Stalin e cu noi?

Atribuirea Premiului Nobel pentru Li­te­ra­tură Svetlanei Aleksievici a fost primită în Ru­sia cu reticență. Motivele sunt mai mul­te: este o autoare rusoaică, nu scrie în bie­lorusă, spre deosebire de alți compatrioți mai în vâr­stă la care se referă, cum es­te Vasil Bîkov, care s-a au­totradus. Greu de în­ca­drat într-o categorie, ea es­te „liberală“ în declarațiile publice, și-a pus opera la adăpost la Moscova, la un edi­tor rus, în vreme ce la Minsk vânzarea cărții este in­terzisă. Și, lucru de ne­ier­tat, este ca și cum, prin această înaltă apre­ciere, juriul Premiului Nobel pare să deprecieze literatura de ficțiune, care se bucură de o supremație incontestabilă în Rusia. Unde există, totuși, un număr de autori nobelizabili – Mihail Șîșkin sau Liu­dmila Ulițkaia, de pildă.

Revista publicată on-line Gefter și redactată de discipolii so­cio­logului sovietic Mihail Gefter a organizat o dezbatere în le­gă­tu­ră cu atribuirea celebrului pre­miu Svetlanei Aleksievici. Una dintre idei­le fundamentale ale lui Gefter era că Rusia nu fusese niciodată în stare să gândească libertatea în sine, ci numai „libertatea îm­potrivă“. Fără a o ataca frontal pe Sve­tlana Aleksievici, dezbaterea afirmă de la bun început că, deși autoarea nu are pic de fantezie, totul la ea este invenție pură. Cu alte cuvinte, cartea e scrisă de mag­ne­to­­fon, numai că montajul citatelor nu co­res­punde criteriilor istoricului, ci sunt re­tu­șate pentru a încăpea în cadrul ge­ne­ral al cărții. Că lansează sau nu un gen nou, „peticele“ din care se compune ope­ra Sve­tlanei Aleksievici au evoluat în cursul ope­rei. Fără îndoială că Sicriele de zinc sau Dezastrul de la Cernobîl sunt un soi de puzzle făcut din citate puse cap la cap, din cuvinte strânse de la mamele sol­da­ți­lor morți în Cecenia sau de la văduvele pom­pierilor din primele ore, „pompierii li­chidatori“, pompierii sacrificați cu bună ști­ință care au construit în grabă primul sarcofag al reactorului fisurat de la Cer­no­bîl. Și totuși, câtă poezie respiră cuvintele astea! Vocile culese se adună în text, te înfioară, te călăuzesc pe un drum de du­re­re și de metanoia. (Ce altceva a făcut ca Dezastrul de la Cernobîl să fie jucat în atâ­tea teatre din lumea largă?) Cea mai re­cen­tă lucrare, Sfârșitul omului roșu (apărută anul acesta şi în limba română la Editura Humanitas, sub titlul Vremuri second-hand – nota redacţiei), folosește aceeași me­todă a montajului de interviuri, numai că, fiind aplicată la un corp social infinit mai vast, edificiul este mai problematic atât din punct de vedere istoric, cât și li­te­rar. Dar nu există îndoială că Nobelul răs­plă­tește integralitatea operei și, deci, în primul rând, Dezastrul de la Cernobîl.

Scrii­toarea de la Minsk nu a inventat ge­nul pe care îl practică, dar l-a învestit cu o emoție specială. De curând, Ludmila Ulițkaia a adunat în­tr-o culegere intitulată Copilărie în 1945-1953: mâine va veni fericirea mărturii asemănătoare despre co­pilăria stalinistă – de la contemporani ai autoarei sau de la copiii lor. Autoarea ale­ge din cele peste 1.000 de scrisori primite pe cele care vorbesc despre imense așteptări și a căror tonalitate a pus-o pe gân­duri: „Am petrecut ore în­tregi cu documentele aces­tea naive, lipsite de orice in­tenție polemică. Am gă­sit în ele exemple sublime de milă, de dragoste de aproape. Am fost cuprinsă de un sentiment de sim­pa­tie profundă și de soli­da­ritate cu poporul ăsta în mijlocul căruia trăiesc. Mi-au răsărit în minte chipuri, unele nespus de apropiate, pe unii i-am iubit, în alții am văzut călăuze, drepți. Până acum, privirea mi se bloca în cru­zimea cu care puterea îi tratase pe acești oameni... și acum, deodată, am înțeles nodul ăsta misterios care leagă împreună cele mai bune cu cele mai rele trăsături ale poporului nostru. Iar la cei care îl con­duc, odată învestiți cu o putere, fie ea cât de mică... apar cele din urmă“. Pentru Ulițkaia este o descoperire, un pri­lej de mirare. Berdiaev deja explica aceas­tă contradicție prin înfășatul barbar al pruncilor în Rusia, alții prin scufundarea completă în viitor, în dauna prezentului. În­tr-o scrisoare în franceză, Pușkin îi scria lui Ceaadaev: „Să recunoaștem că exis­tența noastră socială este nespus de tris­tă. Că această lipsă de opinie publică, această indiferență față de tot ce în­seamnă datorie, dreptate, adevăr, acest dis­preț cinic pentru gândirea și dem­ni­ta­tea omului sunt dezolante“. Și totuși, res­pingând pesimismul lui Ceaa­da­ev pentru istoria rusească și opțiunile ei greșite, poetul adăuga: „Îți jur pe onoarea mea că pentru nimic în lume n-aș vrea să-mi schimb patria sau să am altă istorie decât aceea a strămoșilor mei, așa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu“. Este lim­pede că, atunci când proslăvește lu­mi­na care scân­teiază în bezna cruzimii ru­sești, Uliț­kaia o privește cu ochii lui Pușkin.

Revelația unei schisme psihologice pro­fun­de există și la Aleksievici: uriașa groapă de gunoi în care gunoierii socialismului rus au aruncat ființe omenești „cu ter­me­nul de valabilitate expirat“. Unul din­tre ei declară: „Suntem toți niște pa­ria, toți“, iar altul își amintește schimbul de pri­zo­ni­eri din războiul ruso-finlandez în 1939-1940: „Ei s-au sărutat, ai noștri ne-au primit ca pe dușmani lipsiți de dem­nitate“. Toți au fost nevoiți să mintă, toți au impresia că au făcut figurație în niște farse tragice, toți duc povara, cum spune o femeie, „unor saci plini cu ne­norocire“. Și iată că astăzi până și acești saci sunt de vân­za­re. Cerșetorul zdren­ță­ros care și-a irosit viața pe șantierele pă­mânturilor virgine un­de dormea înfășurat în pufoaică pe pă­mântul înghețat le cântă turiștilor străini care îl fotografiază me­lo­dii de pe vremea lui Stalin și întinde mâna după un bănuț.

Aleksievici adună un popor de muritori de foame de mâna a doua (second-hand ) cărora nu le-a „displăcut să trăiască în­tr-un imperiu astăzi dis­pă­rut și transformat peste noapte într-un mai­dan cu gunoaie“. Veteranul de război zvâr­lit afară dintr-un restaurant de lux mor­măie gânditor: „Și totuși, am fost o ța­ră ma­re“. Această țară mare este mai mult țara lui Stalin decât aceea a Re­vo­lu­ției – prea îndepărtată, prea inter­na­țio­na­listă –, în vreme ce Stalin le-a oferit Pa­tria, de­co­ra­țiile, fericirea de a trăi, spec­ta­colele spor­tive, politica spectacol, ba chiar și o pă­rel­ni­că viață religioasă (cu începere din 1943), ca să nu mai vorbim de o mo­ra­lă sexuală cva­si-victoriană... Svetlana Alek­sievici i-a adu­nat pe acești oameni care se simt niște rebuturi ale istoriei. Și cum datarea in­ter­viu­rilor nu este foarte strictă, impresia es­te de mozaic care ames­te­că straturile tim­pu­lui și ale societății. Un mozaic care bo­cește și geme: ne-au luat tot. Ca acest martor care spune: „Mă uit la televizor, ascult radio, numai să­raci și bogați! Unii se îndoapă cu icre negre și alții n-au bani nici de pâine al­bă. Dar las-că n-o să mai țină mult. O să ne întoarcem la Stalin! Vine el și cea­sul toporului!“.

De la maidanul cu gunoaie la superputere e un drum scurt, în mintea oamenilor. Unul dintre supraviețuitorii lagărelor staliniste proclamă: „Rusia ori este o su­praputere, ori nu este...“. Această Rusie supraputere a fost pe cale să dispară, e convingerea multora dintre cei care l-au vo­tat pe Putin. Soljenițîn, între alții.

Nostalgia imperiului este omniprezentă la oamenii lui Aleksievici: „Eram cu toții sovietici, între popoarele sovietice dom­nea pacea, după care în câteva zile am devenit georgieni, abhazi, armeni, am avut pogromul de la Sugmait (un cartier din Baku)“. O evreică a scăpat cu viață ascunzându-se în podul unor vecini: „Ani de zile m-am bătut contra comuniștilor, dar acum încep să am îndoieli. Mai bine să ne fi condus tot mumiile ălea bătrâne cu pieptul plin de decorații de tablă, mai bine să nu fi călătorit în țări străine, să nu fi citit cărți interzise decât să moară fetița vecinilor“.

În 1918, refugiat la mânăstirea Sfintei Treimi unde murea de foame, Vasilii Ro­za­nov era uimit că imperiul țarilor se nă­rui­se în două zile, „hai să zicem trei“. Șapte decenii mai târziu, unul dintre „oamenii roșii“ ai Svetlanei Aleksievici își amin­tește: „La școală ne învățau să-l iubim în primul rând pe tovarășul Stalin... Ni se părea că e cel mai frumos om de pe pământ. Ne certam pe câți ani din viață ne-am da pentru o zi din viața lui“. Or­fana abandonată de mama ei într-un or­felinat mizer nu visa decât să intre în Kom­somol pentru a lupta cu dușmanii invizibili care voiau să le distrugă viața lor atât de minunată. „Fără mama știam să trăiesc, dar fără Stalin?“

După căderea URSS au apărut mul­te cărți care au încercat o explicație a vieții sub Stalin. Re­prezentant al noilor generații de istorici, Oleg Hlevniuk a lu­crat în arhive în ritmul în care acestea se deschideau și apoi se închideau la loc. Lu­crarea lui Patronul Stalin și afirmarea dic­taturii staliniste (2010) ne amintește ce a însemnat „revoluția stalinistă“ înce­pând din 1929, bazată pe colectivizare for­țată, pe războiul împotriva țărănimii, pe fixarea unor norme și obiective economice cu neputință de îndeplinit și pe apariția a ceea ce Hlevniuk numește „pragmatismul de criză“: Stalin remodelează Biroul Po­li­tic, își îndepărtează tovarășii de luptă, în­locuindu-i cu alții asupra cărora are un con­trol total, căptușește Partidul cu un Gu­vern, formează un Comitet de apărare ca­re nu se va întruni niciodată în plen. Sta­lin este cel care accelerează sau mo­de­rea­ză ritmul deportărilor și asasinatelor co­mi­se de NKVD, îl ridică în grad pe Ejov apoi îl destituie, lansează campania de „re­con­ci­liere socială“ (foștii reacționari primeau drept de vot) și flutură fantoma „coloanei a cincea“ (concept împrumutat de la Fran­co și reactualizat în zilele noastre).

Cercetările lui Hlevniuk arată clar că or­di­nele privind represiunea și ritmul in­dus­tria­lizării veneau de sus, ceea ce infirmă mitul întreținut de unii istorici occidentali despre o bază veșnic nesățioasă, tot mai se­veră și asupra căreia centrul își pierduse controlul. Stalin avea controlul absolut chiar și asupra execuțiilor. Mecanismul prin care a cucerit puterea, sadismul lui sunt clar documentate de arhive. Între altele, Hlevniuc arată că nici în 1931, când țara, bântuită de o foamete cumplită, era gata să se răscoale, Biroul Politic nu a cunoscut vreo fisură (așa-zisa revelație a lui Bu­ha­rin, apărută la Paris în 1936, în Scrisoarea unui vechi bolșevic, publicată de Niko­la­ievski, editor în exil, a fost categoric dez­mințită de văduva lui Buharin). De altfel, după Hlevniuk, nimic nu confirmă această schismă a Politbiuroului între „moderați“ (conduși de Kirov) și „staliniști“.

Cu siguranță, lucrarea lui Hlevniuc nu este citită de persoanele intervievate de Alek­sievici, dintre care însă multe au citit cartea lui Dmitri Volkogonov, un general arivist și un propagandist patentat, Stalin. Triumf și tragedie, portret al lui Stalin, care nu atinge fondul problemei, dar con­tribuie mult la confuzia generalizată. Sol­je­nițîn și al său Arhipelagul Gulag este cons­tant și violent atacat pe Internet. Văduva scriitorului a confecționat o antologie din cele mai bune capitole ale cărții (cine mai citește astăzi cărți așa groase?), antologia fi­gurează în programele școlare, dar au­to­rul continuă să fie denumit „trădător“. În august 2015, o statuie a lui Soljenițîn a fost inaugurată la Vladivostok. A doua zi, de gâtul statuii atârna o pancartă: „Iuda“. Tâ­nărul stalinist autor al acestui act de cu­raj a cunoscut o glorie locală imediată.

Librăriile sunt pline de lucrări des­pre Stalin, la loc de cinste fiind ce­­le ale lui Serghei Kremliov. Ti­tlu­rile vorbesc de la sine: Iudele de la Kremlin, Cum a fost tră­da­tă URSS și vândută Rusia, Cele șapte victorii ale lui Beria, Numele Rusiei este Stalin! Aniversarea a 60 de ani de la moar­tea lui Stalin a fost comemorată prin con­ferințe, printr-un număr special al Prav­dei, care reabilitează personajul – omul de stat, Generalissimul, economistul, poe­tul chiar – evident, în georgiană! - și ex­plică de ce Stalin este atât de necesar nu numai trecutului Rusiei, ci mai ales vii­to­rului ei, bazându-se pe un sondaj în care 49% din ruși se arată convinși că este ne­voie de un nou Stalin.

Tot faimoasa comemorare a adus pe ecra­nele televiziunii filmul Stalin e cu noi (sce­nariu de Vladimir Cernîșev, vechi no­men­claturist). Ne este prezentat „celălalt Sta­lin“ – marele constructor, marele strateg, cel care a redat poporului viața normală și bucuria de a trăi. Nu lipsește mult ca să aflăm că a existat o „revoluție a lui Le­nin“ și o „revoluție a lui Stalin“, care se deosebește de prima prin aceea că a redat rușilor familia, istoria patriotică, arta și chiar religia, cu începere din 1943. Pe fun­dalul unor minciuni deșucheate (nu, Ge­nialul nu s-a ascuns în vila lui timp de 10 zile când a izbucnit războiul, a avut drep­tate să încheie pactul cu Hitler, a fost mo­dest și măreț totodată etc.), auzim refre­nul „De ce este și azi cu noi? De ce îi face pe unii să-l divinizeze și pe alții să-l urască?“. Manualele de istorie elaborate în anii 1990 au fost retrase încetul cu în­cetul. Și deși principiul manualului unic a stârnit vii controverse - și nici nu a fost res­pectat -, cele apărute urmează, toate, li­nia generală trasată de președintele Pu­tin în februarie 2013: „o concepție unică, o înlănțuire logică neîntreruptă, respec­ta­rea fiecărei pagini“. Linia lor generală este patriotismul, chiar dacă adevărul isto­ric este uneori ignorat.

Chestiunea cea mai dezbătută – la nivelul populației și la nivel academic - este pe­ri­oada sovietică. Chiar și șeful statului are di­ficultăți în a omogeneiza propriile sale de­clarații. În ianuarie 2016 a declarat la Aca­demia de Științe că Lenin, autorul fe­de­rației care avea să se prăbușească în 1991, este răspunzător pentru distrugerea URSS. Deja în 1991 Putin apreciase că acor­durile de la Bieloviej fuseseră o catastrofă („în­semna să pui o bombă la baza edif­i­ciului sovietic, bombă ce va exploda în cele din urmă“), iată-l acum arătând fără echivoc cu degetul spre Lenin! Ostilitatea manifestă față de fondatorul Uniunii So­vie­ti­ce explică menținerea în programa șco­lară a Arhipelagului Gulag. Câtă vreme car­tea se învață la școală, ruptura provo­ca­tă de teroarea comunistă nu mai e doar sta­linistă, ea e cu mult mai veche și i se da­torează în primul rând lui Lenin!

Ceea ce rămâne mai greu de explicat este de­bandada Armatei Roșii în primii doi ani de război. Cultul Victoriei este singura ide­o­logie oficială activată. Care se leagă de re­gimul sovietic muribund, deoarece a apă­rut sub Brejnev și s-a extins rapid și ma­siv la toți rușii, de la creșă și până la azilul de bătrâni. Printre opozanți circulă ex­pre­sia „pobedobesie“, un soi de posedare de­moniacă de către Victorie. Catastrofa bol­șe­­vismului și implozia lui în secolul XX es­te înghițită de o dublă amnezie care ex­clude explorarea lor. Singur și triumfător rămâne cultul Victoriei.

Paradoxal, textele cele mai critice cu pri­vi­re la strategia inumană a lui Stalin au apă­rut la sfârșitul erei sovietice (Viktor Asta­fiev, Blestemați și uciși, Valentin Raspu­tin, Trăiește și ia aminte). Este aproape si­gur că azi aceste mari texte n-ar mai fi atât de bine primite ca la începuturile pe­restroikăi! Istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei este rescrisă pentru a apă­ra poziția sovieticilor, pentru a justifica pactul Ribbentrop-Molotov, răpirile de te­ritorii care i-au urmat. Al doilea obiectiv al acestor cărți este recuzarea istoriilor scri­se în Occident despre declanșarea ce­lui de al doilea război mondial. Și, în fine, pentru a atinge o culme (a relei credințe!), compararea diktatelor Consiliului Europei cu cele ale Internaționalei a Treia...

În lucrarea colectivă coordonată de is­to­ri­cul Natalia Narotcinițkaia, o secțiune es­te consacrată relecturii partiturii execu­ta­te de occidentali cu privire la ultimul răz­boi mondial. „Astăzi, când în Europa, a că­rei onoare, libertate și pace au fost răs­cum­pă­rate cu sângele nostru rusesc și în ale cărei capitale armata noastră fu­se­se în­tâm­pinată cu un entuziasm fre­ne­tic, URSS este proclamată un monstru to­ta­li­tar mai rău decât Reich-ul nazist. Căl­când în picioare drep­tul internațional și Carta ONU, Parla­men­tul European vor­beș­te despre insulele Ku­rile ca despre un te­ri­toriu sub ocupație ru­sească.“ Că pactul germano-sovietic din 23 august 1939 este expresia cinis­mu­lui și imprudenței lui Sta­lin n-are nici o importanță: esențialul este nu numai că pe moment a salvat URSS, dar și că a pro­tejat pentru viitor interesele fundamentale ale Rusiei față de planul demonic al Occi­dentului de a smulge Eu­ro­pa de Est din orbita sovietică: „Iată de ce pactul Mo­lo­tov-Ribbentrop reprezintă eșecul cel mai usturător al strategiei englezești în tot secolul al XX-lea“.

Una dintre tematicile aproape ab­sente din literatura și isto­rio­gra­fia rusă este ocupația ger­ma­nă, apoi sovietică, apoi ger­ma­nă și din nou sovietică a unor te­ritorii din Europa de Est (teritoriile po­loneze, baltice, sovietice). Două lucrări abor­dează totuși subiectul colabora­ționis­mului voluntar din URSS în timpul Ma­relui Război pentru Apărarea Patriei. Una dintre ele (Jurnalul unei colaboratoare, publicat în 1954 la Frankfurt pe Main) de­butează în iunie 1941 printr-o frază sem­ni­ficativă: „Oare ziua eliberării noastre se apropie?“. Celălalt text scris de un di­rec­tor de școală rămas sub germani subli­ni­ază că „patru milioane de soldați și ofi­țeri s-au predat nemților, 70 de milioane au rămas în teritoriile ocupate, alte zeci de mii au luat armele sub comanda ocu­pantului și ar fi fost încă mulți alții, nu­mai să fi vrut nemții“. La 1 martie 2016 a fost susținută la Sankt Petersburg prima te­­ză referitoare la armata lui Vlasov. Aceas­tă „reabilitare a generalului trădă­tor“ a fost violent criticată, dar autorul a obținut titlul de doctor (deși teza nu a fost încă publicată). Pe baza sutelor de arhive rusești și străine consultate, lucrarea stu­diază cazul a 37 de generali și a peste 4.000 de ofițeri a căror raliere la armata lui Vla­sov a fost consecința unui anti­sta­linism so­lid. Trei sferturi dintre militari erau pri­zo­nieri de război, iar dintre ge­ne­rali o ju­mă­tate proveneau din emigrație și aveau o ori­gine țărănească sau mun­ci­to­rească. Te­za subliniază proporțiile acestei de­fecțiuni nemaiîntâlnite în istoria mili­ta­ră rusă.

În 2009, ministrul „crizelor și situațiilor de urgență“ a propus o lege memorială ca­re pedepsea denigrarea Victoriei sovietice asupra Germaniei naziste. Legea îi viza mai ales pe „denigratorii străini“ care ca­li­fică perioada sovietică drept „ocupație“. Ideea a fost abandonată, în ciuda unei opi­nii pu­blice favorabile. Decizia Adunării Parla­men­tare a Consiliului Europei din 2012 de a pune pe picior de egalitate na­zismul și sta­li­nismul a provocat în Fe­de­rația Rusă re­acții furibunde îndreptate îm­potriva „fal­si­ficatorilor istoriei“. (George Soros, care a finanțat după 1991 apariția mul­tor ma­nu­a­le școlare astăzi necon­ve­na­bile, e acu­zat ofi­cial în această calitate de justiția rusă.)

Este ca și cum două Rusii ar coexista: Ru­sia liberală, elțîniană, care continuă să pu­blice, care mai are încă ziarul Novaia Ga­ze­ta, postul de radio Ecoul Moscovei, te­leviziune pe Internet, dar care, pe de o par­te, este persecutată când merge „prea departe“ și, pe de alta, și-a mai pierdut din suflu. De cealaltă parte este Rusia care nu se uită decât la canalele publice de tel­e­viziune pe care Jirinovski își declamă abe­rațiile (Rusia, Polonia, Ungaria și România să-și ia fiecare partea ei de Ucraină și om vedea ce se alege din ce mai rămâne), o Ru­sie care vede peste tot „coloana a cin­cea“ și falsificatori (inspirați de americani) care pun la cale „revoluții portocalii“. Talk-show-uri în care se zbiară, se avan­sează enormități, care nu au parte de in­vitați universitari, de analiști serioși și im­parțiali se bucură de o audiență îngri­jo­ră­toare. Uneori sunt chemați să pună umă­rul și „pocăiți“ ca Eduard Limonov, trecut prin închisori, dar convertit la patrio­tis­mul stalinist, sau Zahar Prilepin, fost opo­zant devenit partizan al separatiștilor din Donbas. Din păcate, aceasta este Rusia ca­re face opinia dominantă. Există și socie­tatea Memorial, principalul motor al de­stalinizării, constituită din zeci și zeci de filiale independente, de care vânătoarea de vrăjitoare încă nu s-a atins, dar care este în mare pericol.

Pentru a înțelege mai bine trama ideo­logică a acestei opinii publice e nevoie să ne întoarcem la conceptul de „lume ru­seas­că“ vechi de două secole, dar readus insistent în actualitate: el desemnează o civilizație completă și autonomă, echi­va­len^­tă prin ambivalență (în rusă, mir în­seamnă și lume, și pace) cu pax romana, o pax rossica, înglobând limba rusă și or­to­doxia. Patriarhul Kiril, care prezidează Con­ciliul pentru Lumea Rusească, i-a acor­­dat primul Premiu al Conciliului pre­ședintelui Putin, care „a știut să păstreze Rusia suverană“. Căutarea identitară cau­ționată de Conciliu s-a oprit asupra ur­mă­toarei definiții a rusului: „cel care gân­dește și vorbește rusește, recunoaște că creștinismul ortodox este baza culturii spi­rituale rusești, se simte solidar cu des­tinul poporului rus“. Basarabia, „care se roagă ca noi“, este înglobată Rusiei. Pers­pectiva dis­­trugerii acestei identități – pra­dă ru­so­fobiei externe și începută încă din secolul al XIX-lea - este un subiect de în­grijorare pen­tru Conciliu. Și iată cum toa­te acțiu­nile criminale comise de regimul stalinist sunt prezentate ca, social și geo­politic, jus­tificate prin neîntrerupta încer­cui­re ostilă a „fortăreței asediate“, pre­textul spălării crimelor de masă și al ab­senței oricărei forme de căință.

Resurgența vechilor polemici din sec. al XIX-lea, cu prea uzatele poncife referitoare la Rusia – enigmatica Rusie, frontieră a Eu­ropei, parte și străină aces­te­ia, ținta unei rusofobii reale sau imaginare -, este dovada că Rusia nu poate și nu vrea să intre în logica Parlamentului Eu­ro­pean, care leagă cot la cot nazismul și stali­nis­mul, că ea refuză să abandoneze ideea de imperiu, continuând să clameze că im­pe­riul ei a fost unul tolerant, o comunitate de națiuni mai mult decât un jug impus.

În prezent, dezbaterile opoziției încearcă să prevadă natura schimbărilor care au loc în Rusia: este începutul unui nou au­to­ri­tarism, premiza unei puteri încă și mai constrângătoare sau, mai puțin sever ex­primat, „sfârșitul unei liberalizări asis­temice și începutul unui arhaism sis­te­mic“? Ekaterina Guenieva, o membră mar­cantă a opoziției intelectualilor, observa că „esențialul acum este să căutăm și să găsim dușmanul“ adăugând un diagnostic corect: „Am suferit enorme traume pre­făcându-ne că nu le simțim. Trauma im­periului este cât se poate de reală, am ig­norat-o și uite că astăzi scoate capul“.

Când îl citim pe Nekrasov: „Poți să nu fi poet, dar cetățean trebuie să fii!“, ne vin în minte Pasternak, Fadeev, Meyerhold sau Mandelstam. Astăzi, literatura rusă, deși vivace, pare a fi renunțat la rolul ei de „ce­tățean“. Desigur, nu lipsesc scriitorii de vârf ca Mihail Șîșkin, cu a sa operă abun­dent comentată, care a trecut de la emi­grația de îndepărtare la aceea proclamată și care a scris recent un text combativ și foarte emoționant: Am pierdut sau am câștigat războiul? - istoria dureroasă a unui fiu care încetează să mai fie mândru de tatăl său, marinarul, când a înțeles că vitejia acestuia consta în a torpila vapoare cu refugiați din țările baltice în drum spre Germania. Nu-l judecă –„Ce putea face? Era război“ -, dar cade în patima beției.

Simbolic, am lăsat pentru sfârșit acest splen­­did roman Zuleika deschide ochii, în care o tânără tătăroaică este târâtă de vâl­toarea deportării împreună cu ai ei, imensă tur­mă de țărani îngroziți, în fun­dul taigalei, ca să construiască „o lume no­uă“. Con­duși de un șef dur, dar drept, deportații supraviețuiesc datorită unui stupefiant sen­timent de solidaritate – aproa­pe absent în toată literatura Gula­gu­lui. În cursul unui lung proces de ma­tu­rizare, sclavi și conducător se ajută unii pe alții să-și „ți­nă capul afară din apă“. Un fel de ca­thar­sis la aventura stalinistă. Finalul sugerează că în această Rusie sta­li­nis­tă ieșită dintr-o incredibilă „mașină de tocat oameni“, cum spune poetul Brod­ski, mai există to­tuși un viatic pentru su­pra­viețuire.

Traducere şi adaptare de LUMINIȚA BRĂILEANU

Nota

* Georges Nivat este profesor universitar la Geneva, specialist în literatura şi cultura rusă. Anul trecut a publicat Les Trois Âges russes la editura Fayard.