Cine apara producatorii si consumatorii romani?

A fost nevoie ca Parlamentul European sa ceara Comisiei de la Bruxelles o investigatie asupra preturilor ridicate din marile magazine din tarile membre ale UE, pentru a se declansa scandalul hipermarketurilor din Romania. Si ceea ce fusese pana acum la vedere in legatura cu acestea era suficient pentru un scandal. Ocupasera pozitii neintalnite in lume, pe artere principale de circulatie, ba chiar si in centrul orasului, cu consecinte dramatice pentru traficul intraurban si fluiditatea acestuia la iesirea/intrarea in orase. Mai mult, pentru accesul la ele, edilii instalasera semafoare care au blocat circulatia pe drumuri nationale, pusesera la bataie terenuri in zone aglomerate sau in locul unor parcuri ori spatii verzi si le construisera utilitati pe bani publici. Toate acestea erau semne evidente ca marile hipermarketuri dadusera serios din urechi - "lucrand", cum se spune, la ceea ce factorul public din Romania dovedeste cea mai mare sensibilitate -, obtinandu-si astfel imunitatea totala fata de orice nemultumire ce ar fi venit din partea vreunui cetatean care intelege sa nu-si rezume viata doar la a impinge carucioare prin hale comerciale, mai vrand sa si circule pe sosele sau sa se bucure de putina verdeata in natura, si nu numai la raft. Autoritatile romane apareau total cumparate, caci pentru acestea nu parea sa conteze cumva ca hipermarketurile in discutie nu prea vindeau produse romanesti si inregistrau neuzuale profituri, care erau atat de mari incat nu puteau rezulta decat din practici neconcurentiale sau chiar ilegale.

 Demersul Parlamentului European a incurajat furnizorii romani de produse agroalimentare si textile - singurii care mai patrund in hipermarketurile zise "romanesti" - sa iasa in public cu practicile hipermarketurilor care ii supun unui tratament umilitor, in unele cazuri de alura sclavagista. In marea lor majoritate, practicile respective constituie un fel de dijma, de tip feudal, care este impusa prin contract furnizorilor, daca acestia vor sa se bucure de privilegiul ca hipermarketul sa le fie client: taxa de intrare in magazin; taxa de raft; taxa de vizibilitate pe raft; taxa de deschidere pentru noi magazine; taxa de catalog; taxa de promotie. Daca un furnizor - dintr-un motiv sau altul, chiar independent de vointa acestuia - "cade" din catalog sau din raft, trebuie sa o ia de la capat cu toate taxele. Numai cea de intrare in magazin variaza intre 3.000 si 15.000 euro si nu este valabila decat pentru un hipermarket, si nu pentru lantul din care acesta face parte. Cat priveste taxa pentru prezenta intr-un nou magazin, aceasta merge pana la 20% din cifra de afaceri angajata de furnizor in hipermarket. Exista si clauze de exclusivitate, care impun furnizorilor sa vanda la cel mai bun pret doar unui singur lant de hipermarketuri, in stilul clasic de monopson, corespondentul la cumparari al monopolului la vanzari. Si - se plang furnizorii - taxele au fost marite cu 30% pentru 2008, fata de 2007. Toate acestea dincolo de faptul ca, prin presiuni de monopson, sunt cerute furnizorilor rabaturi de pret care variaza intre 20-40%, ceea ce ii arunca pe multi dintre acestia la marginea supravietuirii economice. Furnizorii de produse agroalimentare sunt cei mai afectati, dar nici furnizorii de imbracaminte nu scapa. Dincolo de aceleasi presiuni pentru contractari la preturi derizorii, acestora din urma li se impun taxe pentru diversele campanii de promovare organizate de hipermarketuri, taxe care reprezinta cam 12% din cifra de afaceri angajata in tranzactii de firmele furnizoare.

Pe langa aceasta dijmuire ordinara, se apeleaza si la impuneri de tip sclavagist. Pentru a se asigura de prezenta produselor lor in raft (desi a fost platita taxa de raft), furnizorilor li se ofera "posibilitatea" de a trimite pe banii lor angajati proprii in hipermarket, care sunt la dispozitia hipermarketului, inclusiv pentru curatenie, desi nu sunt platiti de acesta.

Prin astfel de practici, hipermarketurile realizeaza profituri fabuloase, laudandu-se, nevoie mare!, cu sloganul preturilor mici pe care le ofera consumatorilor. De fapt, acest aparent paradox - profituri uriase la "preturi mici" de desfacere - se explica foarte simplu prin aruncarea de catre hipermarketuri a notei de plata in carca furnizorilor, din ce in ce mai gatuiti.

Iar romanii - complet neinformati si ametiti de reclame amagitoare sau chiar mincinioase - imping in nestire la carucioare, subminand soarta producatorilor conationali si chiar soarta lor proprie de consumatori, caci, fata de preturile de intrare in hipermarketuri, preturile pe care le practica acestea la iesire sunt fabuloase.

Emblema retailului modern pe care si-o autoatribuie hipermarketurile este grav intinata in Romania. Acestea au devenit, aici in Romania, o cetate feudala care incalca si cele mai elementare reguli de concurenta si transparenta capitalista.

 Poate hipermarketurile nu sunt rele in general, desi demersul Parlamentului European sugereaza ca nu iese fum fara sa fie foc. Dar in mod cert, in Romania, acestea au venit - toate fiind straine - si se comporta ca intr-o tara bananiera, unde isi permit lucruri pe care nici prin gand nu le trece sa le practice prin tarile lor de origine. Atata doar ca Romania este o tara bananiera care nu produce banane. Si atunci, si bananele sunt importate. Desigur, tot de catre hipermarketuri. Si, ca intr-o tara bananiera in care de fapt se afla, hipermarketurile isi permit ceea ce isi permit pentru ca stiu ca, in bananiera Romanie, nu le va spune nimeni nimic. Din punctul lor de vedere, liota de autoritati romane nici nu exista, caci nu le atinge nici cu un capat de ata. Pe consumatorul roman nu are nici cine sa-l informeze, nici cine sa-l apere.

 O simpla interventie, pe deplin indrituita, din partea Autoritatii pentru Protectia Consumatorului ar putea obliga hipermarketurile - in genul obligatiei existente pentru banci - sa comunice pe eticheta produsului costul, adaosul comercial si nivelul taxelor percepute furnizorului, consumatorul urmand a proceda in cunostinta de cauza.

 O salutara interventie ar putea avea Consiliul Concurentei. Printr-o simpla ancheta s-ar putea proba sau nu plangerile furnizorilor cu privire la taxele de exclusivitate sau de intrare, practici care n-au nicio legatura cu regulile concurentei libere si loiale. Aceste institutii, care mai bine ar fi desfiintate, caci tot nu folosesc la nimic, inventeaza insa tot felul de chichite in reglementarile dupa care se ghideaza pentru a-si justifica neinterventia.

Pentru guvern problema a aparut ca nici nu prea exista. Acesta a facut pe "neutrul"! Neutru fata de cine?! Fata de consumatorii romani?! Jenant, dar de mirare nu este o asemenea pozitie pe toate fronturile autoritatii, deoarece, pentru oficialitatile romane, cam tot ce este strain - si hipermarketurile sunt toate straine - reprezinta un fel de bibelou de portelan de neatins sau deranjat cu ceva. La ce ar putea folosi un petic de hartie pe care ar fi insirate niste principii de bune practici care, la initiativa guvernului, ar urma sa fie negociate intre cei implicati?! Doar parlamentul a infiintat o comisie de ancheta care va investiga problema. Or, stim cu totii, ca, daca vrei sa inmormantezi rezolvarea unei probleme, infiintezi o comisie.

Inutil de semnalat ca, in disputa, se afla procesatorii romani si comerciantii straini si eventuale reglementari ar putea interveni intre acestia, in timp ce la producatori si consumatori, in fond principalele verigi din lantul alimentar, nu se gandeste absolut nimeni! Si, oricum, n-au nici unii, nici altii vreun cuvant de spus!