De același autor
Dictatul corectitudinii politice si obedienta arhiepiscopului de Köln
Natiunea germana nu este mai schizofrena decat toata lumea de astazi. Dar se straduieste sa arate, sa se infatiseze astfel, sa-si etaleze permanentele stari de nervozitate, de insuficienta, de iritatie, sa-si insuseasca si sa-si asume rolul de intelectual hipersensibilizat pana la nevroza prin forta imprejurarilor unui secol nefast prin vina antecesorilor sai. Se cultiva in Germania de astazi un soi de narcisism moral care nu se sinchiseste de anumite iesiri spre isterie. Ba dimpotriva, pare chiar sa le celebreze ca evidenta a implacabilei si irevocabilei distantari de propriul trecut ce nu vrea sa treaca. Pentru ca toata operatia asta de epurare si cathartizare permanenta are si un ciudat efect invers: cu cat isi cerne cineva mai abitir cenusa in cap, cu atat creste evidenta candorii sale morale, pana la concluzia ca el nici pe departe nu poate fi suspectat de o vina oarecare.
Aceasta nu inseamna ca intreprinderea cu pricina nu este mai mult decat onorabila, deseori chiar si valoroasa prin rezultatele pedagogice si estetice pe care le da. De buna seama ca este necesar si bine ca lucrurile sa fie intotdeauna prinse la radacina, sa rasune cu orice ocazie intrebarile de fond si de principiu, sa nu se escamoteze nimic din ceea ce se poate discuta in felurite contexte, cu atat mai putin aspectele dureroase, ranile deschise. Ele nu se vindeca in timp, ci odata cu vociferarile pe marginea lor parca sporesc in virulenta, de vreme ce sunt putini cei care nu se considera chemati, apti sau responsabili sa le abordeze.
De cand mediile de masa sunt pe cale de a ne deposeda si de restul de viata pe care ni-l mai lasa societatea si de restul de constiinta pe care ni-l mai rezervaseram noi insine, toate aceste discutii se poarta tot mai intens, dar si cu o sporita nonsalanta - intru totul fatala. Ni-e lene sa facem un pas cat de mic inspre cunoastere si recunoastere, in schimb practicam sportul extrem al saritului cu gura.
Si astfel, tot discutand in mod inchipuit principial si fundamental si in gura mare, principialitatea se uzeaza. In ochii unei publicitati mediatizate si rasmediatizate, ba chiar anesteziate in sensul cel mai "insensibil" al cuvantului, adevarurile fundamentale ajung locuri comune. Iar consumatorul de produse ale mediilor, astfel desensibilizat, la un moment dat refuza sa le acorde atentia cuvenita. Se ajunge la o stare de saturatie sora cu lehamitea - pe cat de previzibila, pe atat de nefasta.
Incercarile de a trezi si a retrezi atentia "lumii", de a starni si de a restarni privirea ei inspre cele dintai si cele din urma sunt in mod paradoxal stingherite de multitudinea si varietatea vehiculelor mediatice ce transporta aceste tentative demne de toata cinstea. Se ajunge prea lesne la deformari sau deturnari interpretative ce, la randul lor, cauzeaza reactii precipitate, ca pana la urma fiecare sa fi zis cate ceva, nimeni sa nu fi ascultat "ca lumea" si deci sa nu ramana decat un suparator iz de vorba multa - saracia omului. Or, acest iz este nefast tocmai acolo unde s-ar cere neconditionata rigoare morala si seriozitate conceptuala a discursului.
Iata bunaoara un clinch catolico-ebraic german starnit din exces de inchipuita vigilenta morala si de rigorism ce, prin definitie, nu tine cont ca, odata ajuns in moara mediatica, va fi macinat si pulverizat intr-atata, incat nu va mai fi bun decat sa condimenteze tocana parerilor cu care isi dau mai ales cei ce nu sunt intrebati.
Intr-o predica de Boboteaza, arhiepiscopul catolic de Köln, cardinalul Meisner, a adus la un numitor comun, adunandu-le intr-o fraza, victimele lui Stalin si ale lui Hitler cu embrionii avortati in baza legilor in vigoare in ziua de astazi. "Acolo unde omul nu-si recunoaste relativitatea si limitele, el greseste fata de viata: mai intai Irod, care a ordonat sa fie ucisi copiii din Bethleem, apoi printre altii Hitler si Stalin care au dat ordin sa fie nimicite milioane de oameni, iar in epoca noastra de astazi sunt ucisi copii nenascuti cu milioanele".
De buna seama ca asemenea asociatii si alaturari isi au riscul lor, fiind indreptatite doar la un anumit nivel de abstractie, ce trebuie acceptat de comun acord. Doar ca acest presupus comun acord n-a fost impartasit nici de catre Consiliul Central al Evreilor din Germania, al carui presedinte, Paul Spiegel, a considerat ca Meisner ar fi ponegrit memoria victimelor Holocaustului, punandu-le laolalta cu acesti embrioni, respectiv avortoni contemporani, si n-a fost impartasit nici de Partidul Verzilor, a carui purtatoare de cuvant, Claudia Roth, a plusat, adaugand pe lista celor ce se pot considera ponegriti si femeile care recurg la avort din motive existentiale de forta majora.
Arhiepiscopul cardinal Meisner n-a pregetat sa-si ceara scuze sub toate formele, spunand ca nu s-ar fi referit la Hitler, daca ar fi banuit ca s-ar putea isca neintelegeri: "Imi pare rau ca s-a ajuns asa de departe". Intr-adevar s-a ajuns departe, departe de un comun acord presupus de el privind lucrurile din urma si modul in care se poate discuta despre ele: viata este viata, moartea este moarte, omuciderea este omucidere, iar victimele ucise nu se cer, nu trebuie sa fie categorizate dupa criterii cum ar fi etate, nationalitate, context general istoric sau ideologic. Astfel gandise, crezuse Cardinalul, dar iata ca altii gandesc altfel - sau nu gandesc.
In versiunea tiparita a predicii nu mai este vorba de Hitler. S-a gasit deci un compromis terminologic, un comun acord anevoios, facut parca sa satisfaca tocmai gurile rele. Gurile si mintile rele, care nu se sinchisesc de faptul ca toate partile implicate vor fi avand partea lor de dreptate. Aceste guri si minti, nicidecum o specialitate germana, stau la panda in codrul mediatic si dau lovitura tocmai in momentul in care se incaiera doua opinii de buna-credinta. Cata vreme opiniile sunt rostite distinct, haiducii corectitudinii politice nu au sansa sa se bage cu zazania, dar, imediat ce bunele credinte se contrazic, ei sar cu reaua-credinta, cu suspiciunea - si bineinteles ca au succes la public. Publicul fiind, dupa cum se stie, suspicios si insetat de necazul altuia.
Iata-ne ajunsi la un punct unde trebuie sa ne intrebam daca mult apreciatul si elogiatul iluminism occidental, luminile ce stralucesc negru pe alb din secolul XVIII, razbat prin negura radio-, tele- si "net"-ogena ce ne involbura mintile in ziua de astazi.
Oare cum s-ar fi petrecut o asemenea discutie cu doar un secol, ba jumatate de secol in urma? Oare s-ar fi ajuns la o asemenea precipitare bulversanta, prin care sunt date peste cap parerile, gandurile si intentiile initial demne de toata consideratia? Oare ar fi acceptat un Cardinal o asemenea cenzura indirecta aplicata unei predici de-a lui de catre niste instante din piata mare? Oare n-am ajuns noi sa cascam gura de curiozitate si de nesabuinta inainte de a cugeta, sa luam atitudine inainte de a judeca - doar pentru ca s-ar putea sa vina altul de mai rea-credinta sa ne-o ia inainte? Si oare, ajunsi aici, ne mai dam seama ca nimic nu ajuta intr-un asemenea caz decat chibzuiala, rabdarea si - in caz de forta majora - tacerea?
Dar evident ca, intr-un asemenea vacarm de opinii mai mult sau mai putin derizorii, nici tacerea nu-i catusi de putin operanta. Trebuie spus, trebuie vorbit, trebuie chiar racnit - daca ai unde, daca ai, deci, posibilitatea de a te articula mediatic. Asa ca ne articulam, dar tot intr-un articol ce probabil va fi trecut cu tacerea. Tot speram insa ca nu de toti si ca n-o sa ajungem in postura marelui scriitor si autor de publicistica vienez Karl Kraus, care se resemnase prin anii '30 ai secolului trecut: "Cine are ceva de zis sa iasa in fata si sa taca".