Singurătatea unei doamne

Ne-am fi așteptat ca după 1989 să i se ridice Doinei Cornea o statuie a recunoștinței noastre, una care să apere puținele legende ale rezistenței şi bruma de demnitate dobândită prin numele celor câțiva care, în singurătatea curajului lor, au îndulcit batjocura şi umilinţa la care ne condamnase regimul lui Ceaușescu.

Gabriel Liiceanu 04.05.2018

De același autor

 

 

Și totuși, nu Doinei Cornea i-am pus flori zilnic în poarta casei ei, unde fuse­se bătută de oamenii Secu­rităţii. Nici nu ne-am dus să-i cerem iertare pentru tăcerea noastră de-atunci şi pentru singurătatea ei, şi nici să-i mulţumim pentru graţia cu care ar fi fost gata să se des­partă de viaţă pentru a spăla ruşinea noastră, a celor dispuşi să îndure la nesfârşit şi orice. Între timp, i-am ridicat o statuie lui Adrian Păunescu și am omagiat apoi patriotismul de ticluitor de asasinate al generalului de Securitate Iulian Vlad.


Am văzut pentru prima oară chipul Doinei Cornea după 1990 în stop-cadrul care încheia o peliculă filmată clandestin în România anului 1988. Proiectat pe ecranele televiziunilor europene, chipul acela, răscolitor de senin, ne-a adus în conştiinţa Europei ca pe o emblemă a spiritului capabil să conteste Răul cu prețul vieții. Poate că în faţa acestui chip şi a acestei priviri Europa începea să se simtă stin­gheră când venea vorba despre România. Confruntată cu această privire a ajuns, poate, să-și măsoare dimensiunea indi­ferenţei vinovate și să-și aducă aminte de această parte a lumii.


Cum ne-am purtat noi cu Doina Cornea după 1990? I-am lăsat pe urmașii Securității, reveniți la putere după o scurtă sincopă a Istoriei, să-i inventeze copii din flori, să-i adauge în paranteză numele de Iuhasz (ca şi cum un nume maghiar ar fi o infamie), să o tragă aici, jos, între noi, cu spe­ranţa că astfel vor putea șterge diferența și o vor reduce la numitorul comun al precauțiilor colective.

 

Cultul eroilor nu-l au decât oamenii unui popor care pot recunoaşte ca superior ceea ce le este cu-adevăr superior. Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor. Astăzi, pe scena țării, se agită tot soiul de aproximații umane care ne obligă să ne privim în oglinda incompetenței și ignominiilor lor.


Doina Cornea, în schimb, n-a mai existat pentru noi de peste două decenii. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care puneau stăpânire pe noi. Celor care fac opinia publică în țara asta ar fi trebuit să le fie rușine că au uitat-o în tot acest răstimp și că-și amintesc de ea abia când nu mai e printre noi. Nu credeți că măcar acum, într-o ultimă tresărire recuperativă, ar trebui să cerem puterii actuale (care n-are, desigur, nici un motiv să o iubească sau să o respecte) să-i facă funeralii naționale? Această ţară, pe care Doina Cornea a iubit-o mai mult decât şi-a iubit fiecare pielea lui, îi dă astăzi onorul, pregătindu-se s-o uite încă o dată, definitiv.

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22