit epidemic.
