De același autor
Privim deja de multe săptămâni evoluțiile, replicile, chiar înjurăturile din ceea ce am putea generic numi „scandalul de la Uniunea Scriitorilor“. Faţă de alte vremi, suntem părtaşi instant la schimburile de replici prin intermediul Facebook. Şi contestatarii, dar şi establishmentul au scos în spaţiul public întreaga artilerie pe care o putea mobiliza, în „horă“ intrând de ceva vreme chiar şi tabloidele. E practic imposibil să nu fi auzit, fie şi în treacăt, că ar fi ceva probleme în Uniunea Scriitorilor. Mai mult decât atât, de curând s-ar părea că aceeaşi instituţie are chiar două conduceri, urmând ca instanţa să tranşeze care dintre acestea e statutară au ba. Establishmentul declară că, de fapt, avem de-a face cu o mişcare de aşa-zisă disidenţă minoritară în sânul Uniunii, în vreme ce membrii deja celebrului Grup pentru Reformă din USR declară că au urmat toţi paşii necesari pentru a întruni o Adunare Generală în cadrul căreia s-ar fi ales o nouă structură de conducere.
Ca totul să fie şi mai zgomotos, „conducerea veche“ a purces şi la excluderi – toţi membrii „noii conduceri“. Aşadar, noul preşedinte, noii vicepreşedinţi (şi aşa mai departe) sunt şefi ai unei instituţii din care nu mai fac parte. Cine şi ce să mai înţeleagă? Sigur, pentru o persoană care a decis să-şi dedice o foarte mare parte din timp strict pentru a urmări schimburile de replici, procesele intentate sau şedinţele Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a USR totul e foarte limpede. Poate că unii nemembri ai Uniunii au şi renunţat la neutralitate, iar din observatori s-au transformat în susţinători ai unei tabere sau ai alteia. Ce te faci însă când eşti cititor, să zicem, şi ai scriitori preferaţi şi de la „reformişti“, şi de la „conservatori“?
Dacă nu te-ai decis să intri într-una dintre galeriile celor două echipe, constaţi că în această luptă se consumă enorm de mulţi nervi, multe ore de stat „pe chat“ din partea combatanţilor sau vezi cum de pe prima pagină a României literare au dispărut fotografiile, pentru a lăsa locul unor manifeste publicate cu litere mărunte. OK, totuşi, pentru ce luptă aceşti oameni? Grupul pentru Reformă a formulat de-a lungul ultimei perioade o serie de critici: statutul USR a fost schimbat în urmă cu ceva ani pentru a-i permite preşedintelui în funcţie să candideze pentru oricâte mandate doreşte (anterior, numărul de mandate era limitat la două, ca la preşedintele republicii), echipa de conducere a fost neglijentă în a înregistra la tribunal, conform legii, modificările de statut şi să facă toate notificările privind rezultatele alegerilor făcute la ultimele două runde ale „prezidenţialelor“ din sânul USR. Mai mult, aceştia reclamă că Nicolae Manolescu, prin Comisia deja menţionată de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, a început să aplice tactica pumnului în gură faţă de cei care ar avea ceva de reproşat leadershipului. De cealaltă parte, opiniei publice i se explică faptul că nemulţumiţii s-au lansat într-o adevărată campanie în justiţie împotriva Uniunii Scriitorilor şi îndeosebi a actualei conduceri, că protestul acestora este îndreptat împotriva unei conduceri legitime pentru a se cocoţa ei pe funcţii, că cei mai mulţi dintre contestatari sunt lipsiţi de talent, sunt vulgari, tolerează pe paginile lor de Facebook comentarii antisemite ş.a.m.d. Asemenea tuturor uniunilor de creaţie din România, şi USR are statutul unei organizaţii de interes public. Deocamdată, publicul, săracul, doar asistă cu uimire cât de tare se pot înjura scriitorii între ei, fără să înţeleagă, de fapt, mare lucru din meci. Din păcate, şi aşa USR nu se bucura de o imagine extraordinar de bună în ultima perioadă, conducerea acesteia fiind în epicentrul unor acţiuni controversate – ca să amintim doar de lupta la baionetă dusă anul trecut pentru mărirea taxei de timbru literar în cadrul Legii timbrului cultural. Bani, aşadar, la Uniune n-ar prea fi. O foarte bună înţelegere la nivelul societăţii în privinţa rolului în societate al USR n-am putea spune că există şi nici că s-au făcut eforturi foarte mari în a se explica ce face Uniunea în schimbul taxei de timbru pe care o colectează de la cititor şi ce oferă înapoi de banii aceştia ca „serviciu public“. Certificate de calitate nu dă USR, deci nu prea stabileşte, ca la notari sau avocaţi, cine are „drept de practică“ şi cine ba. Patrimoniul imobiliar al Uniunii s-a tot împuţinat în urma proceselor pierdute privind retrocedarea unor clădiri. Atunci, pe ce se bat oamenii aceştia?
Cunosc suficient de mulţi scriitori care „au supravieţuit“ foarte bine şi fără să fie membri ai USR. Au succes de vânzări şi sunt şi traduşi în străinătate. După cum sunt şi foarte mulţi scriitori valoroşi, dar care reuşesc să lanseze şi bestseller-uri şi care şi-au dorit statutul de membru. Suntem într-o piaţă în care cărţile de literatură română sunt cumpărate de cam aceiaşi oameni, iar tirajele „bune“ se traduc în două sau trei mii de exemplare, la o populaţie de 22 de milioane de suflete. Un studiu serios în privinţa pieţei de carte de la noi nu s-a mai întreprins din 2002 (posibil să avem unul în acest an). Scriitorii (membri sau nemembri ai USR) arareori trăiesc din scris, pentru că drepturile de autor ce li se cuvin din vânzarea unor tiraje foarte mici sunt, în mod automat, şi ele foarte mici. Distribuţia de carte e în moarte clinică, avem oraşe mici şi medii în care n-a mai rămas nici o librărie. Ar merita o dezbatere şi toate lucrurile acestea, indiferent dacă în USR se vor calma spiritele sau nu.
