De același autor
O adevarata frenezie a cuprins mediile economice - si nu numai - in ultimele zile ale anului trecut. S-au trait emotii, s-au facut pronosticuri, s-au evaluat impacturi economice si concurentiale, toate, intr-o curioasa efervescenta, legata de privatizarea BCR, pentru care, in ultima faza, ramasesera doi pretendenti, urmand ca unul dintre ei sa fie desemnat castigator, in functie, in principiu, de oferta finala de pret facuta. Poate ca efervescenta in sine n-ar fi fost sa mire - in fond, era vorba de un eveniment nu de ici, de colo! -, dar bucuria cvasigeneralizata si senzatiile ce emanau de la unii si de la altii ca se traieste o mare realizare au fost strict ridicole. Pentru ca evenimentul nu era unul care sa bucure - precum atunci cand scapi de o pacoste -, ci mai degraba unul trist, consemnand iesirea probabil definitiva a capitalului autohton din sistemul bancar din . Indiferent cat de jerpelit, neputincios, furacios si imoral ar fi capitalul romanesc, tot nu este vreo mare scofala pentru si vreo bucurie pentru romani scoaterea lui din joc in afacerile din
Cat de serbede si neimportante erau, prin raportare la aceasta semnificatie de fond a privatizarii BCR, aspectele in jurul carora se articula frenezia, precum cine va castiga, cu cati bani o va face sau care va fi impactul asupra cotelor de piata din sistemul bancar si altele asemenea!
Aprecierea ca finalizarea instrainarii BCR catre un investitor strategic este un eveniment trist se bazeaza nu pe abordari nationaliste revolute si nici pe nostalgii ale unui capitalism depasit, ci pe experienta actuala din tarile, sa le zicem, de elita europene, in al caror club doreste si Romania sa intre.
Nu exista
Nu exista tari dezvoltate care sa fi putut ajunge la stadiul in care se afla fara sa fi avut banci cu capital autohton care sa le fi sprijinit dezvoltarea. Dimpotriva, indeosebi in perioada de creare si asezare a actualelor structuri industriale, capitalul bancar autohton a sustinut masiv aceasta dezvoltare, inclusiv prin mijloace mai putin ortodoxe, s-o spunem deschis, interzise din perspectiva actualelor reguli ale competitiei.
Daca aceste argumente din zona tarilor dezvoltate vest-europene nu sunt suficiente, sa aruncam macar o privire si in ograda tarilor central-europene, foste surate comuniste cu Romania si, intr-un fel, oferite ca exemple de reusita in trecerea la o economie de piata. Ungaria si-a pastrat o banca “maghiara”, care cunoaste si o frumoasa expansiune externa, inclusiv in . Iar in Polonia se incearca, recurgandu-se si la masuri administrative, ca o fuziune bancara internationala de proportii, intre Unicredito (Italia) si HVB (Germania), sa nu insemne in Polonia si detronarea de pe locul I a unei banci care, nu intamplator, are chiar capital polonez. Semn ca aceste tari au luat aminte la experientele insusi clubului din care vor sa faca parte, si nu la liberalismul din carti sau la globalismul de tipul “pentru unii muma si pentru altii ciuma”.
In nici o
In cazul in care capitalul privat autohton nu este suficient de puternic pentru a prelua pozitii in sistemul bancar, capitalul public trebuie sa pastreze acest cuvant de spus. Un asemenea lucru se poate realiza exact in conditiile privatizarii, si nu prin blocarea acesteia. Privatizarea trebuie facuta insa nu catre un investitor strategic, caruia odata cu pachetul majoritar i se vinde de fapt decizia, ci catre un actionariat diseminat, in bursa, in conditii de deplina transparenta. In capitalismul matur, marile entitati - industriale sau bancare - sunt toate bazate pe un actionariat diseminat, esentiala pentru profitabilitate fiind echipa manageriala. In cadrul unui actionariat diseminat, nu exista decat pozitii minoritare, dar fiecare dintre acestea, inclusiv cea, eventual, a capitalului public autohton, are un cuvant de spus. Nu precum in cazul privatizarii catre un investitor strategic, cand decizia apartinand capitalului public autohton este transferata unui capital de alta nationalitate. Asa s-a intamplat in Romania, din pacate, transferul efectuandu-se nici macar catre un capital privat, ci catre un capital public dintr-o alta tara (vezi Romtelecom catre OTE apartinand statului grec, Distrigaz Sud catre Gaz de France, companie de stat, Electrica Oltenia catre CEZ, apartinand statului ceh, Electrica Banat si Electrica Dobrogea catre ENEL, companie de stat italiana).
Deci, sa fie clar, nu privatizarea BCR este de incriminat si nici cumva privatizarea BCR catre actionari straini, ci modalitatea de privatizare si instrainare catre un investitor strategic, si nu catre investitori privati de portofoliu.
Nu ne-am putea, desigur, erija in avocatii capitalului bancar autohton, facandu-ne a uita ca acesta s-a autodelegitimat, devalizand pur si simplu banci de stat si chiar banci private. Sa recunoastem deschis ca a fost vorba de furturi nu straine, ci get-beget romanesti si ca onor capitalul autohton nu prea are nas sa pretinda un tratament mai bun decat acela de care are acum parte. De altfel, sa nu ne amagim. Ceea ce se va incasa pe BCR - admitand ca acest ceva va ajunge la poporul roman, sub forma, sa zicem, a unei portiuni de autostrada - nu va reusi nici macar sa compenseze ceea ce poporul roman a platit din buzunarul sau pentru jafurile de la Bancorex, Banca Agricola, Banca Dacia Felix, Bankcoop etc. Si daca este un lucru trist ca ni se poate pretinde sa eliminam capitalul autohton ca asigurare ca un nou Bancorex nu se va repeta, este cel putin la fel de trist ca nu mai putem conta pe capitalul autohton in ipotetica dezvoltare a tarii. Iata de ce, la privatizarea BCR, este greu sa ne decidem daca sa ne bucuram sau sa plangem.
