De același autor
Eram foarte tanara atunci cand, la moartea tatalui meu, am inteles ca, de fapt, pentru fiecare dintre noi, un oras, oricat de mare, este locuit doar de cativa oameni: de cei pe care cu adevarat ii iubim. Cei care la moartea lor iau cu ei lumina, culoarea, caldura unei strazi, a unei case.
In ultimele dati cand am mai fost la Monica, de fiecare data m-am gandit ce frig se va lasa, pentru totdeauna, peste acel colt al Parisului, dupa ce nu va mai fi nici ea acolo.
Pare retoric, dar este adevarat: mai mult de un deceniu ma bucuram sa ajung la Paris doar ca sa merg in vizita la Monica si Virgil. Emotia cu care priveam in jur dupa ce urcam scarile la statia Danube, piateta de unde coboram spre piscina, alte scari urcand la acea casuta care mi s-a parut pentru ei atat de improprie, din cauza scarii de lemn, atunci cand batranetea i-a prins din urma. Vocea distinsa a lui Virgil, un domn distins, cu o amabilitate egala si mereu ironica, vocea Monicai, puternica, pasionala, inflexibila.
Faceam doua-trei vizite pe zi, ma inabuseam in metrou, eram istovita, intarziam fata de ora promisa si Monica ma astepta cu o anxietate inexplicabila pentru mine. Ma suna si cand ajungeam la gazdele mele, desi plecam cu taxiul. Si ce ore fericite cand vorbeam toti trei, eu plina de incredere ca ce voi spune pe divanul acela, acolo va ramane: consemnul transmis "din ilegalitate".
Ca sa nu ma necajesc vazand ca acest consemn a fost calcat, nu am mai citit Memoriile.
Nu reuseam s-o conving de nimic din ceea ce gandeam altfel decat ea si mi-a construit un personaj care, dupa ce nu voi mai fi, va ramane poate mai viu decat sunt/am fost. Faptul ca nu comunicam totdeauna nu ma impiedica sa tin, poate chiar la fel de mult, la ea. Prietenia, afectiunea nu se pot explica, nu se pot povesti.
Se pot povesti doar momente cand mi-a spus ceva ce nu ar fi trebuit sa uit: de pilda, felul in care a surprins-o batranetea, pe care si-o imaginase cu totul altfel. Probabil ca cea din literatura; iar acolo, batranetea nu ocupa loc prea mare (asta spun eu). Parintii ii murisera devreme si neasteptat, iar moartea mamei, in inchisoare, a insemnat nu doar o suferinta de o viata, ci si un dereglaj al programului zilnic: de atunci, dupa cum mi-a spus, si mie si altora, nu a mai putut dormi fara somnifere.
Batranetea o descoperi la parintii, la rudele care mor, treptat, inaintea ta; dar ei, ca mai toti exilatii, au ramas niste orfani si batranetea le-a aparut in fata atunci cand sufletul, inteligenta, vointa, dorinta de trai la fel ca pana atunci, sau si mai fericit (pentru ca efortul lor fusese incununat de libertatea Romaniei), le ramasesera intacte.
Daca ar fi acceptat sa fie si ei batrani, sa isi sustina corpul care slabea cu medicamente, tratamente, adjuvantele pe care le utilizeaza congenerii lor, probabil ca ne-am mai fi putut bucura de ei, m-am gandit de multe ori, cu necaz. Dar ultimul lucru la care se gandeau era faptura lor de nervi si carne, daruita unei cauze.
Cand servesti o cauza nu ai indoieli, te obisnuiesti sa actionezi pe loc, mai ales daca ai vocatie de lider, si Monica o avea. Poate si-a construit-o in deceniile cand ea si Virgil au vorbit pentru noi, cei care taceam. Cand te-ai obisnuit sa lupti pentru o cauza, nu te lasi convinsa de alte pareri. In trupul mic al Monicai, in ochii ei intensi, negri era o vointa de neclintit pe care am simtit-o si in anii ei de suferinta. Pentru ca, pana si o fiinta ca ea, atat de iubita, de respectata in tara, a trebuit sa treaca prin suferinta bolii, a pierderii partenerului de o viata si, oricat ar fi de greu de crezut, a singuratatii adusa de boala si batranete.
Am vazut-o ultima oara la inceputul lui decembrie. A intrat repede intr-o discutie normala, se uita la florile pe care i le-am adus, avea umor, mi-a spus iar, ca si altadata, ca nu si-a imaginat niciodata caDimineata pierduta va aparea vreodata, si inca dupa atata timp de cand o descoperise ea, la Gallimard. Am fost aproape sigura ca o vad pentru ultima data, intr-atat de mult o distrugea statul in pat, pericol mortal de la o anumita varsta incolo.
Moare in Saptamana Patimilor, ea care era o agnostica, la fel ca Virgil. "As vrea sa cred, dar nu pot", mi-a spus la un Paste, cand am intrebat-o daca merge sau nu la Inviere.
Dar eu sper ca mai este undeva si poate vedea cata tristete lasa despartirea de ea.
A iubit aceasta tara si literatura ei. A fost ascultata de o tara intreaga si a construit, alaturi de criticii de aici, un canon al literaturii care inca nu a fost rasturnat. Si-a scris cartile atunci cand nu a mai avut microfonul Europei Libere. S-a intors prin ele aici, asa cum isi dorea sa se intoarca de tot, in ultimii ani. Ne va fi dor de ea; chiar si celor care nu au apucat s-o intalneasca.
