Sindicatele si cota unica de impozitare

Potrivit sistemului de impozitare in cota unica a veniturilor, un roman, indiferent cat castiga, va trebui sa plateasca la bugetul de stat acelasi impozit procentual, suma absoluta fiind evident diferita in functie de valoarea castigului, dar impozitul procentual nu ar mai fi progresiv (adica majorandu-se procentual in trepte odata cu cresterea venitului), ca pana acum. Si, evident, in masura in care orice venit individual din munca sau din cedarea folosirii unor bunuri va fi taxat in acelasi fel, sistemul impozitului pe venitul global s-ar desfiinta.

Sindicatele pretind ca, prin aplicarea sistemului de impozitare a veniturilor in cota unica, vor fi dezavantajati cei cu venituri scazute si, dimpotriva, avantajati cei cu venituri inalte, ceea ce va adanci saracia si discrepantele sociale. Replica potrivnica a sindicatelor, de fapt, repetam, a unor lideri sindicali, nu constituie vreo surpriza. Replica era asteptata si avea sa se axeze exact pe considerentele mentionate, indiferent daca acestea se sustin sau nu. Din pacate, cam multi lideri sindicali, care ar trebui sa fie primii ce respecta munca si incurajarea acesteia, nu prea fac un asemenea lucru, din motive diverse, legate fie de mostenirile sistemului de salarizare specific economiei de comanda, fie de pozitiile detinute, in ciuda conflictului de interese, in structuri politice si chiar in structuri economice dependente de banul public.

Pozitia adoptata in ce priveste cota unica de impozitare a veniturilor este, poate, inainte de toate, tributul platit conceptiei eronate ca sistemul de salarizare trebuie sa asigure protectie sociala. Aceasta, intr-o economie de piata, nu este insa treaba sistemului de salarizare in sine si, oricum, nu a impozitarii salariilor. Aceasta este treaba sistemelor de protectie sociala (de la capitolul de cheltuieli al bugetului sau prin sistemele de asigurari), chiar daca asociate sau nu sistemului de salarizare. Dar menirea acestuia din urma si a impozitului in sine pe salariu este incurajarea muncii prin asigurarea motivatiei necesare. Or, acest lucru il face cota unica de impozitare pe venituri.

Din pacate, din considerente de incasari bugetare, cota unica a fost prevazuta la 23%, undeva intre fosta cota minima (18%) si fosta cota maxima (40%), determinand probleme de administrare deloc simple. O serie de deductibilitati, care sa scada baza de impozitare, trebuie aplicate celor care beneficiau de impozitari sub cota unica actuala (23%), astfel incat acestia sa nu plateasca mai mult. Daca noua cota unica ar fi fost anterioara cota minima, aceste probleme nu ar mai fi existat. Asa insa, se muta complicatiile din domeniul aplicarii fostelor cote diferentiate in domeniul deductibilitatilor. Si sindicatele au, fara indoiala, dreptate din acest punct de vedere, intrucat in astfel de conditii aproape se anuleaza unul din principalele argumente ale introducerii cotei unice, anume administrarea mai lesnicioasa si mai putin birocratica.

Dincolo insa de toate acestea, este drept ca cei cu venituri mai mari, carora li se percepeau impozite peste cota unica actuala, ar incasa mai mult. Concret, cei ce negociasera prin contract un salariu brut vor primi, evident, ca salariu net, mai mult. Daca se negociase prin contract un anume salariu net, angajatorul va continua sa asigure angajatului acest salariu, urmand sa profite el din faptul ca se va plati un impozit pe salariu mai mic. In acest caz, angajatorul va putea fie mari salariul net al angajatului, fie va putea face alte angajari.

Tocmai incurajarea castigurilor din munca, inclusiv prin depunerea mai multor activitati, urmareste si realizeaza cota unica de impozitare a veniturilor. De aceea, masura trebuie promovata, si nu obstructionata, chiar daca nu poate fi de natura a combate si evaziunea fiscala. Si nu are si un asemenea efect nu din cauza impozitului in sine, ci din cauza cotelor inalte de contributii sociale pentru pensii, sanatate si ajutor de somaj. Chiar la nivelul de 23% al cotei unice de impozitare a salariilor, dar de 52% in ce priveste fiscalizarea contributiilor sociale, acestea din urma cantaresc in total 70%, in timp ce impozitul propriu-zis doar 30%. Astfel, este cu totul nerealist sa se creada ca vreun angajator s-ar grabi sa deplaseze in acte salarizarea unor angajati spre niveluri superioare, ca sa castige relativ de pe urma slabirii impozitarii, intrucat ar trebui sa plateasca cu mult mai mult in contul contributiilor sociale care reprezinta grosul din total.

Dar daca liderii de sindicat nu impartasesc ideea ca functia sistemului de salarizare intr-o economie de piata este de a incuraja munca si calitatea acesteia, tocmai prin posibilitatea ca unii sa castige mai mult decat altii, atunci ii putem invita pe acei lideri sindicali mistuiti de grija ca nu cumva sa se adanceasca polarizarea sociala postdecembrista sa reflecteze la un fapt care le-ar putea conferi linistea dorita. Nu sistemul de salarizare (aflat in discutie) este responsabil de discrepantele sociale abominabile si intr-adevar de incriminat, ci sistemul de furturi si devalizari ale banului public. Caci, cu exceptia unor privilegiati pe care ii poti numara pe degete (manageri de multinationale, presedinti de banci sau directori de regii), salariile obtinute nu pot aduce nici vile, nici Mercedesuri, nici barci cu motor. Toate acestea sunt din bani negri si doar, eventual, din profituri obtinute in afaceri legale (dar oricum nu din activitati retribuite cu salarii). Asa ca, daca ar putea pune umarul la distrugerea sistemului de furturi si devalizari care au secatuit si secatuiesc banul public, liderii de sindicat ar face un lucru mult mai folositor decat sa se opuna cotei unice de impozitare a veniturilor pe criterii sociale. Caci, oricum, in discutie se afla veniturile legale (care se impoziteaza), si nu cele "negre" (care si asa nu se impoziteaza)!