De același autor
Este Constitutia instrumentul gratie caruia investigarea critica a trecutului comunist sa poata fi blocata definitiv, ca alternativa institutionala si etica? La aceasta interogatie aparent paradoxala, decizia Curtii Constitutionale din 31 ianuarie 2008 ofera un raspuns afirmativ, lipsit de ambiguitate. Deconcertant la prima vedere, el este doar un punct dintr-un parcurs amplu al statului roman insusi. Parcurs ce se defineste prin raportarea la comunism si legatul sau, legat cuantificabil in reteaua de complicitati ce subintinde campul politic si intelectual actual.
Atunci cand, la finele lui 2006, presedintele Basescu condamna regimul comunist, in baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale, ruptura programatica si reintemeierea unui stat constitutional deveneau realitati asociabile Romaniei, ca democratie animata de un ethos al militantismului antitotalitar. Dupa un an si cateva luni, Curtea Constitutionala, printr-o decizie definitiva si irevocabila ce inlatura principiile de organizare ale Consiliului National pentru Studierea Arhivelor fostei Securitati, reafirma, fara echivoc, axioma pe care s-a fondat contractul social al regimului Iliescu: viitorul postcomunist nu se poate naste decat prin eliminarea din ecuatie a referintelor la epoca ce il preceda. Imunitatea fostilor oficiali de partid si de Securitate, ca si a retelei de informatori, este clauza de la care nu se poate deroga, in niciun moment politic. Dupa exceptia istorica din decembrie 2006, statul roman revine la fundamentele de complicitate ce ii definesc natura profunda.
Curtea Constitutionala si umbra ei
Decizia 51 a Curtii reprezinta, in ultima instanta, ocazia de a examina, critic, starea regimului constitutional autohton. Circumstantele sunt remarcabile: exceptia ridicata de avocatul Sergiu Andon in numele domnului Dan Voiculescu, pe fundalul unui proces al carui obiect era insasi contestarea verdictului de informator dat de Colegiul CNSAS domniei sale. In paranteza fie spus, avocatul Sergiu Andon este aceeasi persoana cu deputatul Sergiu Andon, titular al demnitatii de presedinte al Comisiei juridice si de imunitati a Camerei inferioare: un caz ce releva natura perversa a conflictelor de interese din peisajul romanesc. Istoria are un sfarsit asteptat. Dupa un deceniu de la fondarea sa, CNSAS isi inceteaza activitatea, la capatul unei deliberari a Curtii ce a indicat o surprinzatoare unanimitate.
Si nu este un accident ca in centrul acestei controverse politice se situeaza Curtea Constitutionala. Dincolo de iluziile cultivate in anii de dupa 2004, Curtea a ramas ceea ce fusese inca din 1992: o institutie la nivelul careia interpretarea Constitutiei este imaginata in functie de obedientele politice ce ii marcheaza pe membrii sai.
Gradual, Curtea a devenit, in acesti ultimi trei ani, un arbitru a carui precaritate intelectuala era dublata de o inclinatie spre compromisul derizoriu. Detinand un avantaj strategic, capacitatea de a pronunta decizii definitive si irevocabile, Curtea castiga o pozitie niciodata detinuta cu adevarat in epoca regimului Iliescu. Algoritmul de numire, ca si echilibrul politic insusi, legitimau statutul unor personalitati angajate partizan, de-a lungul unui deceniu si jumatate. Ion Predescu si Petre Ninosu sunt doar doua nume cu valoare simbolica.
De aici, un paradox a carui semnificatie devine vizibila odata cu 31 ianuarie 2008. Calitatea de gardieni ai Constitutiei revenea, in majoritatea situatiilor, unor judecatori pentru care reperul insusi al constitutionalismului era irelevant. In cazul acestora, fidelitatea fata de Frontul Salvarii Nationale si Ion Iliescu personal se alia, in mod natural, cu osificarea intelectuala. Esecul democratiei constitutionale autohtone este tradus, dramatic, prin esecul Curtii Constitutionale insesi. Decalajul dintre Uniunea Europeana si Romania este localizabil, in primul rand, la nivelul acestei incapacitati de a dota statul de drept cu instrumente credibile de actiune. Curtea Constitutionala este prima si cea mai importanta din aceasta serie istorica de optiuni institutionale compromise.
Dosare si Constitutie
Decizia 51 ramane cutia de rezonanta in care pot fi identificate toate elementele evocate anterior. De la erorile de incadrare legala pana la ostilitatea fata de o anume viziune lucida de raportare la trecutul totalitar, o serie de teme definitorii pentru Curtea Constitutionala sunt decelabile in acest text.
Ar fi o eroare sa citim hotararea Curtii ca pe un document legal, in masura in care finalitatea deciziei este una asumat politica. Finalul insusi este lipsit de ambiguitate: intr-o maniera transanta, Curtea afirma ca articolele neconstitutionale nu pot fi disociate de ansamblul legii de organizare. Pe cale de consecinta, o intreaga arhitectura legala ce a dat nastere CNSAS este anulata. Si, odata cu ea, un sistem dedicat expunerii articulatiilor memoriei colective comuniste.
In definitiv, ceea ce sentinta Curtii pune in cauza, pe urmele exceptiei de neconstitutionalitate ridicate, este natura insasi a institutiei fondate in 1999. In acord cu gramatica legii, ea s-a intemeiat ca un organism situat sub autoritatea Adunarilor, dispunand de un Colegiu ai carui membri, desemnati politic de partide si de seful de stat, erau insarcinati cu misiunea de a clarifica statutul de informator al celor verificati. Din acest punct de vedere, dincolo de limitele ei, legea din 1999 propunea o viziune in cadrul careia functia jurisdictionala (atribuirea calitatii de informator) se intersecta cu cea de custode al memoriei comuniste. A elimina acest control exercitat de Colegiu echivaleaza cu castrarea Legii de organizare a CNSAS.
Decizia politica de lichidare a institutiei recurge, in mod evident, la un artificiu juridic, artificiu sugerat de autorul exceptiei inaintate Curtii. Abordarea este una vadit eronata constitutional: CNSAS nu are temei de existenta, de vreme ce el nu figureaza in Legea fundamentala, ca atare. Mai mult, si aici lipsa de discernamant juridic este vizibila, el ar fi incadrabil, prin natura activitatii sale, in sfera puterii judecatoresti, fara a fi declarat ca atare de legea sa de infiintare.
De aici, corolarul intregii decizii: calificarea CNSAS ca instanta extraordinara, in termenii articolului 126 din Constitutie. Viziunea este, in mod evident, colorata partizan, pentru a utiliza un eufemism. A imagina activitatea Colegiului CNSAS in parametrii justitiei extraordinare inseamna a admite ca institutia in sine este similara Tribunalului care, in decembrie 1989, il lichida pe ultimul presedinte al RSR. Natura extraordinara a unei instante evoca, in mod necesar, arbitrariul si lipsa de cenzura ulterioara a deciziei date de catre ea. Or, simbolic, cum indica parcursul d-lui Voiculescu insusi, atacarea in fata puterii judecatoresti a deciziei Colegiului era parte din regula jocului. Dupa cum nu mai putin eronata este descrierea CNSAS ca jurisdictie administrativa obligatorie: examinarea dosarelor decurgea din statutul configurat legal al celor ce candidau la o functie sau detineau o demnitate publica.
Impactul deciziei Curtii este indisociabil de realitatea constitutionala: hotararea ei nu poate fi atacata, fiind definitiva si irevocabila. In acest mod, vointa judecatorilor se impune unui parlament obligat, in termen de 45 de zile, sa puna in acord legea cu textul deciziei, ca lectura a Constitutiei. Efectul imediat este paralizarea CNSAS, pe durata celor 45 de zile aplicarea legii fiind suspendata. Efectul de durata este emascularea/compromiterea unui concept cheie, deconspirarea Securitatii ca politie politica. Simbolic, in textul hotararii, verificarea magistratilor era privita de Curte ca o forma inacceptabila de raspundere in absenta unei culpe.
Lectura aplicata Legii de organizare si Ordonantei de modificare a ei are darul de a anticipa ipotetica reactie a elitei politice si legale in situatia, improbabila, in care un proiect de Lege a lustratiei ar fi supus Adunarilor. Decapitarea CNSAS este o si maniera de a indica refuzul transant al tipului de raspundere fondat pe apartenenta la institutiile vechiului regim comunist. Formularea globala a unei legi ca aceea a lustratiei, urmarind epurarea institutiilor si limitarea drepturilor politice in interiorul unui interval de timp, ar fi inacceptabila in viziunea actualei Curti.
Nu in ultimul rand, hotararea Curtii nu poate fi separata de destinul viitor al arhivelor Securitatii. Solutia evocata de unele cercuri national-liberale, aceea a transferarii misiunii administrarii ei Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, este inacceptabila, in masura in care acorda unui organism guvernamental, cu patronaj politic evident, calitatea de custode al memoriei totalitare. In fata unei asemenea perspective de confiscare, alternativa nu poate fi decat instituirea unei autoritati independente de orice for al puterii executive, autoritate avand in fruntea ei o personalitate legitimata de un credential democratic si antitotalitar. Intr-un asemenea context, un nume precum acela al lui Radu Filipescu este o optiune naturala, ca expresie a unei conduite si a unui spirit al libertatii. In absenta unei rupturi cu ethosul complicitatii, viitorul se va construi pe ruinele unui prezent amnezic.
