Blocarea muncii la negru ar fi un dezastru economic si social

Aparent, depistarea si evaluarea muncii la negru in vederea adoptarii masurilor corespunzatoare face casa buna cu cealalta actiune impreuna cu care guvernul a anuntat ca o declanseaza: combaterea evaziunii si fraudei fiscale (adaugam noi, nedepistate). In fond, munca la negru este o forma tipica de evaziune fiscala, prin aceasta eludandu-se plata impozitelor pe salarii si mai ales a contributiilor sociale asupra fortei de munca (pentru asigurarile de pensii, de sanatate si de ajutor de somaj).

Cu toate acestea, in timp ce actiunea impotriva evaziunii si fraudei fiscale nedepistate este una utila, morala si benefica, o eventuala cruciada impotriva muncii la negru este inutila, imorala si periculoasa economic si social.

Ce ar putea evidentia o identificare si o evaluare a muncii la negru?! Nimic altceva decat ceea ce autoritatile stiu prea bine: ca vreo doua milioane de romani isi asigura supravietuirea din munca la negru. Ca sunt ceva mai multi sau sunt ceva mai putini este o problema secundara. Cifra de baza reprezinta ceea ce nu iese la socoteala comparand, pe de o parte, totalul populatiei apte de munca cu, pe de alta parte, totalul celor angajati intr-un fel sau altul intr-o activitate sociala (salariati, agricultori, liber profesionisti, patroni) impreuna cu cei inregistrati ca someri si asistati social, precum si cei aflati la munca (legal sau ilegal) in strainatate. Acesti doua milioane de romani nu platesc impozite si contributii sociale sau, si mai bine spus, pentru acestia patronii lor nu platesc impozite si contributii sociale. Evaluarea ar evidentia amploarea evaziunii fiscale prin munca la negru. Nu este deloc greu de obtinut o valoare. Considerand, in mod optimist, ca toti cei doua milioane de romani care lucreaza acum la negru ar fi angajati cu salariul minim pe economie (caci, evident, cu mai mult nu i-ar inregistra cineva!), ceea ce s-ar incasa in contul lor la bugetele publice ar depasi 40.000 miliarde lei anual, respectiv cam contravaloarea unui miliard de euro! Mai precis, aproximativ tot atat cat incaseaza bugetele publice si de la peste 40% din cei 4,5 milioane de salariati existenti actualmente. Si la ce ar folosi cifra cu pricina?

Cunoasterea in sine ar fi inutila. Caci folos ar exista doar daca statul ar putea sa colecteze la dispozitia sa miliardul respectiv de euro. Dar poate?! Si mai ales cu ce s-ar alege daca ar incerca o captare a miliardului respectiv care se pierde acum prin nefiscalizarea veniturilor realizate in munca la negru?

Dincolo de faptul ca o campanie administrativa si politieneasca de depistare si sanctionare a muncii la negru ar fi o actiune complet imorala - in masura in care aceleasi autoritati permit unor mari intreprinderi de stat producatoare de pierderi si unor societati private cu acoperire clientelara sa nu-si plateasca la vedere aceleasi impozite si contributii sociale pentru salariatii lor -, este aproape sigur ca statul nu s-ar alege, in cazul declansarii unei asemenea campanii, mai cu nimic din ipoteticul miliard de euro aflat in joc. Pentru ca cei care folosesc acum munca la negru vor prefera sa nu mai depuna activitatile in care utilizau munca la negru decat sa le desfasoare cu plata impozitelor si contributiilor legale. Si nu din vreun alt motiv decat din acela ca, la actualele cote de impozite si contributii asupra salariilor, nu ar putea derula pur si simplu activitatile respective, inregistrand doar pierderi. Aproape la fel ca si intreprinderile de stat care, desi la vedere, nu-si achita nici ele impozitele si contributiile sociale pentru salariatii lor, abia platindu-le acestora salariile. Doar o parte infima din agentii economici pot derula afaceri in conditiile acestor impozite si contributii sociale prohibitive, respectiv numai cei ce se adreseaza segmentului de piata subtire al imbogatitilor si instaritilor. Restul, nici sa vrea sa dea la stat tot ceea ce este legal, n-ar putea! Asa ca, in cazul unei actiuni politienesti impotriva muncii la negru, o parte masiva din activitatea economica actuala ar stopa, dimensiunile putand echivala cu un dezastru economic si social. Iar statul ar putea chiar pierde mai mult decat considera ca pierde acum, caci activitatile sistate in segmentul muncii la negru ar insemna mai putine incasari si din alte impozite decat din salarii, precum TVA si impozitul pe profit. Nemaipunand la socoteala tensionarea severa a pietei fortei de munca. Toti cei privati de castigurile din munca la negru ar iesi in strada sa ceara statului locuri de munca sau pomeni sociale.

O actiune administrativa si politieneasca impotriva muncii la negru este mai mult decat periculoasa nu numai economic, dar si social. Aceasta nu trebuie abandonata ca obiectiv, dar trebuie intreprinsa numai pe masura ce economia oficiala va avea capacitatea sa preia in sarcina supravietuirea celor doua milioane de romani, de a caror absorbtie economica si sociala nu este acum in stare. Si conditia sine qua non a unei asemenea preluari este cel putin injumatatirea actualei poveri fiscale asupra locului de munca, injumatatire care apare imposibila la prima vedere, dar care, in realitate, poate fi intreprinsa fara probleme. La o injumatatire a respectivei poveri, o actiune chiar in forta de disciplinare si legalizare a pietei fortei de munca devine folositoare, chiar necesara. Mentinerea actualei poveri fiscale asupra locului de munca face insa mereu captiv sistemul de salarizare in fata muncii la negru.