Tariful la gaze: unde duce minciuna!

E.ON Gas, proprietara distributiei de gaze Distrigaz Nord, a cerut autoritatii de re­glementare a pietei gazelor naturale cres­­terea tarifelor cu cel putin 19% de la 1 iulie, in contextul neadaptarii tarifului la cos­turile de productie, suplimentate de scum­pirea gazelor rusesti din import. Ceea ce ii provoaca pierderi, pe care nu ve­de de ce le-ar suporta o firma straina, in­diferent daca de stat sau privata, in contul consumatorilor romani. Gaz de France, proprietara celeilalte distributii de gaze, Distrigaz Sud, a cerut acelasi lucru au­toritatii de reglementare, numai cota de crestere difera, de altfel nesemnificativ (18%). Ambele firme au amenintat ca, daca tarifele nu se maresc, vor trece la in­­tre­ruperi in alimentarea cu gaze. Vizati sunt inainte de toate rau-platnicii, printre care se numara insa CET-urile, care fur­ni­zea­za caldura iarna si apa calda vara sis­te­melor centralizate de termoficare, ceea ce ar urma sa afecteze milioane de oa­meni.

Cu ce avem de a face? Cu un santaj al unor firme straine ce au ajuns din pa­ca­te sa detina un monopol pe care nu ar tre­bui sa-l fi avut niciodata sau cu o clasica distorsionare a pietei, rezultand din inter­ven­tii administrative care impiedica pretu­rile sa se acomodeze cu costurile?!

N-ar fi un neuzual caz in care firme strai­ne ce au ajuns sa detina un neavenit con­trol pe piata romaneasca ar recurge la presiuni pentru a-si rotunji conturile pro­fi­turilor realizate aici! Nu ca ar fi mai bine daca ar fi asa, dar, din pacate, in cazul in speta este vorba de o combinatie complet nefericita in care o minciuna, ce apartine integral statului roman, a dus si la un nea­venit monopol strain pe o piata sensibila, si la o aproape totala deposedare a sta­tu­lui roman de parghiile de actiune, si la un cerc vicios al cresterii preturilor pentru con­sumatorul roman.

Sa facem putina istorie. Preluarea de catre firme straine a distributiilor de gaze (integral) si a distributiilor de electricitate (in cea mai mare parte) din posesia sta­tu­lui roman a avut loc la o presiune externa imensa si precisa, prin conditionarea directa de aceasta a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Motivul pentru care distributiile de gaze si electricitate erau vizate la loc de frunte, alaturi de Petrom, de o asemenea preluare externa o consti­tu­ia faptul ca proprietarul-stat tolera siste­ma­tic neplati ale consumului din partea unor mari consumatori de stat sau privati, dar beneficiind de protectii politice clien­te­lare. Distributiile de energie devenisera un fel de banca sociala pe gratis pentru sub­ventionarea industriilor de stat si a pa­ra­zitismului privat clientelar. In mod obiec­tiv, lantul arieratelor care avea ca veriga principala distributiile de gaze si electri­ci­ta­te trebuia rupt. Pe la Bruxelles, solutia de­posedarii statului roman de acestea aparea ideala, mai ales ca permitea ma­ri­lor jucatori vest-europeni ai pietei sa preia extrem de avantajos noi pozitii in Est. Avan­tajos, pentru ca distributia nu este pro­ductie: aici se colecteaza bani in sis­te­mele energetice si pentru obtinerea de profituri nu este nevoie de investitii. Ceea ce marii jucatori E.ON Gas si Gaz de France, care au preluat fostele distributii ro­­manesti de gaze, au si facut: nu prea s-au omorat cu investitiile (ba chiar deloc), in masura in care au obtinut profituri si fara investitii.

Dar statul roman nu are acum a se plan­ge cumva de ceva, in masura in care, cand avea totul pe mana, n-a fost in sta­re sa puna capat el insusi sistemului pa­gubos de neplata sistematica a factu­ri­lor de catre unii consumatori protejati po­li­tic sau clientelar. Statul roman nu a avut in­­­­sa curajul macar sa spuna deschis ca in­­straineaza distributiile de energie pentru ca este strans de gat din afara sa o faca, daramite sa aiba cutezanta de a mentiona si motivatia acestei constrangeri.

Si atunci a inventat probabil cea mai mare diversiune postdecembrista. A van­tu­rat sloganul rasuflat al privatizarii ca so­lutie de eficientizare. Rasuflat, pentru ca prin Europa nu s-a prea grabit niciun stat sa cedeze catre firme private controlul asu­pra domeniului strategic al distributiilor de energie. Si, oricum, "privatizarea" era pe langa subiect in cazul in speta. Pentru ca in instrainarea distributiilor nu a fost vorba de vreo privatizare, ci de transfe­ra­rea proprietatii de la statul roman la alte state, Gaz de France, ENEL, CEZ fiind companii apartinand in ordine statelor fran­cez, italian si ceh!

Piesa de forta a diversiunii a fost insa marea minciuna a privatizarii ca vector sau instrument de diminuare a tarifelor la energie, minciuna sfruntata pusa evident pe rol pentru a justifica in ochii oamenilor instrainarea complet nefericita a dis­tri­bu­tiilor de energie. Tot felul de ministeriabili, care, probabil, si-au luat si ei tainul din ast­fel de "privatizari", ne-au bombardat, la vremea respectiva, cu baliverne despre faptul ca privatizarea va duce la dimi­nua­rea tarifelor, atat prin instituirea concu­ren­tei, cat si prin imbunatatirile tehnologice pe care le vor aduce investitiile firmelor "pri­vate" cumparatoare, ce dispun de bani, spre deosebire de statul roman.

Concurenta s-a instituit ioc! Monopolul statului roman a fost inlocuit cu monopolul altor state. In domeniul distributiei gaze­lor, E.ON (firma parastatala germana) si cu Gaz de France (firma get-beget de stat franceza) nu concureaza in niciun fel intre ele, avand monopoluri pe teritorii precis delimitate si coopereaza minunat sa creasca preturile, nu sa le reduca. Nimeni nu poate contesta dreptul E.ON sau Gaz de France de a-si obtine banii pentru livrarile facute sau de a opri ali­mentarea rau-platnicilor. Dar nu s-ar pu­tea sa nu se spuna clar ca aceste firme straine n-au facut nici macar investitiile de ele promise, nemaivorbind de cele ipo­te­tice despre care delirau reprezentantii statului roman. Marea minciuna pe care acestia din urma au promovat-o la mo­men­tul "privatizarii" si pentru care nu si-au cerut scuze nici pana acum era insa in privinta tarifelor in sine. Privatizarea (indi­fe­rent catre companii de stat sau chiar private) duce nu la diminuarea, ci, dim­po­tri­va, la cresterea tarifelor si nu din vreun alt motiv decat din acela ca orice cum­pa­ra­tor vizeaza sa-si recupereze, daca se poate cat mai rapid, banii pe cumparatura facuta! Si dintr-o alta sursa decat din cres­te­rea tarifelor n-ar avea de unde! De alt­fel, daca vanzatorul nu ii asigura, prin con­tract, posibilitatea de a mari tarifele, cum­pa­ratorul nici nu se implica.

Si daca exista vreun contract de van­za­re/cumparare in domeniu inseamna ca acesta include si o clauza prin care cres­terea tarifelor se afla la dispozitia noului proprietar. Acest lucru l-a tot ascuns sta­tul roman. Restul sunt baliverne!