De același autor
Despre evenimentele majore ale istoriei se scriu, de regulă, articole, eseuri și cărți cu ambiții explicative. Am stat pe gânduri dacă, între sumedenie de evaluări și teoretizări, își mai au rostul niște amintiri foarte personale despre Mineriada din iunie ’90. M-am hotărât să le evoc în speranța că, până la urmă, se vor dovedi cumva de folos naivilor, visătorilor incurabili și, cine știe, poate chiar istoricilor.
În dimineața de 14 iunie 1990, treceam pe bulevardul Magheru venind dinspre consulatul britanic, împreună cu o veche și foarte bună prietenă de-a mea. Amândouă aveam motive de euforie, fiindcă tocmai primiserăm viza pentru prima călătorie în afara țării, cu o bursă de studii într-o universitate occidentală. Cu niște luni în urmă, pe când făceam naveta ca profesori la țară, o asemenea călătorie ne-ar fi părut nu doar un vis, ci de-a dreptul un episod psihotic, delirant.
În Piața Universității, totul arăta grotesc și apocaliptic, dar gândul plecării și viza din pașaport ne-au anesteziat instinctul de conservare. Inconștiența m-a făcut să comentez cu voce tare peisajul terifiant din fața sediului PNL. Vitrina librăriei de la parter era țăndări, rafturile de cărți fuseseră devastate, printre cioburi și file rupte se mai vedeau, ici și colo, pete de sânge. Grupuri de mineri împărțeau bâte și pumni trecătorilor, în funcție de niște criterii pe care aveam să le aflăm în curând.
„Bine măcar că nu pot da vina pe liberali, că doar nu și-au vandalizat singuri birourile”, am zis în gura mare, fără să mă uit în jur. Imediat s-a înfipt în mine o cucoană îndesată, care striga și trăgea de hainele mele ca o apucată: „Uite ce tricou are, curva dracului, i l-a dat Rațiu că a fost în Piață!”. Ce-i drept, petrecusem „în Piață” săptămâni întregi, dar tricoul îl aveam de la o mătușă mai pricopsită, emigrată în Elveția, și era, de departe, un produs capitalist. „Dă buletinul!”, mi-a ordonat cucoana, trăgând și de geantă. Spaima de a rămâne fără pașaport și fără neprețuita viză de Anglia m-a făcut să țin geanta cu toate puterile și să ripostez, invocând argumente dintre cele mai ridicole. Am încasat imediat niște pumni și niște sacoșe în cap, dar n-am dat drumul la geantă. Până să-mi pierd ochelarii, am apucat s-o văd pe prietena mea plângând și tremurând ca varga. „Minerii, veniți, luați-le pe astea!”, striga „femeia de bine”, văzând că nu răzbește să-mi ia geanta și că refuz să-i dau buletinul.
Atunci s-a petrecut un lucru care mi s-a părut și încă mi se pare o minune, într-un sens deloc figurat. Doi tineri ale căror fețe nici nu le-am văzut bine m-au apucat de brațe și m-au luat pe sus, spunându-i cucoanei că mă duc la dubă, să mă predea minerilor. Cu greu am reușit să înțeleg ce-mi spuneau cu voce joasă, printre dinți, în timp ce mă luptam să scap din strânsoare: „Taci și nu mai țipa, că nu la dubă mergem!”. Într-adevăr, nu ne-au dus la dubă, nici nu ne-au predat minerilor. Prefăcându-se că ne „arestează”, ne-au ascuns pe amândouă în gangul unei clădiri de pe strada Traian Vuia, lângă Facultatea de Farmacie. În spatele porților de lemn, care există și azi, băieții adunaseră deja un grup numeros de femei, care mai de care mai speriată, mai plânsă și cu hainele rupte, dar toate salvate prin aceeași metodă. Nu-mi amintesc cum arătau cei doi tineri și nu mi-a dat prin cap să-i întreb cum îi cheamă. În afara providenței, nu știu cui să mulțumesc că am scăpat fără să fim arestate ori stâlcite în bătaie. Întâlnirea cu ei mi-a lăsat însă convingerea că, în plină barbarie dezlănțuită, prezența discretă și chiar disimulată a binelui rămâne singura salvare.
Piața Universității a cunoscut și alte disimulări uluitoare, însă de sens contrar, sinonime cu înșelătoria. Peste ani, aveam să aflu că liderul ei charismatic, care fermecase mulțimea cu un discurs anticomunist și antisecurist, hrănindu-i cu speranțe pe greviștii foamei și pe foștii deținuți politici, fusese recrutat de Securitate în august 1988 și semnase note informative cu apostolicul nume conspirativ „Ioan”. Microfilmul dosarului său de rețea păstrează și azi imaginea răvășitoare a chitanței pe care a semnat-o la primirea sumei de 500 de lei, pentru „valoarea operativă” a informațiilor despre un lector portughez, care predase o vreme la Universitatea din București. În 2009, când Marian Munteanu și-a citit dosarul în sala de lectură a CNSAS, am pierdut prilejul să-i pun singura întrebare la care nu pot ghici singură răspunsul: Piața Universității a fost pentru el drumul Damascului sau o nouă sarcină operativă?
Astfel de întrebări fără răspuns îmi pun de mulți ani încoace, în fața altor disimulări incredibile. În fiecare săptămână, soarta mă așază la aceeași masă cu unul dintre inculpații în dosarul Mineriadei. Primesc frecvent lecții de morală, democrație și drepturile omului de la Cazimir Ionescu, membru în Colegiul CNSAS, aflat la al treilea mandat de demnitar al statului român. Declarațiile unor martori din dosarul Mineriadei spun că în iunie ’90 le-a cerut viitorilor deputați FSN să mobilizeze „muncitorii din județe”, ca să apere Bucureștiul de „bandele de huligani care vor să răstoarne puterea”. Iar muncitorii au făcut ce li s-a cerut: au devastat Bucureștiul, au făcut sute de victime, între care zeci de morți rămași neidentificați, și mai ales au apărat puterea. Dar puterea cui? Depun mărturie că singura putere pe care Golanii au vrut s-o răstoarne era puterea Partidului Comunist și a Securității. Cu o justiție care orbecăie de trei decenii printre „meandrele concretului”, cu un Parlament care pune vinovații și victimele pe poziții de egalitate, nu ne rămâne decât obstinația de a repeta, ca pe un descântec de boală grea, versurile din imnul care a fost programul politic al Golanilor: „Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate, democrații originale și nici minciuni sfruntate!”.
