De același autor
Mai mult de jumătate din acești 30 de ani am lucrat, deseori de dimineața până seara, la 22. Revista se făcea (se face și acum) la etajul clădirii din Calea Victoriei 120 în care, timp de trei decenii, o întreagă elită politică și culturală intra pentru dezbateri sau interviuri.
După ce-am plecat, mi s-a întâmplat să măsor, în diverse ocazii, impactul pe care 22 îl avusese asupra altor existențe.
Într-o călătorie pe care am făcut-o, după o vreme, împreună cu prozatorul Dan Lungu, prin Normandia, la întâlniri cu cititori francezi ai romanelor noastre, el mi-a spus că nu în cărți de literatură îmi întâlnise pentru prima oară numele, ci în revista GDS-ului. La începutul anilor ‘90, proaspăt student la sociologie, aștepta cu nerăbdare, în fiecare săptămână, să cumpere 22 de la chioșc. O publicație importantă pentru cultura politică a generației lui, adolescenți entuziasmați de revoluție, dar lipsiți, la fel ca o mare parte a lumii românești de atunci, de noțiuni elementare ale democrației, a adăugat.
„Nu înțelegeam, de pildă, de ce trebuie să existe mai multe partide?! Am avut unul rău, foarte bine că l-am desființat! Să facem altul bun, și gata! De ce să cheltuim bani pentru mai multe?” mi-a spus, cu umorul său bine-cunoscut, viitorul director al Muzeului Literaturii din Iași. Viitorul senator USR, care încă nu-și visa cariera politică.
Am ținut minte vorbele lui pentru că nu fuseseră complezente. Era evaluarea exactă a ceea ce revista dăruise lumii românești, intensă și confuză, polarizată sever, traumatizată de letargia comunismului și de violența însângerată a schimbărilor. Istoria deceniului esențial pentru intrarea României în UE și NATO, a buimăcelilor și încleștărilor, va fi mereu descoperită în colecția, acum digitalizată, a revistei. Ca și momentele, nu totdeauna idilice, ale reîntregirii culturale: 22 a fost prima publicație care și-a deschis paginile pentru personalitățile exilului, unele dintre ele prinse în războaie de gherilă, așa cum e la români.
Cotroceni, ianuarie 1991: preşedintele Ion Iliescu în timpul singurului interviu acordat vreodată revistei 22, realizat de Andrei Cornea şi Gabriela Adameşteanu
*
Și pentru mine, i-am povestit lui Dan Lungu, 22 fusese o școală. Fusesem cooptată în GDS în ianuarie 1990, la propunerea lui Gabriel Liiceanu și a lui Stelian Tănase, doi membri fondatori, așa cum era regula. În aprilie 1990, Stelian îmi propusese să fiu adjuncta lui și adusesem cu mine, din lumea editorială, un portofoliu de cunoștințe enciclopedice, de relații în lumea culturală și abilități de editare. Dar presă, economie, distribuție, resurse umane, management etc., aveam să învăț din mers, „la locul de muncă”. O muncă pasionată și disperată, mereu cu gândul la cheltuieli și venituri care să țină în viață o publicație săracă, dar independentă față de jocurile politice interne.
După atâta timp de când m-am desprins de ea, încă mi se întâmplă să visez că sunt în biroul de la etaj și ceva nu e gata, ceva lipsește, ceva e greșit și eu trebuie să rezolv, repede, repede.
Am primit revista în brațe în septembrie 1991, când debuta „capitalismul de cumetrie”, cum l-a botezat patronul lui, Ion Iliescu, ținta criticilor noastre, număr de număr. FSN-ul atotputernic controla difuzarea de stat, difuzorii particulari erau improvizați și necinstiți, vânzările scădeau, schimbam, de câteva ori pe an, prețul revistei din cauza inflației, am scăzut un timp și numărul de pagini, l-am crescut la loc, am făcut coperta color ca să creștem vânzările, revista s-a stabilizat atunci când distribuția și sistemul de abonamente au fost digitalizate. Am fixat rubricile și pagina cu scrisori „incomode”, am făcut nenumărate suplimente pe toate temele, crescând finanțarea etc., am făcut nenumărate proiecte ca să găsesc computere, finanțări, „inovații ” de-ale noastre, curente acum și în alte publicații culturale,față de care 22 a fost pionier.
Când, la vreo două luni după momentul dificil al plecării, am realizat că nu mai am responsabilitatea revistei, am simțit, la modul cel mai concret, cum mușchii spatelui mi se destind, de parcă lăsasem jos o raniță grea.
*
Devenisem redactor-șef cu un proiect despre 22 ca revistă a GDS-ului, în care membrii săi scriau număr de număr. Un GDS pe care îl admiram, pentru că îmi dăduse, pentru prima oară în viață, sentimentul de solidaritate pe baza unor valori comune.
Aveam să descopăr repede că, paradoxal, revista era pe cât de dorită de GDS, pe atât de neglijată, când se ciocnea de realități neplăcute. Devenise mijlocul mediatic al unor valori care nu mai coincideau perfect, la fel ca la început: societatea românească se dispersa, în ciuda polarizării.
Nu de puține ori, în rarele clipe de relaxare de la un număr la altul, când se lucrau abonamentele și coletele poștale, și bâjbâiam prin sumarul numărului viitor, ușa biroului meu se dădea de perete și auzeam o voce nemulțumită sau vedeam o față încruntată: de ce a apărut articolul X? De ce articolul X n-a apărut?! Cum să mulțumești pe toată lumea, într-o lume tot mai contradictorie? Citind de curând jurnalele Monicăi Lovinescu, am reîntâlnit ecourile războaielor nesfârșite din care se năștea revista controverselor .
Iar colaborările membrilor GDS la revistă se tot răreau. GDS-ul devenea tot mai mult ficțiune, se întrupa doar în momentele politice, electorale, critice etc., iar revista era realitatea, cu viața ei domestică, terre à terre, hârtie, tipografie, difuzare, contabilitate, plăți, bani, bani, nevoie de bani. A trebuit mereu reinventată și s-a tot umplut cu Nume (în accepția proustiană) de analiști politici de top, cu critici culturali, literari, titularii rubricilor.
Venisem dintr-o lume editorială comunistă, sufocată de o cenzură arbitrară, și îmi dorisem, mai mult decât orice, libertatea de opinie, confruntările de idei. Dar libertatea de opinie până unde merge? O întrebare pe care mi-am tot pus-o, în timp ce colegi și prieteni de ieri mă priveau cu tot mai multă răceală, iar numele meu era târât prin tabloide și în sala de tribunal.
Gabriela Adameșteanu la aniversarea a 15 ani de „22“
*
Imaginea din afară a revistei era cea a unui salon aristocratic, populat de vedetele mediatice ale acelui timp – titularii rubricilor, intervievații săptămânii etc. „Cum, N.C. Munteanu și Emil Hurezeanu, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, Matei Călinescu și Ion Vianu, X și Y nu lucrează cu tine? Nu sunt în redacția voastră? Nu cu ei faci sumarul? Nu ei corectează articolele? Aaa, păi așa credeam.”..
Ce dezamăgiți erau cei cărora le spuneam că redacția este alcătuită mai ales din tineri! Unii aveau să stea ani la rând, alții, câteva luni. Celor din afară nu li se mai părea interesant când le povesteam munca unei echipe pe care o tot refăceam, ca să se destrame iar, și eu să o iau de la capăt. Eram contra angajărilor pe pile și dădeam probe pentru fiecare domeniu și interviuri, ca să completez echipa cu oameni tineri, cu minte curioasă și flexibilă, plătiți, din păcate, puțin: se școleau și plecau, pentru că așa era și firesc, și eu iar anunțam posturi libere.
Nu, 22 n-a fost doar revista Numelor. A fost, într-o mare măsură, și revista celor trecuți în caseta redacției, la diversele departamente, care au lucrat în camerele unde se fuma la greu, fiindcă doar târziu am avut inteligența să opresc țigările. Anonimi pentru cititorii revistei, mândri că lucrează acolo, incredibil de atașați de revistă, plecând cu numele ei înscris ca un blazon în CV-uri spre viețile lor ulterioare, în universități, în spitale, în business. Aș vrea să trec numele tuturor celor care m-au ajutat să țin în viață revista, dar, cum ar fi prea mulți, mă rezum la incredibila noastră Mara Ștefan, care suferea nu doar din cauza inimii ei bolnave, ci și pentru că se temea ca revista să nu care cumva să dispară într-o zi!
Mai vreau să reamintesc numele lui Mihnea Berindei, inițiatorul GDS (din câte știu), și sprijinul discret și eficient al revistei. A ajutat esențial 22-ul, nu doar aducând colaboratori și teme, ci și formule de susținere proprie, inclusiv lărgind spre diaspora numărul cititorilor. Sistemul abonamentelor pentru anumite categorii (studenți, foști deținuți politici, pensionari), cu jumătate de finanțare oferită de diverse fundații (îndeosebi EST Liberte) i se datorează lui. Venirile lui periodice, discuțiile, râsul lui relativizant au însoțit viața revistei, la fel ca pe a multor altor instituții dintr-o Românie în curs de democratizare .
Ce a primit pentru dăruirea lui? România este una dintre țările care nu știu să-și respecte valorile.
De aceea sunt bine-venite aniversările.
La mulți ani fericiți, 22!
