Omorul serafic sau adevărul spus pe jumătate

După citirea articolului Omorul serafic, sem­nat de d-l Cătălin Bogdan (revista 22, nr. 4-6/2016), nu mă pot opri să mă întreb cui serveşte această apelare la un tre­cut pe care respectivul l-a cunoscut din studiul unor documente pe care le ci­tează parţial. Nu este însă greu să realizezi că, de fapt, articolul profită de o anumită vulnerabilitate creată în urma reacţiei ne­potrivite a unei părţi a ierarhiei bi­se­riceşti la evenimentul cumplit din Colectiv, care ne-a îndoliat inimile tuturor, şi aplică în­că o lovitură Bisericii Ortodoxe. Căci ce poate fi altceva decât o lovitură vânarea sem­nelor izolate de „iudeo-fobie“ pre­zen­te în vechi scrieri bisericeşti şi mai ales atacul asupra părintelui Stăniloae, un apă­rător al ortodoxiei şi autor al unor lucrări fundamentale de teologie ortodoxă?

Incriminările sunt legate, în acest caz, de „du­hul“ câtorva articole de ti^­ne­reţe publicate în Telegraful român, oficios al Mitropoliei Ardealului, al cărui redactor a fost în perioada 1934-1945. Desigur, termenii de „jidov“ şi „jidan“ prezenți în articolele cu pricina sună, vorba unui om politic al zi­lelor noas­tre, „ca dracu’“, mai ales în con­diţiile aplicării corectitudinii politice din zilele noastre. Ar trebui însă să fie men­ţionat că aceste apelaţiuni făceau par­te din dis­cur­sul oficial al vremii, fiind fo­losite de la vlă­dică până la opincă. Pe mă­sură însă ce ele au fost asociate cu fapte reprobabile, care au avut urmări nefaste asupra populaţiei evreieşti din România în timpul celui de al doilea război mondial, ele au început să fie din ce în ce mai puţin folosite şi, în cele din urmă, considerate ofen­satoare, au intrat într-o zonă in­ter­zi­să. Totuşi, eti­mologic vorbind, cuvintele acestea, de ori­gine slavă, sunt prezente în Cehia, Slo­va­cia, Croaţia, fără să nască nici cea mai mi­că reacţie adversă din partea celor vizaţi. Jidovska Praha, şi nu Evreiska Praha este vizitată de numeroşi evrei, aşa cum şi Ji­dovska ulitsa există în Bratislava sau Ma­ri­bor şi nu am auzit ca aceasta să fie con­siderată o ofensă din partea celor vi­zaţi. Personal, beam cu plăcerea apa Car­patica provenind din cea mai curată apă din Izvorul Jidanului de sub Muntele Că­liman, aşa cum era menţionat pe etichetă înainte de aplicarea măsurilor menţionate. Inutil de arătat că azi numele izvorului nu mai este menţionat. Păcat, suna ca o po­me­nire, amintind probabil de vreun evreu care fusese în posesia izvorului, fiind ast­fel amintit de cei însetaţi cărora le-a po­tolit setea.

Părintele Dumitru Stăniloae

Dar să revenim la părintele Stăniloae şi la textele incriminate. Acum 74 de ani, în 1941, părintele Stăniloae punea problema „iudeo-comunismului“, devenită, după cum afirmă autorul, o „marotă“ a pu­bli­caţiei Elemente de morală creştină. Ast­fel, „peninsula balcanică a căzut în faţa Turcilor, Rusia în faţa pornirilor mon­go­le şi barbare ale Asiei şi Evreimii în­toarse din Apus cu tot rafinamentul pus în slujba urii anticreştine“. Sper că un is­toric onest documentat ştie că printre au­torii „marii revoluţii din Octombrie“ se numărau numeroşi evrei, în mare ma­jo­ri­tate motivaţi poate de gândul că ideile co­muniste aveau la bază concepte iudaice. Programul de eliminare a religiei creştine, „opiul pentru mase“, una dintre liniile di­rectoare ale bolşevismului, a fost aplicat cu temeinicie prin distrugerea bisericilor şi omorârea în masă a preoţilor creştini. E vreo exagerare aici când părintele Stă­ni­loae afirma că e vorba de o prigoană anticreştină? E oare departe părintele când îi apreciază drept o „şleahtă de ban­diţi semidocţi“ pe acei conducători bol­şe­vici care „rezolvau orice problemă prin uci­dere“? Din păcate pentru Cătălin Bog­dan, statistici cunoscute dau dreptate pă­rintelui. Probabil Cătălin Bogdan nu cu­noaşte acest lucru sau îl cunoaşte, dar nu îl introduce în ecuaţie, căci nu îi sprijină argumentaţia vituperantă.

Un alt citat se referă la faptul că un articol din aceeaşi publicaţie constata în 17 no­iem­brie 1940 faptul că „jidovii din Orăş­tie, închizându-şi prăvăliile, se pregătesc de plecare pe alte meleaguri - cât mai departe de Europa“. Cătălin Bogdan uită sau se face că uită că, în vremurile acelea tra­gice, problema plecării în Palestina era o soluţie de salvare care în puţine locuri a fost posibilă şi aplicabilă. Şi iată că, din România, în timpul lui Antonescu, între 1940-1941 au putut să plece 17.000 de evrei din portul Constanţa spre Turcia şi de acolo în Palestina. Majoritatea rămasă a plecat pe timpul lui Ceauşescu.

Altă incriminare acuzatorie e le­gată de faptul că părintele pu­nea în discuţie la 10 mai 1941 atitudinea mai omenoasă a al­tor confesiuni faţă de cei pri­go­niţi: „tribunalul din Arad (...) a con­dam­nat de curând pe Tarnóczi Lajos, preot reformat în localitate, la o lună în­chi­soa­re corecţională şi suspendare din func­ţiune pe trei ani, pentru că, în mod ile­gal, a dat acte de încreştinare la mai mulţi jidovi bănoşi din Arad. În acelaşi timp, tribunalul a anulat încreştinările ji­danilor, operate de conducătorul oficiu­lui parohial arădean, care făcuse o bună afacere [sublinierea îmi aparţine], în­ca­sând zeci de mii de lei dela fiecare «în­creştinat»“. Citind printre rânduri, re­ţi­nem că ceea ce se condamnase acolo nu era un act de „omenie“, ci unul de co­rup­ţie. Sigur că aici lucrurile pot fi dis­cu­ta­bile. Reacţia notabilă apare însă din partea Bisericii Ortodoxe când mult hulitul an­tisemit menţionat ca atare în articol, mi­tropolitul Nicolae Bălan, a luat apărarea evrei­lor cerând abrogarea decretului lege care interzicea încreştinarea evreilor, con­siderând că „botezul“ în biserică nu este o problemă a statului. La sugestia sa, în 9 aprilie 1941, Sfântul Sinod al Biserici Or­to­doxe a adoptat o hotărâre care specifica: „Statul are toată liber­tatea de a aduce în­grădirile necesare apărării Ţării şi Fiin­ţei Neamului. Biserica însă nu poate ab­di­ca de la împlinirea poruncii dată de dum­nezeiescul ei întemeie­tor (...) (Matei, 28, 19). Aşadar, Biserica nu poate îm­pie­dica botezul celui care-l cere pentru mân­tuirea lui (...)“.

Părintele Stăniloae a plătit însă pentru ideile sale şi a plătit şi mai mult pentru încercarea de a răspândi lumina creştină prin participarea la mişcarea reli­gi­oa­să Rugul aprins, fiind aruncat în temniţa Aiudului timp de şase ani. Lucrurile astea însă nu au relevanţă pentru Cătălin Bog­dan, care, ca şi alţi numeroşi tineri, au o reţinere în a-şi cunoaşte istoria adevărată, cu riscul de a o repeta.

Şi iată cum Cătălin Bogdan spune numai un adevăr pe jumătate, care, vorba lui Gorbaciov, este mai rău ca o minciună. Voi încerca să completez acest „adevăr“ în aşa fel încât cititorii să aibă o viziune mai apropiată de realitate privind Biserica Ortodoxă şi iudeo-fobia.

Pe turla bisericii Mitropoliei Ortodoxe a Bu­covinei din Cernăuţi (astăzi Uni­ver­si­tatea din Cernăuţi), crucea ortodoxă este înconjurată de o centură făcută din în­şiruirea unor stele ale lui David, semnul arhetipal care identifică evreitatea. Este o dovadă a convieţuirii românilor, ucrai­ne­nilor şi evreilor şi a toleranţei celor două religii în acest pământ românesc urgisit de istorie.

În anul 2010 l-am întâlnit la Bucureşti pe Meir Shai Slacman, cetăţean israelian de ori­gine română care s-a angajat într-o luptă acerbă cu administraţia Yad Vashem pentru recunoaşterea post-mortem a con­tribuţiei aduse de mitropolitul Tit Si­me­drea la salvarea evreilor şi înscrierea aces­tuia în rândul Drepţilor între Popoare. În anii războiului, pe când era mitropolit al Bu­covinei, Tit a ascuns în subsolul Mi­tro­poliei familia Slacman, salvând-o de la de­portare şi probabil de la moarte. Aceasta, în condiţiile când adăpostirea (ascun­de­rea) unor evrei vizaţi de deportare era sanc­ţionată cu pedeapsa capitală. Mai mult, acest mitropolit, menţionat de Prea Sfinţitul Bartolmeu drept ultimul ierarh mare cărturar al Bisericii Ortodoxe, a in­tervenit pe lângă Patriarhul Nicodim, ajun­gând la Antonescu pentru a opri depor­tă­rile ilogice şi criminale ale evreilor. A reu­şit şi faptul acesta este consemnat de ra­binul Şafran cu recunoştinţă, dar care adaugă, citând dintr-un ziar al vremii, că mitropolitul ar fi fost antisemit şi totuşi a salvat evrei şi nu numai unul, ci sute. Pa­ra­doxul acesta îşi găseşte explicaţia: în poziţia în care se afla, în acele vremuri vi­trege, mitropolitul nu ar fi putut să ma­nifeste o opinie neutră şi cu atât mai mult favorabilă evreilor (căci ar fi fost evident sancţionată), ci una aparţinând discursului oficial. În schimb, atunci când a avut oca­zia, a acţionat cu un profund umanism. Faptul este recunoscut nu numai de Meir Shai, ca beneficiar şi martor al curajului de care a dat dovadă mitropolitul, ci şi de nu­meroasele personalităţi evreieşti, cum ar fi scriitorul Dorel Dorian, membru al FCER, d-l Liviu Beris, preşedintele AERVH, chiar şi de către vânătorul de na­zişti Si­mon Wiesenthal. Oamenii trebuie judecaţi după fapte, nu după vorbe, care câteodată nu le aparţin. Iar mărturia ra­bi­nului Şafran este edificatoare. O recu­noaş­tere a acestei contribuţii în favoarea evrei­lor în vremuri de cruntă restrişte a fost făcută de fiul rabinului Şafran, care a de­cer­nat nepotului mitropolitului Medalia „Ale­xandru Şafran“.

Răsplata omeniei este neuitarea, men­ţio­nează Meir Shai. Ar fi bine ca şi domnul Că­tălin Bogdan să cunoască şi să re^­cu^­noas­că aceasta. Mai ales că articolul cu pricina pare părtinitor şi nu serveşte cunoaşterii rolului pe care l-a jucat Biserica Ortodoxă în timpuri de restrişte.