„Reformişti“ şi „conservatori“

Privim deja de multe săptămâni evoluțiile, re­pli­cile, chiar înjurăturile din ceea ce am putea generic numi „scandalul de la Uniunea Scrii­to­rilor“. Faţă de alte vremi, suntem părtaşi ins­tant la schimburile de replici prin intermediul Facebook. Şi contestatarii, dar şi establish­mentul au scos în spaţiul public întreaga ar­ti­lerie pe care o putea mobiliza, în „horă“ in­trând de ceva vreme chiar şi tabloidele. E prac­tic imposibil să nu fi auzit, fie şi în trea­căt, că ar fi ceva probleme în Uniunea Scri­i­to­ri­lor. Mai mult decât atât, de curând s-ar pă­rea că aceeaşi instituţie are chiar două con­du­ceri, urmând ca instanţa să tranşeze care din­tre acestea e statutară au ba. Establishmentul declară că, de fapt, avem de-a face cu o miş­care de aşa-zisă disidenţă minoritară în sânul Uniunii, în vreme ce membrii deja celebrului Grup pentru Reformă din USR declară că au ur­mat toţi paşii necesari pentru a întruni o Adunare Generală în cadrul căreia s-ar fi ales o nouă structură de conducere.

Ca totul să fie şi mai zgomotos, „conducerea veche“ a purces şi la excluderi – toţi membrii „noii conduceri“. Aşadar, noul preşedinte, noii vicepreşedinţi (şi aşa mai departe) sunt şefi ai unei instituţii din care nu mai fac parte. Cine şi ce să mai înţeleagă? Sigur, pentru o per­soa­nă care a decis să-şi dedice o foarte mare par­te din timp strict pentru a urmări schim­bu­rile de replici, procesele intentate sau şe­din­ţe­le Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Ex­cludere a USR totul e foarte limpede. Poate că unii nemembri ai Uniunii au şi renunţat la neu­tralitate, iar din observatori s-au trans­for­mat în susţinători ai unei tabere sau ai alteia. Ce te faci însă când eşti cititor, să zicem, şi ai scriitori preferaţi şi de la „reformişti“, şi de la „conservatori“?

Dacă nu te-ai decis să intri într-una dintre ga­leriile celor două echipe, constaţi că în aceas­tă luptă se consumă enorm de mulţi nervi, mul­te ore de stat „pe chat“ din partea com­ba­tanţilor sau vezi cum de pe prima pagină a României literare au dispărut fotografiile, pen­tru a lăsa locul unor manifeste publicate cu li­tere mărunte. OK, totuşi, pentru ce luptă aceşti oameni? Grupul pentru Reformă a formulat de-a lungul ultimei perioade o serie de critici: statutul USR a fost schimbat în urmă cu ceva ani pentru a-i permite preşedintelui în funcţie să candideze pentru oricâte mandate doreşte (anterior, numărul de mandate era limitat la două, ca la preşedintele republicii), echipa de conducere a fost neglijentă în a înregistra la tribunal, conform legii, modificările de statut şi să facă toate notificările privind rezultatele ale­gerilor făcute la ultimele două runde ale „pre­zidenţialelor“ din sânul USR. Mai mult, aceştia re­clamă că Nicolae Manolescu, prin Comisia de­ja menţionată de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, a început să aplice tactica pum­nu­lui în gură faţă de cei care ar avea ceva de re­proşat leadershipului. De cealaltă parte, opi­niei publice i se explică faptul că nemulţumiţii s-au lansat într-o adevărată campanie în jus­ti­ţie împotriva Uniunii Scriitorilor şi îndeosebi a actualei conduceri, că protestul acestora es­te îndreptat împotriva unei conduceri legitime pentru a se cocoţa ei pe funcţii, că cei mai mulţi dintre contestatari sunt lipsiţi de talent, sunt vulgari, tolerează pe paginile lor de Fa­ce­book comentarii antisemite ş.a.m.d. Ase­me­nea tuturor uniunilor de creaţie din România, şi USR are sta­tu­tul unei organizaţii de interes public. Deo­cam­da­tă, publicul, săracul, doar asistă cu uimire cât de tare se pot înjura scrii­torii între ei, fără să înţeleagă, de fapt, mare lu­cru din meci. Din păcate, şi aşa USR nu se bu­cura de o imagine extraordinar de bună în ultima perioadă, conducerea acesteia fiind în epicentrul unor acţiuni controversate – ca să amintim doar de lupta la baionetă dusă anul trecut pentru mărirea taxei de timbru literar în cadrul Legii timbrului cultural. Bani, aşadar, la Uniune n-ar prea fi. O foarte bună în­ţe­le­ge­re la nivelul societăţii în privinţa rolului în so­cie­tate al USR n-am putea spune că există şi nici că s-au făcut eforturi foarte mari în a se explica ce face Uniunea în schimbul taxei de tim­bru pe care o colectează de la cititor şi ce ofe­ră înapoi de banii aceştia ca „serviciu pu­blic“. Certificate de calitate nu dă USR, deci nu prea stabileşte, ca la notari sau avocaţi, ci­ne are „drept de practică“ şi cine ba. Patrimoniul imobiliar al Uniunii s-a tot împuţinat în urma proceselor pierdute privind retrocedarea unor clădiri. Atunci, pe ce se bat oamenii aceştia?

Cunosc suficient de mulţi scriitori care „au su­pravieţuit“ foarte bine şi fără să fie membri ai USR. Au succes de vânzări şi sunt şi traduşi în străinătate. După cum sunt şi foarte mulţi scrii­tori valoroşi, dar care reuşesc să lanseze şi bestseller-uri şi care şi-au dorit statutul de membru. Suntem într-o piaţă în care cărţile de literatură română sunt cumpărate de cam aceiaşi oameni, iar tirajele „bune“ se traduc în două sau trei mii de exemplare, la o po­pu­laţie de 22 de milioane de suflete. Un studiu se­rios în privinţa pieţei de carte de la noi nu s-a mai întreprins din 2002 (posibil să avem unul în acest an). Scriitorii (membri sau ne­mem­bri ai USR) arareori trăiesc din scris, pen­tru că drepturile de autor ce li se cuvin din vân­za­rea unor tiraje foarte mici sunt, în mod au­to­mat, şi ele foarte mici. Distribuţia de car­te e în moarte clinică, avem oraşe mici şi me­dii în care n-a mai rămas nici o librărie. Ar me­rita o dezbatere şi toate lucrurile acestea, in­di­fe­rent dacă în USR se vor calma spiritele sau nu.