De același autor
Se poate spune ca prima schimbare majora pe termen lung determinata de criza financiara si economica globala s-a produs inca de anul trecut: este vorba de intrunirea Grupului numit al celor 20 (G20), care nu semnifica altceva decat aducerea la masa discutiilor si deciziilor mondiale a tarilor emergente mari, in frunte cu grupul zis BRIC (Brazilia, Rusia, India, China). Evident, nu criza in sine i-a adus la masa puterii mondiale, ci dezvoltarea lor din deceniul din urma, dar criza nu numai le-a grabit aceasta aducere, dar le-a si pecetluit recunoasterea ca interlocutori ai puterilor consacrate.
Probabil, in absenta crizei, ar mai fi stat inca nu se stie cat timp in umbra grupului tarilor occidentale industrializate (G7) si fara practic vreun cuvant de spus in institutiile financiare internationale. Ordinea economica mondiala nu s-a schimbat in urma reuniunii G20 de la Washington, desfasurata spre sfarsitul anului trecut, dar noile randuieli care vor fi stabilite inevitabil, desi evident treptat-treptat, nu vor putea sa nu tina cont de interesele nou-venitilor la masa puterii.
La reuniunea G20 nu s-au perfectat solutiile la actuala criza, dar este aproape imposbil ca aceste solutii, care de asemenea se vor contura doar treptat, sa fie impuse pe seama marilor emergenti. Si daca, evident, la reuniunea de la Washington, acestia au mentinut un normal "low profile", ei vor avea tot timpul sa-si faca auzit glasul, caci nimeni nu-i mai poate scoate de acolo de unde criza i-a ajutat sa se aseze definitiv.
Este greu de prognozat, deocamdata, cum se vor pozitiona in viitoarele raporturi de forte celelalte tari din diferite zone ale lumii, pe care criza le-a proiectat la masa puterii - precum Argentina, Mexic, Africa de Sud, Indonezia, Arabia Saudita -, dar care sunt departe de forta economico-militara sau resursele celor patru din grupul BRIC. Sa nu ignoram insa ca, prin participarea acestora, reprezentarea G20 a urcat la doua treimi din populatia lumii si la 85% din productia mondiala.
In orice caz, in fata unor asemenea semnificatii in termeni de raporturi de putere pe termen lung, faptul ca reuniunea G20 de la Washington a reusit sau nu sa faca ceva efectiv pentru contracararea concreta a crizei economice inca in desfasurare este mult mai putin important, chiar daca intereseaza acut in momentul de fata.
Ca imagine, reuniunea G20 de la Washington a fost un mare succes al Uniunii Europene, care a participat si prin membrii ei din G7 (grupul tarilor industrializate), si ca entitate institutionala in sine. Uniunea Europeana a venit la reuniune cu un pachet de masuri coordonat, solid si de larga cuprindere. N-au existat practic probleme pe care criza actuala sa le fi ridicat si care sa nu fi fost abordate de planul Uniunii Europene si prevazute cu o propunere de tratament: transparenta pe pietele financiare; sisteme de prevenire a riscurilor pentru fondurile de investitii de risc ridicat; rol central al FMI "intr-o arhitectura financiara mai eficienta"; supravegherea agentiilor de rating si a teritoriilor off-shore; convergenta normelor de contabilitate; cod de reguli pentru evitarea asumarii unor riscuri mari; extinderea supravegherii pe pietele financiare. Cam tot ce a generat criza financiara si-a gasit evidentiere in planul Uniunii Europene, precum si un antidot in conceptia europeana. Nu s-a lasat mult spatiu de manevra pentru propuneri de agenda si de masuri din partea altora. Conditii in care totul s-a transformat in a se vedea, pana la urma, cat din planul Uniunii Europene este impartasit la nivel global. Tarile emergente nu au avut decat a se alinia la propunerile Uniunii Europene, prin insusi continutul acestor propuneri, precum si prin faptul ca restructurarile vizate creau oportunitati pentru nou-veniti. Asa ca, si fara sa se vrea, sfidarea a fost aruncata Americii. Uniunea Europeana a cerut oficial (si nu mai vorbim in subtext) o restructurare din temelii a sistemului financiar international, bazata pe introducerea de reglementari si supravegheri puternice din partea statelor sau a unor structuri internationale imputernicite de catre guverne.
Statele Unite au spus si spun "da" unei reforme a sistemului financiar international, dar nu unor reglementari care sa constranga piata libera, desi nu au pregetat sa implice masiv statul cand s-a ajuns in situatii de criza. Ii este insa greu Americii sa renunte la sistemul financiar speculativ, de sub obladuirea asa-zisei piete libere, pentru ca acesta ii furnizeaza 10% din PIB si mai ales prin acesta extrage substanta economica din restul tarilor lumii, fie slabe, fie chiar puternice. Sistemul financiar este intr-un fel cheia puterii Americii. Presedintele atunci in exercitiu, Bush, nici nu se putea angaja intr-o reforma substantiala a sistemului financiar international, in masura in care problema revenea in sarcina presedintelui ales, Obama. Despre acesta se spune ca ar putea deschide calea reabilitarii rolului statului pe pietele financiare, dar totusi in America regulile in domeniul financiar nu sunt facute de presedinte.
Astfel, ceea ce a ramas din propunerile Uniunii Europene a fost, pe de o parte, transparentizarea pietelor financiare si controlul mai strict al riscurilor de pe acestea si, pe de alta parte, reforma, cu atribuirea unui nou rol, a instutiilor financiare internationale (indeosebi a FMI). Comertul mondial s-a ales de asemenea cu ceva, in sensul ca liderii G20 s-au angajat pentru realizarea, in sfarsit, a unui acord in privinta relaxarii conditiilor de schimb, acord blocat de ani si ani. Reglementarile oricum vor spori pe piete. Iar bancile vor putea miza pe profituri mai mici. Si, oricum, atat sub presiunea G20, cat si a opiniei publice din tarile cu piete financiare puternice, bancherii se vor alege in urma crizei cu bonusuri masiv amputate. Dar capitalurile speculative si teritoriile off-shore raman deocamdata in afara vreunei reglementari. Iar "capitalismul reglementat", cerut de presedintele francez Sarkozy, urmeaza sa mai astepte. Nu se stie exact ce vor dori in domeniu nou-venitii la masa puterii!
