De același autor
Daca exista o victima - nu vreun simplu perdant, ci o victima fara vina - a perioadei postdecembriste, aceasta este domeniul public. Exista perdanti, dupa cum exista castigatori ai perioadei. In orice perioada de transformari, indiferent de natura si sensul acestora - si cea postdecembrista este o perioada de transformari -, sectoare economice sau segmente sociale inregistreaza pierderi ori castiguri, unele devenind perdante in mod net, iar altele castigatoare in mod net! Industria si lucratorii acesteia (numiti pe vremuri clasa muncitoare) sunt printre perdanti. Sistemul financiar-bancar si lucratorii acestuia sunt printre beneficiari. Perdantii si beneficiarii perioadei postdecembriste, nefericirile pierzatorilor si calitatea castigatorilor, precum si implicatiile pentru economie si societate constituie un subiect in sine, din pacate ignorat, daca nu chiar evitat deliberat.
In mod aparte, insa, domeniul public nu este un simplu perdant. Este o victima! N-a inregistrat decat pierderi peste pierderi prin degradare, slutire si ciopartire. Pierderi in urma unei agresiuni sistematice din partea celor care l-au administrat.
Si, spre deosebire de perdanti - cum este cazul, de pilda, al industriei, unde caderea sectorului a fost insotita de pierderi de pozitie din partea segmentului social care o reprezenta -, cu cat s-a subtiat si deteriorat domeniul public, cu atat au devenit mai prosperi cei ce l-au administrat. Ceea ce s-a intamplat (si se intampla) in domeniul public este, intr-un fel, o emblema a capitalismului clientelar care se construieste in Romania in perioada postdecembrista.
Ca un caz particular al capitalismului clientelar - in care se "privatizeaza" profiturile (adica sunt preluate de grupuri de interese private) si se "socializeaza" pierderile (adica sunt puse in carca celor multi), folosirea in interese private, si nu in interes general-social, a domeniului public da expresie jalnicei confuzii, deliberate desigur, a capitalismului cu jaful.
O vasta degradare a multor componente ale domeniului public a rezultat din insasi trecerea timpului, neinsotita de vreo improspatare sau inlocuire in cadrul acestor componente. Daca a fost ceva de demolat, de distrus sau de sustras din domeniul public s-a facut intr-o veselie, dar de adaugat ceva nicidecum! Cu exceptia unor mici reparatii, infrastructura rutiera este aceeasi de dinainte de ‘89. In 18 ani s-au construit doar 150 de km noi de autostrada. Reabilitarile de sosele importante sunt derizorii. Iar de la rangul doi in jos, drumurile au ajuns in paragina. Jaful din padurile tarii a adus practic in stare de nefolosinta drumurile forestiere. De aproape doua decenii nu s-a mai reparat aceasta categorie de drumuri. Infrastructura feroviara o concureaza la capitolul degradare pe cea rutiera. Toata infrastructura cu functie sociala directa (spitale, scoli) este in aceeasi stare. Rata de innoire a acesteia este marginala. Gospodaria comunala este in continuare precara. Canalizari si alimentari cu apa se fac doar pentru zone rezidentiale de lux. Nu s-a construit in 18 ani vreun nou stadion sau vreo noua sala de spectacole. Tot ceea ce exista in domeniu este de pe vremea lui Ceausescu. In schimb, peste tot ce dateaza din acea vreme s-au mai asternut doua decenii. Nu intamplator, functia sociala a domeniului public, in cel mai larg sens al cuvantului, este mereu intr-o mai mare suferinta. Pe ansamblu, deci, mai mult regrese decat progrese!
Iar daca ambientul public din marile orase arata mai vesel decat in urma cu doua decenii, faptul se datoreaza invaziei agresive a reclamelor stradale, si nu unor innoiri de fond, de continut. La o analiza atenta, urbanistica marilor capitale de judet sau a Bucurestiului insusi este jalnica, in urma constructiilor fara planuri urbanistice si chiar fara autorizatii, constructii ghidate de interese materiale oculte, si nu de conceptii arhitectonice adecvate ambientului. Constructiile in plombe se potrivesc ca nuca-n perete, noile cartiere rezidentiale (altfel de lux) exceleaza in mod ridicol prin absenta strazilor adecvate si a spatiilor de parcare. Parcurile si spatiile verzi - elemente definitorii ale domeniului public, piese de baza ale unei urbanizari sanatoase si necesitati de prima importanta din punct de vedere ecologic - au disparut cu o viteza ametitoare pe altarul unor aranjamente imobiliare oneroase. Acest fapt, impreuna cu nepotrivirile cu ambientul si lipsa conceptiilor urbanistice de ghidare a noilor constructii au produs o slutire mai degraba decat o innoire a oraselor, in ciuda aparitiei unor rezidente de lux si a unor cvartaluri de birouri noi.
Cea mai grava agresiune asupra domeniului public o constituie insa ciopartirea sistematica a acestuia, ca forma suprema de utilizare a sa in scopuri si interese private, si nu general-sociale. Ciopartirea domeniului public a ajuns cea mai profitabila indeletnicire a celor ce il administreaza, caci afacere nu poate fi numita, fiind de fapt un jaf. O afacere presupune o idee, o inspiratie, o abilitate manageriala si in valorificarea unor oportunitati de piata. Nimic din toate acestea in ciopartirea domeniului public. Niste bastani pun ochii pe un teren pentru diferite proiecte imobiliare rezidentiale sau comerciale. Contra "ungerilor" de rigoare, se voteaza trecerea terenului din domeniul public in domeniul privat al statului si apoi urmeaza externalizarea. Daca, din cine stie ce motive, figura nu tine, se descopera, din pamant, din iarba verde, un mostenitor. Molohul judiciar se pune pe lucru si obtine pentru acesta retrocedarea, iar terenul ajunge desigur la bastanii cu pricina. Ciopartirea prin retrocedari fictive este victoria deplina a capitalismului clientelar asupra domeniului public.
