Problemele unei strategii energetice (I)

Dincolo de razboiul presedinte-premier, pe seama caruia ar putea fi puse, criticile aduse de d-l Basescu strategiei energetice elaborate si adoptate de guvern ridica probleme de fond, care nu si-au gasit o rezolvare de ani si ani, inclusiv in perioade cand contextul politic, departe de cel incurcat actual, permitea abordarea coerenta de care era nevoie. Sunt probleme de fond carora trebuie sa le gaseasca o rezolvare cei care mai cred ca, dupa ce Romania si-a cedat in mod incredibil controlul asupra exploatarii propriilor resurse de petrol si a jumatate din cele de gaze naturale, ar mai fi ceva de facut spre a nu se scapa complet fraiele in domeniul energetic, tara devenind chiar numai o frunza in bataia vanturilor straine.

Oricum, este evident ca doar pentru un asemenea obiectiv mai are rost o strategie energetica, pentru ca, la fel de evident, daca se va merge pe mai departe pe externalizari cu investitori strategici in energie - deci pe continuarea transferurilor de decizie si control catre companii straine - nu va fi nevoie de nicio strategie. Si-o vor face altii pentru ei, cu includerea pieselor detinute in Romania, carora li se va atribui un anumit rol in functie de interesele lor, si nu de interesele Romaniei.

In orice caz, in formularea unei strategii sunt cateva probleme de fond asupra solutionarii carora trebuie sa se convina pe un plan larg (partide, servicii secrete, societate civila), in urma unor dezbateri serioase si aprofundate. Din acest punct de vedere, strategia energetica elaborata de guvern este, din pacate, un exemplu pregnant de cum nu trebuie intocmita o strategie, nici ca procedura, nici ca potential continut. Pentru ca, dupa ce propuneri izvorand de la guvern mergeau pe ideea continuarii aproape indiferent de pret a privatizarilor in energetica - si in aceasta forma s-a aflat in dezbatere publica -, Executivul Tariceanu a dat-o la intors in ultima clipa, venind, dimpotriva, cu initiativa crearii din unitati energetice inca neprivatizate a unei companii nationale, ca jucator de forta pe piata. O asemenea idee - de salutat in contextul a ceea ce s-a intamplat pana acum in energetica din Romania - nu a putut insa beneficia nici de amendamentele si contraargumentele altora si nici de pregatirea indispensabila din punct de vedere economic si juridic pentru a o pune pe rol, aparand amatorista, electorala si intr-o ceata totala in privinta posibilitatilor de transpunere in practica.

Prima si cea mai importanta problema ce trebuie rezolvata este soarta unitatilor energetice care au scapat pana acum de furia privatizarilor fara noima. Dezincapusarea lor ca argument pentru privatizare reprezinta mai degraba o diversiune. Un stat responsabil putea sa elimine el insusi capusele care parazitau unitatile energetice respective, nu trebuia pentru aceasta sa-si cedeze controlul catre structuri straine. Caracterul subtirel si in fond capitulard al unei asemenea argumentari este probat de faptul ca, aproape in totalitate, unitatile energetice scoase la vanzare de catre stat nici macar n-au fost privatizate, ci transferate in proprietatea unor alte state (austriac, francez, italian, ceh). Cu alte cuvinte, alte state pot sa gestioneze exploatarile de resurse si distributiile de energie romanesti, dar statul roman nu. O aiureala in toata regula!

Despre esecul lamentabil al acestor transferuri de proprietate de la statul roman catre alte state vorbesc faptele. Contrar cantarilor despre avantajele "privatizarii", n-au venit in sectorul energetic nici investitiile despre care se tot batea moneda si nici tarifele pentru consumatori n-au scazut, ba chiar au crescut. Se spune ca statul ar fi incasat mai multe impozite, dar, daca se fac socoteli pe impozite, atunci este de spus ca nimeni n-a calculat de fapt cat s-a incasat in minus la impozitele pe forta de munca (intrucat aceasta a fost masiv restructurata pentru eficientizare) prin comparatie cu ceea ce s-a incasat in plus la TVA si eventual la impozitul pe profit. Eventual, pentru ca, iarasi, nimeni n-a calculat cat profit nu a fost de fapt impozitat, din cauza transferurilor anteimpozitare sub diferite forme in strainatate. Cat priveste siguranta sistemului energetic, aceasta mai degraba a scazut decat a crescut, cel putin judecand dupa numarul, mereu crescand, de pene in aprovizionare. Mai pe scurt, avantaje doar pentru companiile straine, dar niciun avantaj pentru statul roman sau pentru consumatorii romani.

Asa ca externalizarile in sistemul energetic ar trebui sa fie sistate, indiferent daca unitatile energetice din productie sau distributie ramase inca in mana statului vor fi lasate in forma organizatorica actuala sau, dimpotriva, vor fi reorganizate (cum ar implica infiintarea unei societati nationale energetice, potrivit propunerii facute de guvern). Sa ramana, in mod firesc, larg deschise usile investitorilor straini pentru plasamente "de la zero", indeosebi in domeniul productiei! Sa vina cat mai multe investitii, dar nu la de-a gata, daca, asa cum spun, atatia si atatia investitori ard de nerabdare sa se implice in energetica, indeosebi in productia de energie, din Romania.

De asemenea, sa existe toata deschiderea fata de participatii straine minoritare, fata de privatizari partiale pe bursa, dar trebuie respinse din principiu privatizarile cu investitori strategici, carora sa li se cedeze controlul. In domeniul strategic al energiei, statul roman trebuie sa aiba parghii de decizie, nu sa devina o simpla marioneta, in numele unor aiureli despre liberalizarea pietei sau competitia deschisa, care, cel putin in domeniul energetic, nu sunt aplicate tocmai de catre cei de prin Occident care le propovaduiesc.

 (Continuare in numarul urmator)