Nevoia de „linii Maginot“ în procesul de reglementare transnistreană

Criza politică din acest an a amestecat la Chi­șinău laolaltă retorică, interese, frus­trări, injustiție, astfel încât unii ar putea cre­de că nu mai există limite sau „linii roșii“ în politică, în general, și în ceea ce privește politica Republicii Moldova față de conflictul transnistrean, în particular. Și că, de dragul realismului politic, înțeles în anumite cercuri drept cam tot ce poți cumpăra pe bani, poți ignora liniile roșii, dacă rezultatul te poate avantaja. Un fel de Machiavelli întors pe dos.

Așa a fost în 1997, anul în care președintele Lucinschi accepta orbește principiul „sin­cro­ni­ză­rii retragerii trupelor rusești con­comitent cu procesul de re­glementare politică a conflictului“, for­mu­lat într-un Memorandum croit chiar de „bunul său prieten“, E. Primakov, pâ­nă la punctul în care regimul separatist declara că toată tehnica blindată și ar­se­nalul fostei Armate a 14-a ruse îi aparține și, prin urmare, nu va părăsi niciun echi­pament militar fără transferarea unei su­me echivalente cu valoarea acestuia în con­tul regimului. În 1999, Declarația Summit-ului OSCE de la Istanbul anula acest șantaj, impunând Rusiei obligația de a-și retrage, imediat și necondiționat, ar­mamentul și militarii săi de pe teritoriul R. Moldova, dar obligația asumată de pre­șe­dintele B. Elțîn a fost ignorată de suc­ce­sorul său, V. Putin. În 2003, președintele Vo­ronin a fost pe punctul de a semna Pla­nul Kozak, care stipula o prezență mi­li­tară rusă pentru o perioadă de 40 de ani în R. Moldova, ca o garanție de menținere a păcii și de recunoaștere a regimului se­paratist sub forma unei „republici“ (după modelul Republicii Autonome Crimeea), dar cu atribuții politice largi și neechi­li­brate. Intervenția UE, SUA și NATO l-a fă­cut pe Voronin să abandoneze Planul Ko­zak. Mai târziu, același Voronin a avut din nou proasta inspirație de a semna la Barvikha, în martie 2009, o Declarație de recunoaștere a caracterului pozitiv al pa­cificatorilor ruși, alături de liderul se­pa­ra­tist I. Smirnov și ex-președintele D. Med­ve­dev. Dacă, pentru Voronin, Declarația în­semna doar sprijin electoral garantat, pen­tru Moscova, ea servea unei cons­truc­ții politice mult mai elaborate, care urmă­rea să atribuie Misiunilor sale de pacificare o recunoaștere internațională în tot spa­țiul ex-sovietic. Și cu toate acestea, Trans­nistria nu a fost și, posibil, nu are nicio șan­să să fie recunoscută cu stat inde­pen­dent. Pentru Moscova, valoarea acestui te­ritoriu este strict legată de controlul agen­dei politice în R. Moldova, manevrând-o prin intermediul unor „actori cu drept de veto“ într-un proiect de stat, diferit de cel de astăzi, și care ar fi mult mai dez­bi­nat, mai slăbit și mai fragmentat pe co­mu­nități etnice, cu o agendă scrisă de patroni externi.

Decidenții politici din R. Moldova au ne­voie de sprijin politic în acest moment ca de oxigen, dar și de trasarea unor „linii ro­șii“ în proiectul de reglementare a con­flic­tului. Mulți s-ar putea întreba de ce ar mai trebui să revenim la subiectul „liniilor roșii“, din moment ce există Legea nr. 173 din 22.07.2005, Cu privire la pre­ve­de­rile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului, cu atât mai mult cu cât această lege îi face atât de „fericiți“ pe negociatorii ruși și „pur­tătorii lor de cuvânt“? Răspunsul este dat, de fapt, de schimbarea radicală a ecu­a­ției de securitate din regiune, care obligă R. Moldova să fie mai determinată în a obține soluții favorabile în acest conflict în­ghețat, să se concentreze mai ales în ur­mătoarele luni, când se vor dubla ca inten­sitate acțiunile de reglementare a conflic­tului. Un alt factor care cere decidenților de la Chișinău o reluare a liniilor roșii ține de răspunsul pe care trebuie să-l dea R. Moldova unei adevărate ofensive diplo­ma­tice pe subiectul transnistrean, aparent le­gată de OSCE, care își propune un fel de capitulare nedeclarată a R. Moldova în ra­port cu regimul separatist, folosind ca pla­că turnantă în acest scop smulgerea unor concesii, aparent neutre, dar în esență de or­din principial, dacă le raportăm la sco­pul legat de independența externă urmă­ri­tă de Tiraspol. Ca exemplu servește cere­rea insistentă a OSCE de a obține pentru Ti­raspol recunoașterea unor plăcuțe de în­matriculare auto emise internațional, cod telefonic separat de R. Moldova, dar și sus­pendarea automată a tuturor dosarelor des­chise de organele de urmărire penală ale R. Moldova pe numele unor oficiali trans­nistreni pentru infracțiuni penale se­rioase.

S-au schim­bat radical şi pre­ten­țiile Moscovei în ultima vreme. D. Rogozin ce­re Chișinăului să se pregătească pentru un model con­federativ în raport cu Trans­nistria. Cu atenția sustrasă de alte proble­me, evoluția acestui subiect poate dege­ne­ra, iar guvernul de la Chișinău ar putea lu­neca în spirala unor concesii pripite, inu­tile și ambigue, acceptând o costatalitate de după care ar putea să se vadă eventual și sigla OSCE, dar în care restul ar apar­ți­ne deplin unui proiect rusesc.

Chișinăul este somat să facă noi concesii, să trateze cu generozitate cererile Tiras­po­lu­lui și să închidă ochii la infracțiuni pe care niciun alt stat nu le-ar ignora. Este stranie poziția OSCE de a le minimiza. No­tăm că sfătuitorii de bine nu au reușit să ape­re interesele cetățenilor R. Moldova, să salvgardeze circulația liberă a cetă­țe­ni­lor, a presei, a transportului, să des­chidă podurile blocate de pacificatorii ruși ori să prevină aplicarea forței contra disi­denților politici din regiune. În 2015, tru­pele de securitate transnistrene au răpit cetățeni ai R. Moldova din orașele aflate în afara zo­nei de securitate, la Hâncești și Florești, iar exercițiile militare ruso-transnistrene s-au desfășurat în regim nonstop, contrar statutului și avertizărilor făcute militarilor ruși. Sancțiunile impuse la 19 martie 2015, prin decizia Consiliului European, prelun­gite la 31 decembrie 2015, arată clar refu­zul UE de a accepta argumentul foței bru­te militare în raport cu Ucraina, cu care Fe­derația Rusă luptă în acest moment prin intermediul unui mix de instrumente hi­bride și convenționale.

Republica Moldova ar trebui să profite din plin de această mo­bilizare occidentală contra unui stat agresor, apărându-și teri­to­riul și cetățenii cu toate instru­mentele politice, diplomatice și economice posibile. Ar fi de neiertat ca, în condițiile în care Rusia se ciocnește cu atâta rezis­tență din partea lumii civilizate, tocmai R. Moldova să poată fi victima ușoară a unor înțelegeri obscure. Cu atât mai important mi se pare să recapitulăm liniile roșii de ca­re decidenții de la Chișinău ar trebui să se țină, iar cu puțină inteligență, chiar să extindă bagajul intangibil al politicilor sale față de regiunea transnistreană. Aces­tea ar fi următoarele:

1. Statutul. R. Moldova nu va recunoaște ni­ciodată statalitatea Transnistriei în formatul „5+2“ și nici în afara acestuia. Ori­ce concesii care depășesc limitele unei au­tonomii teritoriale vor fi respinse ori sus­pendate. Autonomia teritorială nu poa­te submina sau pune la îndoială suvera­ni­tatea, independența și integritatea R. Mol­dova.

2. Niciun fel de discuții de dragul discu­ții­lor. Orice discuții și negocieri purtate în­tre Chișinău și Tiraspol trebuie să urmă­rească doar reintegrarea acestei regiuni în componența statului suveran R. Moldova.

3. Demilitarizarea deplină a regiunii. Forțele militare străine aflate pe teritoriul R. Moldova fără acordul autorităților cen­trale sunt ilegale; prezența lor contravine Constituției și neutralității declarate unilateral de R. Moldova.

4. Dialogul „1+1“: R. Moldova va purta discuții doar cu acei oficiali transnistreni care nu au comis crime, care nu au per­se­cu­tat cetățeni ai R. Moldova și care nu promovează scopuri contrare Constituției R. Moldova. Cei care comit infracțiuni con­tra cetățenilor R. Moldova vor fi in­vestigați și judecați conform legislației R. Moldova.

5. Negocierile „5+2“: Mediatorii și ob­servatorii trebuie să țină seama de inte­re­sele R. Moldova în reglementarea acestui conflict escaladat de prezența militară străină. Concesiile unilaterale nu servesc intereselor naționale ale R. Moldova.

6. Convențiile internaționale privind drep­turile și libertățile omului au prio­ri­tate. Respectarea drepturilor omului, libertățile civile și politice la care R. Moldova este par­te trebuie să prevaleze față de orice al­te discuții secundare, ridicate în mod re­gulat de Tiraspol, iar situația drepturilor omului va fi monitorizată constant.

7. Liberalizarea politică a regiunii este vi­tală. Asigurarea dreptului la libera aso­ciere, la libertatea de expresie și la tra­ta­ment egal și nediscriminatoriu pentru ce­tă­țenii Republicii Moldova care locuiesc în regiune și suspendarea legilor locale care tratează societatea civilă drept „agenți stră­ini“ ca dușmani ai poporului.

8. Garanțiile. R. Moldova trebuie să res­pingă categoric orice fel de garanții uni­la­terale propuse în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, servind unor actori externi drept pretext și instrument de intervenție și capturare a statului, în con­diții de complicitate sau indiferență din partea unor organizații internaționale.

9. Accesul la comerțul internațional este un privilegiu, nu un drept natural. Li­ber­tățile economice și accesul la piețele inter­naționale trebuie să fie condiționate de respectul față de legislația și ordinea de drept a R. Moldova. Lipsa de respect poa­te condiționa suspendarea beneficiului ofe­rit. Scopul R. Moldova este de a constitui un spațiu economic, vamal, monetar și fis­cal unic pe întregul său teritoriu suveran, care include și regiunea transnistreană, fă­ră a prelungi regimul neviabil al siste­me­lor curente separate sau al preferințelor spe­ciale.

Sigur, rezultatele negocierilor pe subiectul conflictului tran­s­nis­trean nu sunt deloc mulțumitoare până în acest moment. Republica Moldova pierde resurse colosale ca urmare a faptului că 11% din populația sa și 15% din teritoriu sunt controlate de un regim separatist; statul nu-și poate proteja cetățenii, nu putem circula liber în spațiul care, formal și sub aspectul dreptului internațional, aparține exclusiv R. Moldova, nemaivorbind de păienjenișul înțelegerilor obscure între grupuri de business, care și-au împărțit profituri și pro­prietăți, în mod ilegal. Populația din stânga Nistrului este pierzătoare netă, ca urmare a incertitudinii și regimului re­pre­siv din această regiune, care a devastat, literalmente, forța de muncă calificată a re­giunii, expulzând elitele tehnice și cul­turale. Și totuși, R. Moldova nu poate accep­ta orice fel de reglementare a con­flictului, pentru că altminteri nu ar mai avea sens toate sacrificiile care s-au făcut în ultimii 25 de ani. Liniile roșii de care are nevoie R. Moldova trebuie să furnizeze încărcătura politică de care negociatorii au nevoie pentru a anticipa mișcările actorilor implicați, furnizând coduri și re­guli clare pentru programarea atingerii obi­ec­tivului final – reglementarea con­flictului în interesul național al R. Mol­dova.