Garduri si oficialitati

Intr-un Evenimentul zilei de acum aproape doua saptamani, se afla, pe prima pagina, o caricatura semnata Terente: acolo se putea vedea o tribuna pe care scrie PSD; un vorbitor cu microfon, la tribuna; un difuzor urias langa el; si, la mare distanta, in fata, dar dedesubt, intr-o pozitie clar subalterna, o gramada informa de oameni micuti, care asculta cam prostiti, in carje si cu gura cascata; iar intre tribuna PSD si gramada de oameni se casca o uriasa prapastie. Aceasta caricatura cu talc mi-a revenit in memorie la Putna, in timp ce, din multime, urmaream desfasurarea ceremoniei prilejuite de scurgerea unei jumatati de mileniu de la moartea lui Stefan cel Mare, trecut acum si intre sfinti. Ceea ce voi spune in continuare nu se refera numai la PSD, ca partid de guvernamant care a organizat manifestarea, ci se refera, in general, la modul in care autoritatile noastre inteleg sa gestioneze doua valori: securitatea oficialitatilor si participarea democratica a cetatenilor la evenimente care ar trebui sa dea un continut contractului guvernantilor cu guvernatii.

Esenta ceremoniei la care am asistat a fost separarea. Nu doar ca specialistii nostri in securitate concep siguranta oficialitatilor intr-un singur chip, si anume prin excluderea populatiei, dar acest lucru a devenit un tipic al oricarei manifestari oficiale. Poporul de-o parte, oficialitatile de alta. Oriunde apare autoritatea, poporul e dat afara, caci atunci cand se instaleaza oficialitatile, ies ca din pamant si gardurile chemate sa ii separe de vulg. E uluitor cat de rapid s-a impus ca de la sine inteleasa aceasta schema de separare. Cand autoritatile celebreaza, poporul e evacuat dupa gard, in tarcuri aseptice, special amenajate. Regula nescrisa a securitatii grangurilor pare a fi urmatoarea: cand se face ceva in numele poporului, poporul fizic trebuie fie pus la mare distanta, fie neutralizat in custi "civilizate", cu vedere spre cer. Ideea secreta care pare sa anime aceste strategii este aceea ca poporul e bun numai in efigie. Cat poti fi cu el in gura la cuvantari, poporul e bun: iubirea de el e mare, dorinta de a-l servi uriasa, setea de a-i semana, nemasurata. Cand insa e sa te atingi de el, poporul trebuie evitat: in negre si scumpe masini cu girofar, cand te deplasezi; separat de el prin garduri, cand celebrezi in numele lui.

In acest mod, politicianul poate impusca doi iepuri dintr-o data: e si cu poporul, cat timp poporul poate fi transformat intr-o sforaiala patriotica; si e si separat de el, cata vreme poate pune garduri cand poporul da buzna. Avantajele demagogiei se combina in mod fericit, datorita obligatiei de a asigura securitatea, cu neutralizarea. Mai e nevoie, in aceste conditii, de un popor in carne si oase? Evident, nu. Poporul e de hartie, sub forma de vot - in alegeri; e facut din cuvinte, sub forma de trancaneala - in orice discurs; si e intarcuit, sub forma de "dupa-garduri" - la ceremoniile unde nu se poate sa nu-l chemi. Poporul e astfel aseptizat, rationalizat, impachetat, sigilat. Poate fi trimis in plic, sub forma de document oficial, oriunde. La NATO, la UE, la ONU, la OMS, la UNESCO, la CEDO - oriunde e o lume indeajuns de credula si de civilizata incat sa creada ca ai in fapt ce-ai pus doar pe hartie. Cu un popor bine tinut dupa garduri te poti prezenta oriunde in lume - cam asta ar fi filozofia de baza. Nu am nici o indoiala ca ambitia majoritatii politicienilor nostri e sa se puna intr-un astfel de raport aseptic fata de poporul cu care sunt obligati sa aiba relatii de serviciu si de care au nevoie numai in trei situatii: la vot, ca e democratie; in discursuri, ca suntem si patrioti si democrati; in fine, la ceremonii (adica dupa garduri), din trei motive - pentru ca nu se poate sa nu pui poporul sa nu te aplaude; pentru ca exista, slava Domnului, garduri; si pentru ca suntem mari profesionisti in asigurarea securitatii. La nivel mondial.