De același autor
Iluzia europenizarii vietii noastre publice, odata cu momentul auroral al integrarii, pare sa se fi spulberat definitiv. De la trivialitatea discursului pana la populismul extrem, peisajul este unul familiar. Visul schimbarii la fata isi releva, la mai putin de o luna de aderare, natura sa deceptiva. Investirea Uniunii Europene cu misiunea de a eradica propria noastra subdezvoltare democratica reflecta, dramatic, incapacitatea autohtona de a genera o reflectie democratica credibila. Latura tehnica a negocierilor a fost privilegiata, in dauna interogatiei fundamentale: ce tip de model democratic urmeaza Romania sa adopte, odata cu 1 ianuarie? Si care este rolul acordat identitatii civice si constitutionale in acest proiect politic?
Actuala criza constitutionala, dincolo de latura ei grotesca, probeaza pana la ce punct decalajul dintre exigentele constitutionalismului si conduita actorilor si institutiilor nationale ramane unul dramatic. Listarea Romaniei in familia de tari UE nu poate elimina din ecuatia dezbaterii fragilitatea democratiei constitutionale de la noi. Lupta dintre competitori degenereaza intr-o intrecere sordida, situata nu departe de limita santajului si a insultei. Ideilor si solutiilor le sunt preferate invectivele. Constitutiei ii este rezervata pozitia de instrument gratie caruia reglarea de conturi poate fi operata juridic. Pactul constitutiv al comunitatii este metamorfozat intr-un obiect ridicol, a carui geometrie variabila este dependenta de umorile politicienilor.
Despre Constitutie si Ion Iliescu
Controversa nascuta de intentia PSD de a initia procedura de suspendare din functie a sefului de stat nu poate fi disociata de contextul constitutional postdecembrist. Simplul fapt ca doua dintre vocile cele mai importante ale ultimelor zile sunt Ion Iliescu si Antonie Iorgovan indica legatura dintre actuala criza si originile republicii. "Parintele Constitutiei" si primul presedinte sunt implicati in opera de aparare a legii fundamentale si valorilor ei.
Un exercitiu de memorie are darul de a tempera credinta in elanul justitiar al celor doua personalitati invocate anterior. Dincolo de calitatile lor incontestabile, rolul detinut de ele in edificarea statului de drept de la noi este unul ambiguu, in unele ocazii. Si aceasta pentru a utiliza un eufemism. Constitutionalismul postcomunist isi datoreaza profilul sau malformat Adunarii Constituante de la 1990/1991, pe de o parte, si practicii primului sef de stat ales, in 20 mai 1990, pe de alta parte. Antonie Iorgovan si Ion Iliescu sunt indisociabili de o opera legala si politica ale carei limite devin evidente, odata cu trecerea timpului.
Criza din 2007 impinge pana la ultimele consecinte premizele pe care se intemeia, in 1991, regimul constitutional. Ceea ce il definea, din chiar primul moment, era absenta compromisului transpartinic si personalizarea excesiva a proiectului constitutional. Legea fundamentala, aparata cu atata elocventa acum, oficializa dominatia unui partid, FSN, partid condus de un reflex autoritar abia mascat. Practica anterioara lui decembrie 1991 poate fi definita prin enumerarea a trei ocazii istorice memorabile: martie 1990, iunie 1990 si septembrie 1991. In toate cele trei ocazii, Ion Iliescu ramane actorul cu pondere decisiva.
Credibilitatea democratica a presedintelui Ion Iliescu este una precara in cel mai inalt grad - referirea la traiectoria presedintelui de onoare al PSD nu poate fi evitata. In definitiv, situarea Romaniei in granitele Uniunii Europene este un accident norocos al destinului si al geopoliticii. Prin bilantul primilor ani de guvernare social-democrata, tara noastra se plasa in vecinatatea Ucrainei, Rusiei sau a Republicii Belarus. Imaginea Rusiei lui Vladimir Putin nu este atat de departe de trecutul romanesc recent.
Indiferent de modelul ales ca sursa de inspiratie, republica autohtona nu putea fi descrisa, in anii de pana in 1997, ca o autentica democratie constitutionala. Propria conduita a sefului de stat, cu ocazia declaratiilor pe tema caselor nationalizate sau in contextul candidaturii din 1996, a avut drept efect secundar subminarea edificiului constitutional. Controversa din 1996, in marginea celui de-al treilea mandat, are corespondent doar in tulburarile legale si politice ale tarilor africane sau ex-sovietice. Profilul Romaniei lui Ion Iliescu era acela al unei pseudodemocratii, la nivelul careia alegerile libere nu sunt dublate de constituirea mecanismului statului de drept. Evocarea acestui bilant are darul de a contextualiza actualele sale declaratii politice.
Presedinte si natiune
Mostenirea Adunarii Constituante de la 1990/1991 si a Camerelor de revizuire de la 2002/2003 este un sistem constitutional suficient de ambiguu pentru a genera lecturi politice si intelectuale divergente. Intentia celor care au imaginat proiectul republican era de a aclimatiza, cu anumite nuante si omisiuni, solutia franceza de la 1958. Fascinatia semiprezidentialismului nu era una limitata la spatiul romanesc: de la Bulgaria si Polonia pana la tarile ex-sovietice, curentul de reconstitutionalizare a avut multe elemente in comun. Credinta in natura benefica a alegerii directe a sefului de stat, ca si rezerva fata de parlamentarism au motivat optiunea realizata in intervalul primului deceniu postcomunist.
Dificultatea solutiei inspirate de lectia franceza a devenit evidenta, in momentul in care divizarea puterii executive a avut drept principala consecinta adancirea rivalitatii dintre sefii de stat si sefii de guvern. Sursa diferita de legitimitate se afla la originea conflictului ce aduce in actualitate tensiunea dintre reprezentare si vointa populara. Distanta dintre mandatul popular direct, conferit presedintelui, si investirea Cabinetului de catre adunari este una care nu poate fi ignorata. Ca si in cazul francez, acolo unde guvernarea divizata solicita la maximum rezistenta constitutionala a regimului, spatiul central si est-european a fost marcat de acest legat al conflictelor din interiorul puterii executive.
Semiprezidentialismul romanesc poate fi localizat in spatiul unei categorii intermediare: intre extrema hiperprezidentialismului de tip rusesc si organizarea cvasiparlamentara din Austria, Irlanda sau Portugalia, Romania se defineste, asemeni Frantei, ca o republica ce mizeaza pe echilibrul intre puterile presedintelui si ale Cabinetului. Romania si Polonia sunt doua cazuri postcomuniste ce ilustreaza aceasta paradigma legala.
In nici un moment rolul sefului de stat roman nu a fost asimilabil celui detinut de un presedinte ceremonial. Diferenta dintre Romania, pe de o parte, si Austria sau Portugalia, pe de alta parte, se datoreaza atat prevederilor legii fundamentale, cat si practicii dezvoltate de titularii oficiului suprem. Functiile de gardian al Constitutiei si cea de arbitru/mediator, prezente in actuala Constitutie a Romaniei, sunt o reminiscenta a articolului 5 din Constitutia Franceza de la 1958. Imaginea unui presedinte ce detine un numar de domenii rezervate este o alta consecinta a similitudinilor dintre ordinea constitutionala franceza si cea autohtona. Limitarea puterilor sefului de stat, in cazul nostru, accentueaza rolul jucat de Adunari, fara ca regimul sa evolueze in directia unei republici pur parlamentare.
Ar fi insa eronat sa citim regimul romanesc ca pe o replica in oglinda a celui francez: si aceasta cu atat mai mult, cu cat activismul Consiliului Constitutional de dupa 1974 nu are un corespondent in activitatea Curtii Constitutionale. Absent, in cazul Romaniei, este chiar echilibrul asigurat de justitia constitutionala. Fragilitatea Curtii isi are originile indepartate in alegerile presedintelui Ion Iliescu insusi.
Pe acest fundal tensionat al inceputului de an 2007, mecanismul raspunderii juridice a sefului de stat capata o noua semnificatie. Mai mult decat in 1994, atunci cand Ion Iliescu era confruntat cu aceasta amenintare, suspendarea din functie a presedintelui devine o ipoteza credibila. Eventuala modificare a Legii referendumului, sugerata de oponentii presedintelui, ar conduce la validarea rezultatelor, indiferent de coborarea cotei de participare. Inlaturarea ar fi posibila, chiar si in conditiile unei mobilizari reduse a electoratului. Constitutional si politic, decizia de revocare a sefului de stat ar fi transformata intr-o optiune lipsita de semnificatie. Interventia natiunii in conflictul dintre seful statului si parlament nu ar mai avea efectul decisiv. Social-democratii opteaza pentru o solutie refuzata, a priori, in anii de guvernare a lui Ion Iliescu. Odata cu alternanta din 2004, presedintele inceteaza sa mai fie inviolabil, pentru PSD. Pasiunea constitutionala a partidului condus de Mircea Geoana este departe de a fi inocenta.
Constitutionalismul romanesc nu poate exista in absenta unei reflectii institutionale si politice care sa depaseasca limitele conjuncturalului. Organizarea libertatii in respectul demnitatii umane ramane marca definitorie a dreptului public european postbelic. Sincronizarea autohtona implica asumarea, lipsita de ambiguitate, a acestui proiect de durata. Criza actuala expune fragilitatea unui sistem nereformat.
